Doar bratul tău
Eram acolo, la apus
în Munti Stâncosi -,
Pământ străin
dar Divin.
Priveam de sus
când, alunecând,
Spre hău m-am dus...
dar mâna Ta
hotar s-a pus
si m-a oprit, pe stâncă,
sus,
doar bratul Tău, Isus!
Da! M-ai salvat
si m-ai luat pe Cale,
drept,
pe stânci, gorgane,
prin parcuri în canioane,
creste si văi americane,
pe os de dinozaur,
castele de aur,
crenele-n zidire
dinainte de fire...
Toate urcate pe zări,
peste depărtări.
Le văd si-azi coborâte,
le simt si azi împletite
si apoi sădite
si stropite
cu zori
în culori,
cu zâne si soare,
ca un basm ce nu moare.
E-aici DUMNEZEU
în natura regină,
în frumusetea Divină
în care părtas sunt si eu,
sus, de mâna cu Isus,
eu,
muritor plebeu
dintr-o tară săracă
dar Binecuvântată,
încă de lacrimi brăzdată.
TE ROG, dar, fierbinte,
că-i în puterea TA:
Cum m-ai salvat pe mine,
Salveaz-o si pe ea,
România mea!
VESTEA CEA BUNĂ
Cuvinte
alese
culese
din Sfânt Isus,
sfinte
cuvinte
spuse si scrise
cu dor nespus.
Veste
pe creste
dată în dar
sus, la Calvar,
iubire-n simtire
si-n pomenire
din Sfântul Har.
Chemare
în zare
la neamuri, popoare
c-a înviat,
semn
si îndemn
că Dumnezeu mare
ne-a înfiat.
Carte
ce-mparte
Duhul cel Sfânt
pe-ntregul pământ,
cuvânt
ce te-nvată
aievea, pe fată,
să-L ai în viata,
indemn si povata,
pe Isus cel sfant.
Un chin la umbra braduluI
Sunt
clipe chiar
mai lungi decat e
veacul, ce bat cu sete-n
clopotele mintii, strangand in ele
tot
mileniul gintii.
Acolo, langa-un soclu
pus funebru, sta umbra unor
bravi strabuni ce-nvie, coloanele
de ere ce-astazi tie iti sunt si capatai
si-abisul
negru. Te tot
ascunzi si-atunci
intreg orasul te cauta
parca iar sa te intrebe cum
s-a facut de ti-ai pierdut fagasul…
Te simti ca stalpu-nfipt pe metereze sa te-
nclesteze
cumva in subsoluri
ceva din cele cateva bemoluri. Dar
ai vazut, privind mereu spre-nalturi, ca
totul zace daca nu-i impuls .Trecutii zei se
naruie de sus si zac striviti sec sub corole
ca niste reci si sterpe Minodore. Frica te pas-
te si-ti ridici cu teama guleru-n sus sa n-auzi
cum te
cheama natura
aspra spre Apus. Privirea
iti ramane aninata de pragurile unei
Acropole. Strangi pumnii, parca. Noptile
nu iarta…Si te ridici cu greu, negand
ca-i calea sortii tot ce e dur in jur, sau
omenie, chiar cand, gemand, soptesti o poezie!
|
