Pe cine nu lasi astăzi să moară, mîine îti dă cu parul în cap
Fratilor,
Promiteam data trecută, că am să vă demonstrez, în stil matematic, chiar dacă voi apela până si la integrale circulare din matematicile superioare, vorba vine, că proverbul: ,,pe cine nu lasi să moară nu te lasă să trăiesti’’, la noi, la români, în statul în plină democrat-ură, are carente. Tot atunci spuneam că, din punctul meu de vedere si, în general, al omului normal la cap, după zeci de ani de asteptare, de sperante, cam totul ar trebui să fie altfel. Desigur, ca să nu fim acuzati, fie de orbul găinilor, fie de un extremism la nivelul limbajului, trebuie să spunem că unele chestiuni chiar sunt. Românul e liber să treacă granita spre Europa fără a simti, ca pe vremuri, glontul grănicerului în ceafă. Si nu e rău! E liber trăncănească la orice colt de stradă, fără a fi ridicat de către politia politică, în clipa următoare, si iarăsi nu e rău. E liber însă să si rabde de foame după marea privatizare care a transformat fabrici întregi în mormane de fier vechi vândut la kg. peste hotare. Si nu e bine! Ba, chiar mai mult, din perspectiva noastră, dărâmarea a tot, în manieră premeditată, în cabinete care mai de care, a însemnat, pentru muncitorul român, prigoana din propria-i tară sau chiar condamnarea lui la moarte printr-o altfel de gazeificare. Păi cum să mai respire, domnilor, când burta i s-a lipit, prin înfometare, de sale? Cum, când, de la Washington sau te miri care bancă mondială, i s-a dictat taxă pentru aer si chiar taxă pentru burta goală? Lăsând anumite ,,chestiuni’’ deoparte, ne întrebăm, fireste, dacă nu noi, ca români, nu suntem cumva într-un plin holocaust? Repetăm, fără prea mari rezerve (doar semantica termenului ne împiedică), holocaust în conditii de libertate?! În conditii în care, ce-i drept nu îti dai seama cam care îti este marginea lagărului, desi el există, în conditii în care pe ofiterul ,,SS’’, deghizat, nu-l poate vedea tot muritorul. În conditii în care, lipsit de demnitate, nu îti stă în fată călăul.
Avea dreptate Wallerstein în lucrarea ,,Sistemul mondial modern’’, New-York, 1974 (1994, Bucuresti, Editura Meridiane), lucrare în care spune cum lumea, pusă în cercuri, este exploatată de la punct, adică de la un centru, spre periferie, prin intermediul semiperiferiei. De ani de zile, mă tot întreb cine este în spatele acestei societăti ,,CEZ’’ din Cehia, societate care nu lasă o zi să treacă fără a mai pune măcar un bănut în plus de încasat de la consumatorul român de energie electrică, consumator ce i-a pus pe tavă srl-ului, cu ani în urmă, aproape gratis, un întreg sistem construit cu vieti si multă trudă. Ce Dumnezeu, doar stiti bine că nu cetăteanul ceh a tras pe câmpuri de cabluri, nici nu a cărat pe dealuri stâlpii pentru sustinerea liniilor electrice, în spinare?! Nu am aflat, dar vremurile sunt înainte. E, în aceste conditii, orb să fii si tot vezi cum fumegă cazanul aici, la noi, între vârf de munte, Dunăre si mare, cum sufletul acestui popor, spirit identitar, e pus în fel si fel de ,,solutii’’, evident, ,,suflet la dizolvat’’, în cosecintă, spre dizolvare, fără a se face deocamdată din el si purtătorul său, adică din om, săpun, cum, pe vremuri regretabile, s-a întâmplat. Personal nu încerc să mă consolez spunând: ,,ferească Dumnezeu de mai rău!’’. Nu, câtă vreme îmi stă sub limbă o altă zicală (ferească Cel de Sus să ne ajungă la toti cutitul la os!), proverb nu de putine ori manifest si în istoria noastră, a românilor (`89 nu e chiar departe), si a lumii. Pe de altă parte, mă simt obligat să reamintesc unul din principiile enuntate de către Habermas, un gânditor german, , în mai multe lucrări, despre ceea ce ,,Scoala de la Frankfurt’’ a numit ,,capitalismul târziu’’: ,,partea demnă de specificat ca fiind o trăsătură aparte a capitalismului târziu, constă în faptul că în el deciziile statului nu mai sunt supuse discutiilor publice. În această situatie, tendinta societătii de pierderea sensului si a motivatiei pentru actiune este înlocuită prin ceea ce numeste ,,consumul stimulat”. Cu alte cuvinte, acest tip de societate modernă, marcată de capitalismul târziu, găseste în comunicarea de masă prin oferta de stimulare a consumului, un instrument de legitimare si de integrare a indivizilor, de recuperare si de blocare a conflictelor si insatisfactiilor sociale. Habermas precizează însă, că această formă de organizare societală satisface un interes si oprimă altul, adică satisface nevoia de consum si de timp redus de muncă pentru muncitor, în detrimentul acestuia de a participa direct la viata politică, la luarea deciziilor de care depinde viata sa. (J. Habermas, Cunoastere si comunicare, Editura Politică, Bucuresti, 1983; A. Marga, Actiune si ratiune în conceptia lui Jürgen Habermas, Editura Dacia, Cluj Napoca; J. Habermas, Discursul filosofic al modernitătii, 12 prelegeri, Editura All, Bucuresti, 2000)
Cum la noi, societatea este într-o stare de-a-valma, aproape neîncadrabilă în sabloane, fie ele si numai teoretice, ferească Cel de Sus să ne ajungă la toti cei din periferie, la români în special, cutitul la os! Nu de alta, dar într-o astfel de situatie, chiar si centrul si semiperiferia vor fi fiert deja de mult în propriul suc, în cazanul nuclear de ei inventat ca mijloc de oprimare.
Până..., ferească Dumnezeu de o astfel de situatie!, ni se spune, de la care mai de care tribună, ,,răbdare’’! Păi, desigur, rabdă poporul, rabd si eu dacă, vorba lui Machiaveli în Principele, finalitatea si scopul sunt nobile. Dacă nu, nu! Ori, ca să rabd, mi-ar trebui măcar o fărâmă din siguranta de a exista ca om si o altă fărâmă din demnitatea de a fi. Tot de la tribună, fie în Parlament, fie în piata publică, se bate cu pumnul trâmbitând cât se poate, că nicicând cetăteanul român nu a fost mai... ca acum! Povesti! Bazaconii cât timp, chiar la un pas de casă, în fata curtii, derbedei calificati, instigati de, să zicem, chiar de coana Joitina, până ieri, în patul meu pe post de concubină, sar în haită, îmi rup coastele, îmi sparg capul, sterg asfaltul si cu mine, si cu cea care mi-a dat viată apoi, pe ea, o bagă în comă... Bazaconii peste bazaconii câtă vreme, fără niciun Dumnezeu, Târdel, alături de a sa consoartă, Urinela (helăuuuu!), si el un fel de urinel, fără pic de jenă, ne amenintă cu moartea si pe mine si pe a mea mamă, o bătrână de peste 80 de ani. Si totul, în văzul lumii, fără pic de frică de legile române, (stiind bine că ele rar, pe la noi, se-aplică)!
Acum, si eu, ca ăla din gară: Urinel si încă vreo doi golani specializati în măceluri la comandă, m-au tăbăcit, mi-au umflat ochii, mi-au rupt, după cum v-am spus, vreo 3 sau 4 coaste, m-au băgat în spital, bătrânei i-au provocat o comotie cerebrală, ne-au amenintat cu disparitia de pe fata pământului, dar de ce m-au mai si îmbrâncit ca pe ăla în gară? Uite, asa, tam-nesam, la comandă, în fata casei, pe stradă? Altfel spus: unde or fi fost atunci jandarmii, cei de la politia locală? Să fi intervenit, să mă apere, să-mi dea si mie sentimentul sigurantei, al integritătii, formulat în constitutie ca si garantie constitutională? În plus, fiindcă iar mă întorc la cel îmbrâncit, după ce a fost bătut în gară: ce ochelari la creieri si câtă minte i-ar fi trebuit să vadă si procuratorului, si justitiarului, că mi-am pus mâinile, îngrozit, în cap, nu doar pentru atunci, pentru momentul în care m-am trezit cu tâlharii în poartă, ci pentru viata întreagă? Câtă minte si cât creier le trebuie celor ce sunt pusi să vadă si să judece cu Biblia si Codul penal pe masă, repet, măcar să vadă că Joitina mi-a premeditat moartea prin bătăi si spaimă stiindu-mi bine, bine, boala de inimă? Stiindu-mi bine, bine, internările la clinica cu profil cardiac din Timisoara? Câtă minte, ochi sau măcar bun simt, i-ar fi trebuit justitiarului să vadă că Târdel, ginerele Joitinei, în familie, de! investit cu sarcini precise si de către Urinela, si-a strâns gasca si a actionat la comandă? Unde? Si cât? De ce aici, la noi, la români, gramul de demnitate promis de stat, de partide, de propagandă, e doar gargară? De ce, câtă vreme plătesc lună de lună, uneori chiar si mai des, statului român, taxă? Taxă după taxă!
Asta ar fi prima chestiune despre care am vrut să vorbim. Reformulată, ea, chestiunea mai sus prezentată, stă în insomniile mele provocate de Târdel, Urinela si Joitina laolaltă. Ei împreună, pentru mine, treaz sau în somn, pe stradă sau acasă, înseamnă batjocoră si frică de moarte.
A doua poveste tine tot de prima si de gasca Urinel-Târdel, Urinela si coana Joitina. Pe toti ti-am crescut, i-am îmbrăcat, i-am dat la scoală (cartea însă nu e pentru toată lumea! Mai ales când ai creierul cât nuca. si aia goală!), le-am purtat de grijă, ca si alor mei. Mama le-a gătit, le-a spălat, le-a călcat... Cum s-ar zice, si eu, si ea, i-am scos din moarte atunci când ..... un limbric, drojdier de seamă, i-a lăsat la closetul vietii, pe un peron de gară.
Fratilor, de aici, din astfel de întâmplare, trebuie să tragem concluzia si să modificăm zicala: ,,Pe cine nu lasi să moară, nu te lasă să trăiesti’’ în: Pe cine nu lasi, astăzi, să moară, mîine îti dă cu parul în cap!
Despre limbric si alte întâmplări cu năbădăi, am să vă spun data viitoare. Până atunci, băgati la cap că, altfel, doare: pe cine nu lasi astăzi să moară, mâine îti dă cu parul în cap!
Să auzim de bine!
Al vostru, cu drag,
Titus
pentru conf. Nicolae Balasa
|
