De vorbă cu Solo Juster
Unul din cei mai reprezentativi poeti de limbă română din Israel, editor, jurnalist si promotor cultural, cu o biografie impresionantă, care impune respect si plecăciune, este Solo Juster.
S-a născut la 1 octombrie 1922 în Bucuresti. Studiază în orasul Călărasi (Ialomita).
În anul 1952 absolvă ”Scoala de Literatură si critică literară Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor din România. În 1960 se stabileste în Israel, la Tel Aviv. Publică: ”Poeme de un ban” (1987), ”Ultimul zâmbet” (1988), ”Surâsul apelor” (1990), ”Columna secundelor” (1992), ”Sensul timpului” (1994), ”Clipa sărutului” (1996), ”Lacrima interioară” (1997), ”Poezia cea mai acută” (Tel Aviv, 1998), ”Rumba neagră” (Tel Aviv, 2000), ”Lacul de onix” (Bucuresti, 2001), ”Fiara lirică”, ”Umbra”, ”Al cincilea punct cardinal”, ”Lacrima verde”, ”Iarna verde” (Bucuresti, 2007), ”Iarna verde” – poeme alese (Iasi, 2011). În 1985 înfiintează la Tel Aviv un cenaclu literar, sprijinit de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster. Elita literară pe româneste s-a adunat în casa lor, lunar, cu regularitate si seriozitate, în peste 20 de ani. Doi ani mai târziu, în 1987, editează revista literară ”Punct”, cu aparitii în mai si noiembrie, ajungând până la numărul 40. În 1999 este distins cu premiul ”Lucian Blaga” (România, Cluj – Napoca) iar în Israel cu premiul ”ARTZI” (Tel Aviv, 2005).
Este un poet minunat, care scrie despre sine următoarele:
”Nu numai ca să mă includ în modernitate, încerc si eu versul alb – liber, si îmi cer scuze că pe ici, pe colo, mai ”păcătuiesc” strecurând ritm si rimă. Lipsită de ritm si rimă, poezia – mi pare o vioară, chiar Stradivarius poate, dar văduvită de coarde, NU SUNĂ! Împărtăsesc ideile estetice ale lui Ion Vinea.”(Scriitori de limbă română din Israel – generatia contemporană, biobliografie întocmită de Emanuel Aczel, ed.Hasefer, Bucuresti, 2003 )
Maestrul Solo Juster are multe lucruri să ne împărtăsească din viata si creatia sa, astfel i-am propus realizarea unui interviu, contactându-l prin posta electronică, după care i-am făcut o vizită acasă, la Rehovot, la cca 20 km distantă de Tel Aviv. Complice mi-a fost distinsul scriitor Corneliu Leu care si-a exprimat dorinta de a-l intervieva pe eroul nostru cultural, israelian, originar din România, poetul Solo Juster, având în vedere realizările sale culturale pe care le veti afla (dacă nu le stiti), în continuare.
Solo Juster s-a născut în Bucuresti dar, pe când avea vârsta de trei ani, părintii s-au mutat la Călărasi – Ialomita, unde îsi petrece copilăria ”ca-n basme”, locuind în centrul orasului, vis-a-vis de Scoala de băieti nr.2 unde a frecventat si absolvit cursurile scolii generale. Apoi a continuat studiul la Liceul Stirbei Vodă din Călărasi, însă, din cauza unui oarecare antisemitism, după primul an de liceu, se mută cu familia la Silistra. În aceeasi perioadă tatăl său a avut un accident, a stat în spital la Vatra Luminoasă un an de zile – cu o dezlipire de retină, si, după cca 1 – 2 ani, si-a pierdut vederea. Odată cu accidentul tatălui său a dat si ”Banca Bercovici” faliment, dar si ”Marmoros - Blank”, care erau bănci evreiesti.
Lucretia Berzintu: - Stimate domnule Solo Juster, a trebuit să întrerupeti cursurile liceale pentru a pleca cu familia la Silistra. De ce la Silistra?
Silistra era un oras cosmopolit în care legionarii n-au avut acces, niciodată. Au încercat o dată, au venit călări de la sate dar populatia i-a izgonit din oras.
”SUB BULGARI, CA EVREI, AM DUS-O FOARTE BINE”
Cum a fost la Silistra?
Aveam 12 – 13 ani, m-am văzut într-o localitate nouă, o limbă nouă... locuiau, pe lângă evrei, bulgari, greci, armeni, turci... Am prins după ureche; am învătat turceste, bulgăreste... Bulgara se aseamănă cu rusa, asa că, am învătat rusa foarte usor; armeneste n-am învătat fiindcă e cam greu.
În 1940 s-a cedat Silistra, bulgarilor, prin Acordul de la Craiova si, sub bulgari, ca evrei, am dus-o foarte bine. În 1942 am fost chemat la muncă obligatorie în Bulgaria, pe Valea Strumei. Era iarnă si am mers pe jos 130 km prin zăpadă, de la Silistra până la Ruse, apoi până la Rusciuk, cu trei sănii tărănesti si ni s-au găsit si locuri de înnoptat la tăranii bulgari din Cadrilater. În total 3 zile am făcut până la locul de muncă obligatorie, unde am fost chemat cu ordin militar. Când am ajuns acolo era vară, ca aici. Am stat un an de zile, din 1942 până toamna lui `43. Către sfârsitul acestei perioade, de un an, m-am îmbolnăvit de malarie. Si până în ziua de astăzi se găsesc, la analize, urme de malarie.
Ne-au dat drumul acasă si au luat pe altii care nu fuseseră până atunci. Am avut un an pauză, timp în care am putut lucra pentru familie. Ne-a mers destul de bine ca meseriasi; am lucrat la un atelier de reparatii pălării bărbătesti. Mai erau două ateliere de prăvălii dar tăranii ne-au preferat pe noi.
Toate împrejurimile Silistrei, de jur împrejur, erau clientii nostri. Când m-au luat pe mine, în 1944, întrebau: ”da`, unde-i băiatul?” Li s-a spus că-i luat la muncă, si mi-au trimis cutii de 1 kg de miere, slănină s.a. Si săracii si bogătasii au trăit bine sub bulgari.
În 1944, primăvara, ne-a luat iar pe noi, dar nu în acelasi loc. La Smeadovo, pe Valea Kazanlâk, unde era o pădure de tei si de stejari, fagi, amestecati... iar noi construiam un drum, de la gara Smeadovo. Tăranii ne-au primit foarte bine.
Câti evrei au fost deportati acolo, la muncă obligatorie?
Se vorbea că au fost 24.000, jumătate din populatia masculină din Bulgaria, împreună si cu alte minorităti. Acolo era o armată de trudovaci, pentru munci. Am lucrat la constructii de cale ferată si poduri vechi. Acasă aveam 300 gr. de pâine pe zi, la fel ca toată populatia din Bulgaria – pe cartelă; la muncă aveam 600 gr., dublu. Nu aveam un regim opresiv. La Silistra, un singur coleg, cu care lucram la săpat pământ, un avocat tânăr, Averbuh, a fost împuscat în 1953 de Sigurantă, fiind bănuit de comunism. Si eu am fost bănuit de comunism; nu aveam voie să circulăm de la 9 seara până la ora 8 dimineata.
Fac o mică paranteză: în acea perioadă, la Silistra, în sala cinematografului ”Modern”, erau judecati sute de bulgari care fugeau din Bulgaria în România fiindcă venise la cârmuirea Bulgariei un anume Filof, care era filogerman, si a făcut ce-a făcut. Dar se zice că regele Boris al III-lea i-a sustinut pe evrei si nu a lăsat să fie deportati din Bulgaria, dincolo de granitele Bulgariei Mari.
Ce a urmat?
Când eram la muncă obligatorie, a doua oară, ne pica câte un ziar, ”Ciorno More” (Marea Neagră) care apărea la Varna, deci noi munceam în apropiere de Varna – pe lângă Sumen (o regiune foarte renumită în Bulgaria)si am citit în 26 septembrie 1944, pe prima pagină, ”România, 23 August, a capitulat fără conditii”. Atunci am spus prietenilor mei: ”eu, mâine, plec acasă”. Zis si făcut.
Acasă, unde?
Bună întrebare! Silistra nu avea cale ferată. Singura legătură era cu vaporul pe Dunăre, între Silistra si Rusciuk, si mai departe. A venit cu mine un băiat din Varna ai cărui părinti erau exilati.
De ce?
Varna si Sofia au fost golite de evrei. De ce? Fiindcă erau noduri de cale ferată si baze militare germane iar bulgarii ne-au ferit. Deci, am plecat cu acest băiat – coleg în acelasi lagăr cu mine, fiindcă noi, silistrenii, eram putini, 18 – 20. Ne-am dus în port; era plin cu nemti care se retrăgeau din România; Dunărea era plină cu nemtii care se bălăceau în apă... Am găsit un Bac din Silstra, un cunoscut, care ne-a spus că nu putem pleca fiindcă n-avea autorizatie. L-am luat cu mine pe acel băiat, am stat la un hotel în Ruse vreo 3 – 4 zile, nu-mi mai amintesc, că sunt aproape 70 de ani de atunci. Ne-am întâlnit cu silistreni, ”O, Solo, ce faci?” Bucurie mare... În sfârsit, a căpătat Bac-ul autorizatie să circule pe Dunăre înapoi la Silistra si ne-a luat si pe noi.
”EU NU STIAM NIMIC CE SE ÎNTÂMPLA ÎN ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL... ERA SECRET”
A existat perioada de tristă amintire, a pogromurilor si deportărilor din perioada celui de-al doilea război mondial, când Hitler hotărâse rezolvarea problemei evreiesti prin ”solutia finală” iar regimul antonescian trecuse la deportări ale evreilor si tiganilor în Transnistria dar si în Ucraina. Altii au fost deportati la munci fortate pe teritoriul României. Slavă Rabinului Alexandru Safran, care a intervenit peste tot si, ca urmare, s-au oprit vagoanele pregătite pentru deportarea evreilor din Transilvania de sud către lagărele de exterminare din Polonia! Ce cunoasteti despre acele atrocităti?
De fapt, eu nu stiam ce se întâmpla în România în timpul celui de-al doilea război mondial, cu deportările de evrei în Transnistria... Am aflat abia aici, în Israel. În România nu se vorbea, era secret.
Si, după ce v-ati întors la Silistra, ce a urmat? Ati hotărât să plecati în România împreună cu părintii?
Nu! Părintii mei au rămas la Silistra fiindcă erau conditii foarte bune de trai, cu o populatie foarte prietenoasă, mai mult decât prietenoasă. Bunică – mea murise în timpul când eram plecat la muncă obligatorie. Cimitirul evreiesc era dincolo de granită, pe teritoriul românesc, dar eveau acces la cimitir. Atunci nu mai era granită între Bulgaria si Silistra fiindcă intraseră rusii, pe 9 septembrie, si au construit un pod pe Dunăre. Eu eram acasă, m-au căutat prietenii, m-au chemat, mi-au dat o armă... politia fugise. Era o cazarmă de politie la Silistra, nu ”stam” (nota red.: ”de formă” sau ”fără importantă”, din ebraică) o politie. O cazarmă de politie, cu armament, cu echipament, cu tot. Si, eu am plecat în pantaloni scurti si-n cămasă. Era septembrie... Ei, n-am apucat eu..., cam pe 19 – 20 octombrie am trecut granita fraudulos în România.
Cu ce scop?
Voiam să-mi continui studiile liceale si pe urmă să mă înscriu la cursuri mai departe. Nu puteam face asta în Bulgaria... limba o prinsesem după ureche si citind prin ziare, dar nu cunosteam materie, nu cunosteam istorie bulgărească, limba bulgară.
Am venit singur în România, la Bucuresti, unde am avut o nasă. Mi-a dat mama adresa, dacă ajung acolo, să bat la usa ei. Am găsit-o, am dormit o noapte la dânsa dar n-am mai dat pe la ea, n-am mai văzut-o. Am început să-mi caut de lucru, să câstig un ban. Am luat ziarul si am găsit un anunt că se închiriază o cameră pe str. Negustori, nr.24, dacă nu mă-nsel. O gazdă foarte bună, foarte curată. Am stat câteva luni acolo, si, acum, o mică paranteză: un bucurestean care lucrase înainte la Teatrul Alhambra, ca electrician, a venit înainte de cedarea Silistrei, pe 1 octombrie, la niste rude prin aliantă, foarte sărace, si, a mai avut o rudă la Ruse, care avea o făbricută de conserve. Când avea de lucru la Silistra, lucra cu noi la Silistra; când pleca la Ruse..., si l-a concentrat la muncă obligatorie împreună cu grupul nostru dintâi, din 1942. Până am trecut eu granita, am mai ajutat pe unii să treacă granita în România nu tocmai cu acte. Era tara vraiste.
La Bucuresti, l-am căutat pe el la Teatrul Alhambra. El locuia în sectorul 3 Albastru (nota red.: Capitala Regatului României Mari era împărtită în patru sectoare de culori diferite: sectorul I Galben, sectorul II Negru, sectorul III Albastru si sectorul IV Verde) în Bucuresti, dacă nu mă-nsel, în cartierul sefarzilor (nota red. : ”sefard” în limba ebraică înseamnă ”spaniol”). Acolo, împreună cu el, am cunoscut pe Beni, de la Teatrul Alhambra, care făcea actorie, fel de fel, si el era un mare comunist. El ne-a îndrumat la sectorul III Albastru si de-acolo... ”Hei, bine ai venit, avem nevoie de tine; pleci la Constanta!” Asa am ajuns la Constanta.
LA CONSTANTA AM SCRIS PRIMELE POEZII
De ce la Constanta?
Acolo au avut nevoie de mine, la U.T.C. Înainte am lucrat lustruitor de mobilă la firma ”Dormitor”, chiar la ”Scala”... si avea un mare atelier de tâmplărie în Piata Amzei. Am lucrat câtva timp acolo; am început să caut clienti pentru lustruit mobilă si mici reparatii. Deci, am plecat la Constanta... m-au primit frumos. Tudorică Roznatoschi era seful U.T.C.-ului iar seful P.C.R.-ului era Ciuroiu, care a fost si ministrul de externe pe timpul comunistilor, ambasador la Pekin. Scopul trimiterii mele la Constanta era acela de a organiza tineretul hamalilor din port în U.T.C. Si eu am lucrat în Portul Constanta, aproximativ patru ani de zile, câstigam bine ca muncitor. Am fost ales, repede, în Comitetul Sindicatului hamalilor din port.
Care era mentalitatea oamenilor privind aparitia comunismului în România?
Eu, personal, am fost recunoscător Partidului Comunist si Armatei Rosii, care ne-a eliberat si m-am dăruit cu trup si suflet muncii de organizare a tineretului comunist si ca membru în Comitetul Sindicatului ”Dezrobirea”. Am simpatizat partidul comunist fiindcă m-am considerat lui, ca membru.
În timp ce lucram în port, eram si conducătorul Cenaclului Literar al Casei de Cultură din orasul Constanta.
Atunci ati început activitatea literară?
Atunci am început. La Constanta am scris primele poezii. La Casa de Cultură din Constanta era un învătător, scos din productie, Hordâncă si, printre membrii Cenaclului, era profesorul de franceză, era Corneliu Leu, Dionisie Sincan – care erau elevi de liceu (Liceul Mircea), Elena Tărcioagă – care-i moartă, de-acum, tot colegă de liceu (Liceul ”Domnita Ileana”). Mai era un pensionar care a fost magistrat de Tribunal (judecător) s.a. Mai era un coleg de-al lui Corneliu Leu – trebuie să-l stie, dacă-i spuneti de ”Bătrânul”. Asa îl numeau ei, ”Bătrâne”. La Constanta s-a organizat si un concurs literar, la care am luat locul întâi la poezie. Mai era unul din fiii unuia dintre presedintii sindicatului ”Dezrobirea”, Ion Drăgănescu, care, până la urmă a lucrat la ”Dobrogea Nouă”. Am refuzat să-i iau locul lui, propus fiind. El a fost colegul meu, hamal cu mine în port, cum era să-i iau locul?
Unde ati debutat cu poezii?
Cred că la ”Dobrogea Nouă” sau ”Unirea”.
Ce titlu ati dat la prima poezie?
”Salut voios de pionier!”
Cât timp ati activat la acel Cenaclu?
Atâta timp cât am stat în Constanta.
Într-o zi, apare un ins si-mi spune, ”Ai să vii cu mine la Bucuresti.” ”Eu nu pot să plec fără să întreb pe cei din regionala de partid Constanta”, i-am răspuns; ”fac parte din activul Constanta, am fost verificat pentru asta.” Am mers cu el la ”Regiunea de partid”, sectia de agitatie si propagandă, care era condusă de o învătătoare, tovarăsa Mosoiu – asa îi spuneam. S-a uitat la mine si mi-a spus: ”Dacă vrei să te duci, noi nu putem să ne opunem cererii Comitetului Central.” Eu zic: ”unde mă trimite Partidul, acolo mă duc.” Între timp, la Constanta, am fost pe santierele voluntare, eu am fost în Lunca Prutului – comandant de detasament. Vin la Bucuresti, nu la Comitetul Central, ci la Jew Sectie – ziarul ”Unirea”. Am stat câteva zile, m-au trimis încoace, încolo, să fac un reportaj la Constanta... apoi am făcut un reportaj la Medgidia, pe santierul ”Canalul Dunărea – Marea Neagră”. Reportajul a fost foarte bine primit, de aceea m-au chemat de la ”Flacăra”, de la Nicolae Moraru, publicatiile pentru străinătate, ”Narodnaia Rumânia”, ”Romania Hoilen”, ”Romania Today”, ”Roumanie d`Hojourdui”. Apoi am fost trimis la Turda, într-un sat, despre care mi s-a spus că este acolo un tăran care a avut în gazdă comunisti si unul dintre ei a fost îngropat în sat, pe nume Iura; pe tema asta am scris reportajul si am mai scris si o poezie, ”Iura”. N-am scris în viata mea, nici acolo si nici aici, n-am scris nici pentru Gheorghiu – Dej, nici pentru Stalin, nimic! Pentru poezia ”Iura” mi s-a plătit în acea perioadă 8000 de lei; eu aveam vreo 2000 de lei salar.
M-a întâlnit Eugen Jebeleanu pe santier, si, când m-am dus cu poezia, ”Ce cauti aici?”, ”Nu esti la Constanta?” Zic, uite asa si-asa, si-i povestesc. ”La ziarul Unirea?” ”Ce cauti tu acolo?” ”Tu n-ai să stai acolo. Ai răbdare! În curând...” Si într-adevăr, în vreo două sau trei săptămâni primesc un telefon de la Beniuc si dumnealui mă trimite să lucrez la Fondul Literar, pe strada Mihai Eminescu, ca referent literar, cinci ore pe zi si aveam salar aproape 3000 de lei. Aici am lucrat 2 – 3 ani.
AM FOST TRIMIS, CA ZIARIST, ÎMPREUNĂ CU GRUPUL DE DANSURI NATIONALE ”CIOCÂRLIA”
Ce ne puteti spune despre activitatea jurnalistică pe care ati desfăsurat-o în străinătate, în China, Coreea si Vietnam?
Am fost trimis, ca ziarist, împreună cu grupul de dansuri nationale ”Ciocârlia” a Ministerului de Interne si de-acolo am trimis câteva reportaje la ”Scânteia Tineretului”, ”România Liberă”, ”Narodnaia Rumânia” si alte publicatii, cu ceea ce m-a impresionat mai mult. În China am fost bolnav de hemoroizi, am fost internat la un spital din Shanghai, o săptămână, si m-am făcut bine cu tratament chinezesc. În săptămâna când am fost liber, am primit invitatie ca să vin la Gheorghiu-Dej, că era la Shanghai. Am fost acolo, am stat până la 2:00 dimineata si el n-a venit. A venit un chinez si mi-a spus, ”duceti-vă acasă că el nu mai vine:” Cioroiu era ambasador la Pekin, mi-a trimis vorbă să vin la el dar nu m-am dus. Eram al cincilea, ca importantă, fată de colonelul de securitate. Aveam un dosar beton; hamal de port, ziarist...
”AM FOST TRIMISI DE LA CONSTANTA LA CONFERINTA DE ÎNFIINTARE A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R.”
Sunteti în legătură cu fostii colegi, ziaristi?
Fostii mei colegi de ziar au murit, cu totii. Nu stiu dacă mai trăieste cineva. De Sf. Ioan îi voi da telefon lui Ion Macarie, cu care am făcut Scoala de Literatură. El a rămas foarte impresionat, ”tu esti Solo Juster?” De ce? Eu si cu Dragănescu am fost trimisi de la Constanta la Conferinta de înfiintare a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (Nota red.: Conferinta de fuziune între Societatea Scriitorilor Români si Societatea Autorilor Dramatici din martie 1949 marhcează înfiintarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R, ulterior din R.S.R., devenită U.S.R. în 1990). Si acolo mi-a făcut foarte bună impresie Petre Bellu si Ion Pribeagu. Conferinta a avut loc vis-a-vis de Cismigiu, în Casa Sindicatelor, pe vremea aceea. Eu am făcut dosare pentru o parte din scriitorii vechi, dosare de pensii – ca referent literar la Fondul Literar. Către sfârsitul sedintei am luat si eu cuvântul – nu eram pregătit. Am luat cuvântul si am fost publicat în ”Scânteia” pe prima coloană de pe prima pagină.
Erau multi scriitori, membrii în U.S.R.?
Da. Erau, printre altii: Mihail Sorbul, Maria Banus, Veronica Porumbacu, Veronica Bârlădeanu, Eugen Jebeleanu, Eugen Campus, care mă cunoaste de-atunci. Pe Sorbul îl tin bine minte pentru că a luat cuvântul si mie nu mi-a plăcut ce a vorbit el, si atunci am vorbit eu muncitoreste. Ce cultură aveam eu? Eu habar n-aveam de Eminescu.
În scoală nu se învăta despre Eminescu?
Ba da, dar mie îmi plăcea Cosbuc. Era mai apropiat de glie. Toate poeziile lui e un roman sătesc sau despre viata sătească. Si Ion Horea este adeptul lui Cosbuc. Am toate volumele, care mi le-a trimis el.
Ati participat la cenacluri literare în Bucuresti?
Nu. N-am avut timp.
Cu Miscarea sionistă ati avut vreo tangentă?
Nu. Am avut tangentă, la Silistra, cu Asociatia Macabi si cu evreii de-acolo.
”CÂND ERAM ZIARIST ÎN COREEA AM DECIS SĂ PLEC ÎN ISRAEL”
Când ati hotărât să plecati în Israel?
Când eram ziarist în Coreea am decis să plec în Israel.
De ce atunci?
Am fost la Panmunjom; am multe fotografii de-acolo. Umblau americanii cu gipurile, la o parte era o limuzină cât un autobuz de mare, cu toate usile deschise, cu sofer si cu motorul în functiune. Cei cu gipuri, ”Come in!, Come in!” Foarte greu m-am hotărât să nu răspund chemărilor, dar, întorcându-mă în România, am făcut un plan de actiune; cum să mă depărtez de partid? Cum să nu fiu în vizorul partidului ca să nu mă împiedice să plec. Odată cu căsătoria – cam în acea perioadă din 1951, am început să deschid ochii. Eu eram trimis la toate consfătuirile ARLUS - ului (nota red.: ARLUS = Asociatia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) pentru organizarea zilei de ”7 Noiembrie”. Era o masă lungă de cinci metri si erau toate somitătile; partidul, ambasadorii si, vis-a-vis de mine, era Ceausescu. ”Ce-i cu tine aici?” Eu am rămas cu gura căscată. Fusesem prin vara anului 1945 la un curs pe care l-a tinut el în Aleea Alexandru, la Bucuresti.
Cum s-a descurcat Ceausescu la acel curs?
Nu puteam să fac comparatie. Ce eram eu? M-a întrebat: ”Ce cauti aici? Nu mai esti la Cîî...Cîî...Constanta?” ”Nu mai sunt demult”, i-am răspuns. L-am mai întâlnit pe la Băneasa, cu fel de fel de ocazii. Eu, ca reporter, mă împingeam să străbat coloanele si veneau o grămadă după mine, si el spunea: ”lăsati-l!”
V-a protejat...
Da, l-am căutat să-i cer un interviu, să mă primească. Nu m-a primit niciodată.
Îi era teamă?
Nu stiu. De fapt eu mergeam pe-acolo, la Băneasa, să fac prezentă.
Ca ziarist?
Nu. Mă lăsasem de ziaristică. Când am venit din China, am făcut un reportaj sau două, apoi, la sfârsitul lui decembrie le-am spus, într-o sedintă de partid, că pe 1 ianuarie plec în concediu si pe urmă nu mă mai întorc. Au rămas toti asa, blocati. ”Solo, ce-i cu tine?” Era actiunea cu îmbunătătirea socială a redactiei, adică fără evrei. Evreii au fost dati afară, si de-acolo, dar si din alte părti.
La care publicatie erati ziarist, atunci, când ati fost trimis în străinătate?
La ”Narodnaia Rumânia”. Când lucram la ”Steagul Rosu”, într-o bună zi, mă trezesc cu-n telefon de la dl. Moraru; ”Solo, vino în coace! Hai să lucrezi aici!” M-am dus acolo.
După Fondul Literar?
După Fondul Literar si după Scoala de Literatură. S-a schimbat directorul Fondului Literar si l-a trimis pe Dumitru Corbea în loc, si am aflat că a fost legionar, si eu n-am vrut să mai stau cu el. Atunci m-am înscris la Scoala de Literatură din Bucuresti.
În timpul acesta, ce ati lucrat?Aveati nevoie de o sustinere financiară...
Primeam leafa de la Fondul Literar, în continuare. La repartitie am cerut să mă repartizeze la un ziar. M-a repartizat la ”Steagul Rosu”. Nu se chema, încă, ”Steagul Rosu”, se chema altfel, nu mai tin minte. În sfârsit, la ”Steagul Rosu”, si acolo primeam 600 de lei. La începutul Scolii de Literatură m-am căsătorit cu Mariana, viitoarea prozatoare Mariana Juster.
Cum ati cunoscut-o?
Printre altii, am fost invitat ca ziarist, de Elisabeta Luca, la Comitetul Cinematografiei, ea fiind sefă. Mariana era elevă si lucra acolo. Cum a ajuns ea acolo? Directia a pornit să caute oameni prin tară. La început nu avea, decât doi oameni sub conducerea Elisabetei Luca: Constantin Chirită, de la ”Scânteia” si Ion Visu, de la ”România Liberă”. Constantin Chirită a plecat prin Moldova să caute cadre si s-a întors cu o elevă din Botosani, actuala prozatoare Mariana Juster si un alt evreu din Piatra Neamt, Stefan Cazimir. Eu am fost chemat la Comitetul Cinematografiei să fac un film documentar si astfel am cunoscut-o pe ea. Ea s-a îmbolnăvit... am căutat-o... Aveam un prieten acolo si-mi spunea ”las-o în pace că-i fată cuminte!” Un alt coleg, de la sectia evreiască, vine la Botosani, îl întâlneste pe socrul meu si-i zice: ”măi, îl cunosti pe Solo Juster?” ”Aaa, pe derbedeul ăla, betivul, fustangiul?”
Erati un Don Joan?
Nu eram un Don Joan, dar nu mi-au lipsit femeile.
Erati un june frumos...
Nu. Ea era frumoasă, să vă arăt fotografia ei, fotografiată de mine, ca nevasta mea, ca mamă de copii. Asa cum am mai spus, la începutul Scolii de Literatură, m-am căsătorit cu ea.
Sunteti în legătură cu fosti colegi de la Scoala de Literatură?
Sunt în legătură cu Ion Horea.
Cine v-a descoperit talentul literar?
Eugen Jebeleanu a fost descoperitorul meu. El m-a descoperit pe santierul de muncă ”Ana Pauker”, care era la Galati. El a fost omul care m-a scos de la Jew Sectie (UTC – sectia evreiască).
În 1960 v-ati stabilit în Israel, la Tel Aviv, împreună cu sotia si fetita. A fost grea acomodarea? Ce ati lucrat?
A trebuit să muncim pentru a avea o bază materială. Am lucrat si la Compania de telefoane, si optimetrist, si functionar de Bancă, de unde am iesit la pensie. Am învătat optica, întâmplător. Am găsit un băiat care a vrut să mă învete singur si, până la urmă, am devenit tovarăsi. Am pus de-o parte niste gologani si am cumpărat instrumentar semiindustrial. Am mers cu el câtiva ani. Si, pe urmă, el s-a încurcat cu o ”boarfă”, scuzati-mi expresia, si mi-a spus: ”Solo, nu ajunge pentru doi”, că aia cerea ca să meargă la sfârsit de săptămână la hotel de cinci stele, si era o cheltuială. Mi-a spus: ”ori tu rămâi în prăvălie, ori eu rămân, cum hotărăsti.” Îi spun: ”Tu rămâi. Mie ce-mi dai?” Păi, zice, ”îti dau cam 55000 de sekeli.” ”Bine”, i-am spus, ”primesc!” Si i-am spus sincer: ”vreau să comand si eu instrumentar din Germania.” Mă rog... O parte din clienti, doi bulgari si încă unul, au venit după mine. El lucra repede, dar făcea si rebuturi. Avea o ladă, cam jumătate cât biroul acesta, plină cu lentile. Se mai întâmpla ceva, ori era mică, ori era mare, trebuia modificată. Dacă era ramă de metal, trebuia modificată, trebuia plătit unui bijutier. Doi bulgari..., din cauza asta eu n-am învătat bine ebraica fiindcă, îi aveam pe bulgarii ăstia. Dar acum, am un vecin bulgar, aici, în bloc, si am uitat bulgăreste. Am uitat si ruseste.
SOLO JUSTER, EDITORUL REVISTEI ISRAELIENE DE LIMBĂ ROMÂNĂ,
”LUMEA MAGAZIN”
În 1966, Solo Juster înfiintează revista săptămânală ”Lumea Magazin”, el fiind redactorul sef. Secretar de redactie era Sorin Cunea, iar colaboratori, Arnold Velureanu, Harry Ber (Canada) Nicu Palty, Marius Godeanu, Davis Grebu s.a. Revista a supravietuit 18 săptămâni, editându-se 18 numere.
Stimate domnule, Solo Juster, vă rog să ne vorbiti ceva despre revista ”Lumea Magazin”, ca idee, realizare... si de ce v-ati oprit după 18 numere?
După ce m-am consolidat financiar, din dragoste pentru literatură si jurnalism, m-am gândit să editez o revistă în limba română. Eu eram ”Redactia” si-mi mai trebuia tipograful. Tipograful – erau doi fii ai unui tipograf de limbă latino, (eu eram în legătură si cu ziarul în limba bulgară) care mi-a propus să tipărească: ”păi, stai, am eu doi fii care au un local mare, închiriat, si fac acolo o tipografie mare... si ai să vezi.” Mă duce pe o stradă din Tel Aviv, de la ”Tahana Mercazit” (nota red. ”Tahana Mercazit” din ebraică, înseamnă autogară) în continuare, unde sunt blocurile alea de meserii, vis-a-vis de str. Levinski, mă duce acolo si-mi zice: ”Uite, am 200 m.p. si aici o să fie... ”Da, o să fie... dar până atunci?” ”Până atunci, e treaba mea. Eu răspund de asta, de masini tipografice...” Si am făcut o conventie, că voi primi de la difuzare 1200 de lire. Cu 10 lire, de exemplu, puteam cumpăra de mâncare, în familie, pentru o săptămână întreagă. Deci, o să am hârtie, o să am pentru redactie... Venise Sorin Cunea, a fost coleg cu mine, si, hop!, ai venit bine, îi zic. Uite, facem o revistă în limba română, ”Lumea Magazin”, săptămânală...
Am făcut 18 numere; am câteva, o să vă arăt.
De ce n-am continuat? Din cauză că nu aveam tipografie. Tipograful nostru ne-a înselat. Avea un linotip si, când aveam nevoie pentru revistă, ne spunea că are de lucru. El trebuia să plătească tipograful, dacă se dădea la alt linotip.
N-am mai putut să rezist, lucram 20 de ore din 24.
Am în fata mea ”Lumea Magazin”, numărul 10, din 15 august 1966. Este o revistă de format mare, 34,5/24,5 cm, cu 24 de pagini, o grafică atrăgătoare – de bun gust, articole interesante cuprinse în rubricile: ”TRIBUNA LIBERĂ”, ”STRICT CONFIDENTIAL”, Reportaje, ”PAGINI DIN TRECUT”, ”GURA LUMII SLOBODĂ...”, ”GENUL FEMININ”, ”De la lume adunate”; ”De pretutindeni”, sport, umor, rebus, publicitate, anunturi. .. Apropo de anunturi, mi-a atras atentia un anunt de la pagina 7 despre un vernisaj care sună asa: ”Mîine, marti 16 august a.c. la ora 18,30 va avea loc la Casa Ziaristilor din Tel Aviv, strada Kaplan nr.4 vernisajul expozitiei pictoritei LIANA SAXONE...” (nota red.: o pictorită originară din România pe care eu o stimez pentru arta sa, dar si pentru talentul ei publicistic). Citez din câteva titluri ale revistei: ”Ce se poate petrece ÎN FEUDA lui ABA HUSI”, ”Angelica Rozeanu a fost concediată”, ”Haolam Haze”, ”DIN KNESET”, ”ARTUR RUBINSTEIN”, ”Executia celor patru ministri congolezi”, ”Catastrofă la etajul 79”, ”Doi gemeni se regăsesc după 24 de ani” s.a.
SOLO JUSTER, INITIATORUL ÎNFIINTĂRII CENACLULUI LITERAR ”PUNCT” SI EDITORUL BIANUALULUI CU ACELASI NUME, ”PUNCT”
În 1985 înfiintează Cenaclul Literar ”Punct”care a functionat peste 20 de ani, si, cu doi ani mai târziu, în 1987, înfiintează bianualul ”Punct” – ajungând până la nr. 40, fiind sustinut de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster.
În primul număr al revistei ”Punct”, Solo Juster scrie:
”La doi ani de existentă, am întocmit această foaie, ca un semn dedicat celor care mi-au sustinut ideea de CENACLU.”
Citez din articolul ”CENACLUL LITERAR” scris de Dr. Iosef Eugen Campus si apărut în primul număr al revistei ”Punct”, noiembrie 1987:
”Dar ceea ce am admirat la Solo Juster, initiatorul Cenaclului, si la cei care i s-au alăturat, a fost pasiunea pentru literatură.
În timp ce altii se întîlnesc oameni ”seriosi”, pentru a încheia afaceri fructuoase, sau pentru a juca ”serioase” partide de cărti, ei îsi ”pierd vremea”, încăpătînîndu-se să facă, în cele mai potrivnice conditii, literatură si mai se si întîlnesc ca să o discute între ei.(...) Adevărata pasiune pentru literatură, cred eu, include si dispretul pentru maculatură, pentru ceea ce se pretinde desi nu este literatură.
În acest spirit am încercat să influentez atmosfera de lucru a Cenaclului.
Prieteneste, am fost adesea necrutător.”
În primul număr al revistei ”Punct” publică următorii cenaclisti: Dr. Iosef Eugen Campus (Cenaclul Literar), Maria Găitan (Joc, Ruga – versuri), Adrian Zahareanu (Scrisoarea – proză), Mariana Juster (Doi ciresi dintr-o tulpină – proză), Zeev Ben Chaim(Inspectorul – schită), Andrei Fischof(Acuarela – versuri).
Domnule Solo Juster, ce v-a determinat înfiintarea acestui Cenaclu Literar?
Shaul Carmel era seccretarul Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română si am venit la el cu propunerea să facem la Asociatie un Cenaclu Literar, la care el mi-a răspuns: ”Noi, Asociatia, nu ne putem lua riscul, să dăm în bară, cu un cenaclu literar, nu stiu dacă va prinde, nu stiu dacă va merge, nu stiu dacă va avea viată. O să vedem.” Până la urmă, a venit si el la Cenaclu.
Si, după ani de cenaclu, la care participase si Shaul Carmel, n-ati mai discutat despre problema asta?
Nu, niciodata! Si-a amintit, nu si-a amintit, nu stiu, nu-i traba mea. Ai să-l întâlnesti aici (arată spre reviste ”Punct”) de multe ori. A fost o încercare de-a mea personală si asta a fost refuzată de Asociatie. Asta m-a pus pe gânduri; stai, asta este o încercare grea, nu este de colea, si i-am spus ”Punct”. Dacă am început cu ”Punct” si revista tot ”Punct”. Hârtia si imprimarea mă privea pe mine.
Si, atunci, când el a spus ”să vedem”, cum ati luat hotărârea?
Am cerut o listă cu membrii Asociatiei Scriitorilor si am trimis, tuturor, o scrisoare ”tip”, propunându-le să înfiintăm un Cenaclu Literar, fiind vorba de scriitori care scriu în altă limbă decât ebraica si nu aveau acces niciunde, si eu mă pun la dispozitie, dau spatiu din casa mea... m-a costat multe parale.
Câti membrii avea Cenaclul Literar ”Punct” si care erau acestia?
Erau vreo 40 de membri, plus invitati, ca: Solo Juster, Mariana Juster, Dr. Iosef Eugen Campus, Andrei Fischof, Mioara Iarchi Leon, Tania Lovinescu, Adrian Zahareanu, Shaul Carmel, Luiza Carol, Maria Găitan - Mozes, Moscu Eyal, Solo Har - Herescu, Prof.univ. Andrei Strihan, Gina Sebastian Alcalay, Zoltan Terner, Lucia Zilberman, Felix Caroly, Sonia Palty, Lucian Zeev Herscovici, Mira Iosif(Belgia), Stefan Iures, Eveline Fonea, Radu Cârneci, N. Palty, prof. Vladimir Esanu, regizorul Pavel Constantinescu. Dr. Ieruhim Roisman, Monica Săvulescu (Olanda), Ludovic Bruckstein, Leopold Ruga, Mose Maur, Z.B.C., Davis Grebu, Sorin Cunea, Isaac Eyal, Ervin Elias(Beer Sheva), Preot Ion Chirilă, Dorel Dorian, Mira Iosef (Bruxelles), Maria Pal (Cluj), Zelber Haim (umorist), Iudith Coman, Leopold Bittman, Elena Ester Tacciu, Geta Berghof, dr. Sandu IacobsonIleana Iren Grunwald s.a.
Multi dintre ei au murit, între timp.
De fiecare dată, în fiecare lună, participau, cel putin, 18 – 20 de membri.
Cum se desfsura, efectiv, o sedintă de Cenaclu Literar? Cine era conducătorul?
Eu eram conducătorul Cenaclului. Dinainte se comunica cine citeste în Cenaclu. Eu ceream de la ei copii. Nu de la toti, de la cei care - mi plăceau mie, ca să apară în revista ”Punct”. Nu era nicio ordine de zi, cu subiecte. Fiecare citea ce anume dorea. La ora fixată (17:00) se vorbea, discutau unii cu altii... apoi eu: ”Domnilor, este ora ca să începem si vă rog să încetati orice fel de discutii!”, ”Cine are de citit astă seară?”, ”Eu, eu...” Câteodată se prelungea până seara târziu.
Până când?
Până când puneam eu ”punct”.
Care erau relatiile dintre membri?
Era cea mai perfectă democratie, toti eram egali, nu aveam ”grade”. Shaul Carmel nu suporta critica si totdeauna se supăra. La Cenaclu veneau de la Beer Sheva; Dr. Elias Ervin venea de la Ashkelon... Andrei Fischof venea de la Haifa; el scrie primele poezii în limba ebraică. Preotul Chirilă, cât a stat în Israel, venea regulat la Cenaclu.
Printre membrii a fost si Michael Elias, cu care am copilărit la Călărasi, cu el si cu vărul său. El a murit.
Este vreo legătură între el si Spitalul ”Elias” din Bucuresti?
Nu. ”Elias” este un nume foarte comun la sfaradit. Spitalul ”Elias” este construit de un mare bancher, evreu, Jack Elias, care a donat bani, a înfiintat Banca Natională, a făcut Academia Română, a făcut teatre în România, si a depus aur, dar, când a avut nevoie, directorul (guvernatorul) Băncii Nationale n-a vrut să-i onoreze CEC-ul, că era si importator de bumbac. Patru functionari avea la Sf. Gheorghe.
Mai trăieste cineva din familia lui?
Nu. O soră a lui... Tatăl lui era un mare bancher, mai bogat decât Jack Elias, la Constantinopol. Numele Spitalului Elias este pe numele lui taică-său. Nu-i pe numele lui. Sora lui Jack Elias era damă de companie a Reginei Elisabeta.
Să revenim la revista ”Punct”. De ce ”Punct”?
Adeseori am fost întrebat de ce ”Punct”. A fost a doua încercare, după Cenaclu si n-am avut computer. N-am stiut cum să fac, si Ira Iosif mi-a făcut cadou o masină de scris. Am încercat ”Punct-ul” ăsta la masina de scris, pe trei coloane. Am să vă dau un exemplar. Asa s-a făcut primul număr, la început, în patru pagini. I-am dat numele de ”Punct” fiindcă e mic. O încercare. Refuzat de Shaul Carmel, refuzat de Asociatia Scriitorilor. Când el s-a ales presedinte, noi am rupt relatiile cu el.
Apoi am cumpărat un computer si Mariana scria materialele pentru revista ”Punct”, creatii ale celor care participau la Cenaclul Literar.
Cenaclul Literar a functionat peste 20 de ani iar revista ”Punct” a ajuns la nr. 40. S-a încetat activitatea Cenaclului, când eu m-am îmbolnăvit, acum câtiva ani în urmă.
Ce probleme de sănaătate ati avut?
Am fost foarte bolnav. Nu stiu ce am avut. Dacă făceam 2 – 3 pasi, cădeam pe o parte. Fiica mea, care este medic (la prematuri si nasteri grele), m-a dus la un specialist (a iesit la pensie de vreo 2 – 3 ani) si mi-a prescris un tratament. L-am luat si m-am vindecat, nu mai cad de ani de zile. Pot merge pe jos, fără probleme.
De ce v-ati mutat din Tel Aviv în Rehovot?
Fiica mea locuieste în Rehovot. Sotia face dializă, o boală foarte cruntă. Eu, mai putin. Când era nevoie o chemam pe fiica mea, la ora 1:00 noaptea, la 2:00 noaptea... si asa s-a hotărât să stăm cu totii în acelasi oras, în Rehovot. Atunci, când m-am consolidat financiar, am cumpărat un apartament în nordul Tel Aviv-ului, pe str. Miriam Hasmonait 20/4 si acum este închiriat. Cu chiria de-acolo plătesc chiria de aici (din Rehovot) si mai rămâne acolo, niste bănuti.
La ce lucrati acum?
Acum, nu mai fac nimic.
Nu mai scrieti? De ce?
Fiindcă nu mai înteleg ce-am scris. Nu mai deslusesc. Mâna îmi tremură...
Pentru activitatea mea culturală am primit un premiu din partea lui Itzak Artzi, lăsat prin testament. Familia lui mi l-a dat după ce a murit el.
Impresionant! Felicitări!
CENACLUL ”PUNCT” – AFLAT ÎN AL 12 – LEA AN DE EXISTENTĂ – ESTE SINGURUL CENACLU DE LITERATURĂ ROMÂNĂ DIN AFARA GRANITELOR ROMÂNIEI CARE A REUSIT PERFORMANTA UNEI ASEMENEA REGULARITĂTI SI LONGEVITĂTI
În continuare, merită să citez din cronicile apărute în revista ”Punct” despre activitatea literară, desfăsurată în casa familiei Juster, lună de lună, timp de peste 20 de ani, unde se aduna elita creatiilor literare pe româneste. Iată:
”CRONICĂ DE CENACLU
Îmi aduc aminte că în urmă cu zece ani eram turistă în Israel si prietena mea, Sonia Palty, m-a luat să văd ” un cenaclu literar”. Si astfel în casa albă, primitoare a Marianei Juster, a lui Solo Juster, am cunoscut pe Ludovic Bruckstein, pe Ruga – Bittman, pe respectatul critic literar, profesorul Eugen Campus... si altii.
Dar, mai ales gazdele: Mariana Juster si Solo Juster, si mica lor poveste, atât de simplă si de emotionantă.
În urmă cu 12 ani, doi oameni modesti, dar mari iubitori de literatură, el – poet cunoscut, ea – originală prozatoare, hotărăsc să deschidă casa lor din strada Miriam Ha-hasmonait ca să creeze un cadru pentru întâlniri literare...” (Tania Lovinescu, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).
”Cenaclul literar ”PUNCT” – organizat de scriitorii Mariana Juster si Solo Juster – scoate de două ori pe an revista literară PUNCT. Materialele cuprinse în revistă apartin membrilor cenaclului si sunt publicate în urma citirii si comentării textelor în cadrul prietenesc (dar exigent) al discutiilor lunare din cenaclu.
Cenaclul ”PUNCT” – aflat în al 12-lea an de existentă – este singurul cenaclu de literatură română din afara granitelor României care a reusit performanta unei asemenea regularităti si longevităti. Cenaclul îsi desfăsoară activitatea în locuinta sotilor Juster, iar revista apare prin efortul personal al acestor doi scriitori.” (Luiza Carol, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).
”Se împlinesc în mai zece ani de când apare mica revistă ”Punct” a sotilor Mariana si Solo Juster, animatorii cenaclului de la domiciliu, unde sunt citite cu glas tare (si discutate sub egida politicoso-intransigentă a criticului Eugen Campus) scrierile tipărite în foaia acum sărbătorită.
Am pretuit întotdeauna dorinta de calitate a Justerilor, ambitia de a separa apele talentate de productia valeitarilor tîfnosi.
Am pretuit punctualitatea cu care, anotimp după anotimp, ”Punctul” acesta apare, dovedind o tenacitate rară în lumea ”tribului” de la noi, unde îndeobste marile focuri sînt de paie.
Am pretuit într-atâta vointa aceasta exemplară de a dura, marcînd mereu puncte în lupta contra oboselii si a lui ”ce rost are” – încît astăzi, la aniversare, eu strig: Punct si de la capăt!” (Al. Mirodan, revista Punct, Nr.20, mai 1997, pag.1).
”PUNCT” LA ZECE ANI
Scriitorii – poetii în special – sunt fiinte neadecvate vietii cotidiene, practice. Au aripile prea mari, bune pentru zbor si înăltimi. Dar care încurcă la mersul pe pămînt. Vă amintiti simbolul Albatrosului lui Baudelaire.
Dacă la aceasta se adaugă, ca trăsătură caracteristică, si modestia, incapacitatea de a face propagandă pentru sine însusi, sansele de succes se reduc si mai mult.
Si totusi – Don Quijotte incurabil – mă încăpătînez să cred că, până la urmă, valorile ies la suprafată, timpul – cu sita lui fină si incoruptibilă – cerne totul, inexorabil.
Iată-ne si pe noi acum – doisprezece ani de la înfiintarea cenaclului, zece ani de la aparitia primului ”Punct”.
Durăm încă. Desi ne-am ferit de agitatia, de publicitatea zgomotoasă – constienti de limitele noastre, dar si convinsi de rostul nostru, în coltul nostru. Durăm încă.” (Iosef Eugen Campus, revistaPunct, Nr. 20, mai 1997, pag.5).
”PE GÂNDURI
Fără să încerc vreo comparatie, cred că modestul nostru cenaclu de la Tel- Aviv a însemnat ”ceva” în spatiul restrîns al literaturii pe româneste în Israel pe parcursul celor aproape două decenii de existentă.
Cred de cuviintă să amintesc cinstind memoria celor care ne-au însotit cu entuziasm începuturie, dar prin însăsi natura omenească a inevitabiluui ne-au rărit rândurile regretatii: Ludovic Bruckstein, Mose maur, Leopold Bittman – Ruga, Ieruhim Roisman, Adrian Zahareanu, Nicu Palti, Zeev Ben – Chaim, Vladimir Esanu, Pavel Constantinescu; au mai părăsit cenaclul, din fericire, din cu totul alte motive, Tania Lovinescu, stabilindu-se în România, Elena Tacciu, Sonia Palti si Felix Caroly, din motive de noi necunoscute...
Am rămas mai putini si ziua de mâine mai nesigură... Cu destule dificultăti am încropit acest al 33-lea Punct. Va mai apare cel de-al 34 lea? (S.J., revista Punct, Nr. 33, noiembrie 2003, pag.8)
”În ziua de 18 martie a.c. ASOCIATIA SCRIITORILOR ISRAELIENI DE LIMBĂ ROMÂNĂ a decernat premiul ARTZI prozatoarei Mariana Juster si poetului Solo Juster pentru CENACLUL LITERAR PUNCT în preajma împlinirii a două decenii de neîntreruptă activitate.”
(Revista Punct, Nr.34, mai 2004, pag.2)
”20 ANI DE CENACLU
De douăzeci de ani? Nu-mi amintesc exact când am început să frecventez cenaclul Punct.
Îmi amintesc însă bine motivele care m-au determinat să iau în continuare parte asiduă la lucrările acestui laborator literar, care s-a impus în opinia publică prin atmosfera creată ca si prin seriozitatea rezultatealor.
Am venit în cenaclu nu din obligatie. Ci din plăcere. Din plăcerea de a fi găsit în ospitalitatea Marianei si a lui Solo, patronii sârguinciosi ai cenaclului, ceea ce nu aflasem în alte medii scriitoricesti. Am găsit o atmosferă de interes pentru creatia celuilalt, de consideratie pentru fiecare membru al cenaclului, indiferent de locul pe care presupuneam că l-ar ocupa pe scara valorilor literare (...) La Punct poposeau oaspeti din străinătate, care ne onorau cu prezenta si lecturile lor.
Punctul devenise o adresă agreată în lumea scrisului. Aici am asistat la evolutia creatiei unor cenaclisti, la impasurile lor trecătoare, la închegarea unui spirit de echipă care începea să anime această mică făclie de litere (...)
Multumesc din inimă Marianei si lui Solo pentru clipele plăcute petrecute în cenaclu, oferite de ei cu simplicitate si căldură colegială.
Le urez ani multi si buni, lor si Cenaclului Punct.” (prof.univ. Andrei Strihan, revista Punct, Nr. 36, mai 2005, pag.2).
”Aflu că inconfundabilul cenaclu al Justerilor împlineste 20 (douăzeci!) de ani si că originalul lor PUNCT ajunge si el la o editie jubiliară! Cum să-i felicit? Cum să onorez această aniversare, cu ce scule literare? Căci nimic mai superficial, mai steril, mai pompos si inutil ca rândurile omagiale, evocările paseiste si urările de circumstantă... Punctul în ansamblul antologiei sale, a devenit o voce unică în peisajul teritoriului invocat. E vocea unui grup de prieteni, care timpuriu dezrădăcinati din limba viselor lor, s-au reîmplantat, s-au revigorat, si-au reconstruit plăsmuirile... Acest spatiu magic ce se reconstituie ciclic, ca luna plină, se deplasează laolaltă cu constructorii lui; din Tel Aviv la Rehovot, de aici oriunde ar fi ei, scena Cenaclului, magnetul grupului de prieteni rămâne acelasi... Grupul rezistă, bucuros să părăsească cotidianul existentei pentru a se refugia în fictiune, în metafore, în inefabil. Pentru a se oferi pe rând judecătii colective, sentintei grupului. E singurul Tribunal al Fericirii pe care l-am întâlnit.” (Myra Iosif – Bruxelles, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).
”...Acum, la împlinrea unei vârste primăvăratice, nu-i vorbă, totusi deja impresionantă pentru cenaclu, pentru o revistă literară, simbolicele flori expediate din Bucuresti, România, către Rehovot, Israel, sper să-i găsească reuniti (si uniti din nou) pe cât mai multi dintre cei ce datorează enorm, ca slefuire, ca autoritate, ca imagine – cenaclului si revistei.
La multi ani gemenilor Punct!
La multi ani, cu sănătate celor doi autori ai liniei formate din sumedenia de puncte!” (Stefan Iures - Bucuresti, revista Punct, Nr. 36, mai 2005)
”TELEGRAMĂ
A douăzecea aniversare a revistei Punct este o aniversare emotionantă.
Douăzeci de ani de poezie, proză, critică literară, exprimând o aleasă simtire, un acut sentiment al contemporanului, o subtilă căutare a unui drum spre sufletul cititorului...
Tuturor colaboratorilor revistei si în mod special editorilor ei, Solo si Mariana Juster, felicitările noastre!” (Valentina si Berthold Gruenwald – Duesseldorf, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).
”DAKAR *
mortii mei nu sunt
muriti în vesnicie
ei sunt vii
în memoria si sângele meu
împărătia mortii
nu-i va încape
mortii mei din fund de mare
urcă pe zarea albastră
si seamănă pâine în tară
cu mine
ci râd si plâng
trăind în trăirile mele
străbătând vesnicia
cu toată tara”
(Solo Juster, revista Punct, Nr. 40, mai 2007, pag.7)
Stimate Domnule, Solo Juster, de ziua dumneavoastră aniversară, 01 octombrie 2012, vă urez din partea mea, a stimatului scriitor si prieten Corneliu Leu, cât si din partea ”cenaclistilor” si cititorilor, un sincer ”La multi ani!”, cu sănătate si bucurii!
Închei cu una din poeziile dumneavoastră:
NICI O LIMBĂ
Să mă ascund de mine
am fugit
în prea – înaltul turn de fildes
nici în cer
nici pe pământ
cuprind de acolo marginile lumii
drama vremurilor pocite
dincolo de cuvintele ce nu pot fi
în nici o limbă rostite
nici o limbă nu încape
atât de multul
urât
al lumii
(Din vol.Arborele memoriei – antologia poetilor de limbă română din Israel, ed.Orion, Bucuresti, 1997, editie îngrijită de Radu Cârneci, pag.136, Solo Juster)
Vă multumesc!
|
Lucretia Berzintu 10/1/2012 |
Contact: |
|
|
