Sublinieri ; Impresii
Îmi venise ideea să scriu despre iluzii, de ce nu, mi-am zis, în fond toată traversarea asta pe care o considerăm viată se întâmplă într-un car cu iluzii : imaginative sperante, dorinte, căutări, ba chiar interpretări, « traduceri » mai mult sau mai putin oneste a ceea ce vedem, intuim, recapitulăm ori pur si simplu lăsăm să intre si chiar să iasă de sub coviltirul protector – car, de ! – par a fi necesităti indispensabile…
Si ca o confirmare citesc versurile unui poet de exceptie, Dan Perut Camui :
« vântul nici nu-mi ia nici nu-mi aduce
scrie de beat ce e unei fete batrâne «
deschidere fără echivoc într-o incursiune intitulată « Iluzie » …aer în miscare fără adresă…
Iluzie !
Mi se pare totusi o trapă, o « cursă » camuflată de interes ideea mea de a solicita iluzia ca termen interpretativ, de a-i atribui un spatiu determinant atunci când ea este, de fapt, o volatilă curiozitate umană, speculativ structurată de nesigurante, eventuale spaime si poate chiar curiozităti…din alea « pe gaura cheii » asa ca să nu afle nimeni că iti « bagi nasul unde nu-ti fierbe oala ».
Sigur că-i o trapă, ce zic, o parsivenie recapitulativă către care te îndrepti cu bună stiintă, răscolesti întrebări acumulate constient sau nu si bineînteles rămase fără răspuns, dar ceea ce-i realmente remarcabil este abilă disimulare a acceptării, un fel de joc sotronic ; sari dintr-o « casută » în alta obsedat de grija de a nu călca alături.
Eh ! Vorbe !
Realul îmi contrazice toată această rătăcire speculativă, o să-mi ziceti, iluziile sunt numai o oblojeală de moment, aia necesară când sărim din « lac în put », un bandaj amărât încropit din resturi mai mult sau mai putin higienice, dar resturi oricum…iluzia posibilului imaginar fiind doar sansa de a sări peste adevăr si a ne instala cât de cât verosimil pe acel « no man’s land » de care putem dispune si în care încercăm supravietuire…chiar dacă sună cam exagerat spus.
Chiar credem ?
N-avem decât să aruncăm o privire în lumea copilăriei si, capabili sau nu să o reinventăm, întelegem că ea este cea care ne-a cultivat iluzia si ne-a învătat să curătim fata realului de impuritătile poticnelilor si eventual chiar s-o recompunem.
N-avem decât să ne amintim că mai totdeauna suntem frumosi, destepti, plini de talent, capabili, de neînfrânat când vrem si chiar slabi de înger când ne e « cald » asa, pregătiti să străbatem până si cei o mie de ani de perceptie existentială incluzând, evident, posibilul în imposibil…
Si n-avem decât să punem fată-n-fată ceea ce am dorit cu ceea ce am descoperit dorind, să confruntăm soliditatea călcăturii cu alunecările alăturea cu drumul, să punem în balantă « cititul » în stele cu păsiunea gândului… si vom întelege iluzia, iluziile de fapt, ca pe o oază regenerativă, fără ea o sete continuă ne-ar tine în chingile unei existente seci.
De ce iluzii ?
Poate pentru că vine toamna, poate pentru că poticnelile vietii ni le aduce aproape, poate pur si simplu pentru că eu am nevoie de ele acum.
|
Maria Cecilia Nicu 9/24/2012 |
Contact: |
|
|
