Observatorul

Silviu Lupascu un român se ocupă de studiul ideilor şi credinţelor religioase.

1. După Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, un alt român se ocupă de studiul ideilor şi credinţelor religioase. Ce ne puteţi spune despre dumneavoastră, despre studiile dumneavoastră şi despre felul în care v-au influenţat cei doi?
Într-adevăr, Mircea Eliade a exercitat o puternică influenţă asupra mea, la vârsta de 20-25 de ani, prin 1985-1990, în anii studenţiei ieşene. Faţă de Ioan Petru Culianu am nutrit şi nutresc mult respect, multă admiraţie şi... o intensă nevoie de apropiere, de dialog. Din păcate, această nevoie de dialog a fost menită neîmplinirii. Cu câteva săptămâni înainte de atentat, am expediat o scrisoare pe adresa Profesorului Culianu, la Chicago Divinity School, scrisoare rămasă fără răspuns. De mii de ori mi-am imaginat epistola de răspuns a Profesorului Culianu, o epistolă pe care, evident, nu o voi primi niciodată... sau poate că am primit-o deja, în labirintul limbajelor necunoscute care asigură comunicarea între lumea efemeră a oamenilor vii şi lumea de dincolo de moarte, între lumea văzutelor şi lumea nevăzutelor... Îmi amintesc că în anul universitar 1992-1993, la celebra librărie Blackwell’s din Oxford exista un raft Eliade – amănunt impresionant, de vreme ce nici un alt autor român nu s-a bucurat de privilegiul de a avea un raft la Blackwell’s. La sfîrşitul anilor ’80, în plin apogeu şi declin al comunismului, lectura cărţilor lui Eliade a însemnat o uriaşă lărgire de perspectivă, o năzuinţă irepresibilă spre libertate spirituală şi o rememorare a relaţiei dintre magistru şi discipol, fără de care o tradiţie culturală se ruinează din interior. Cu certitudine, Mircea Eliade a oferit tinerilor români din generaţia mea un model intelectual care le-a îngăduit să zboare dincolo de hotarele hidoase ale comunismului, să spere şi să viseze că într-o zi vor studia în universităţile libere ale lumii occidentale... Şi trebuie spus că nicăieri nu există mai multă libertate decît în textele religioase, în textele mistice... Pe mine, această căutare a libertăţii religioase m-a purtat la Universitatea Oxford, la Şcoala de studii biblice de la Yarnton Manor, afiliată Colegiului Saint Cross... A urmat o bursă Fulbright la Yale University Divinity School şi trei ani de Relink Fellowship la New Europe College din Bucureşti... În aceşti trei ani de Relink am studiat sufismul, la Universitatea Paris IV Sorbonne, cu Profesorul Abdallah Cheikh Moussa, iar discipolatul parizian se reflectă în Pelerinajul senzual şi Sărutul divin, volume de eseuri publicate la editurile Paideia şi Dacia...
2. Aţi scris despre “oameni si lumini” şi se pare că există o legătură strânsă şi tainică între religie şi lumină. Lumina, pacea şi iubirea reprezintă pentru aproape toate religiile scopul suprem. Aţi putea să ne spuneţi dacă sentimentul religios este perceput la fel pentru toate credinţele?
Există şi vor exista întotdeauna lucruri care îi apropie şi care îi separă pe credincioşii care se prosternează în sinagogi, în biserici şi în moschei... Poate că ascensiunea spre Dumnezeu se aseamănă cu ascensiunea spre vârful unui munte imens, aşa cum se întâmplă în Divina Commedia... Fiecare alpinist consideră că muntele este al său şi că singura cale dreaptă este calea sa... Poate că este firesc să fie aşa, de vreme ce ochii omeneşti nu pot vedea decât între limite str^mte... Important este ca toate căile să ducă în mod real spre vârful muntelui şi ca toţi alpiniştii să ajungă teferi... Eu prefer să studiez şi să scriu despre elementele comune marilor spaţii religioase, despre textele sacre care creează solidaritate între oameni, în context religios... Această perspectivă pacifică asupra studiilor religioase are drept complement nefast perspectiva exclusivismului, autismului sau fundamentalismului religios, care determină dezbinarea între oameni pe temeiuri religioase şi generează războaiele religioase... Sentimentul religios diferă, cred, în funcţie de trăsăturile şi atmosfera spaţiului religios care îl circumscrie... Un călugăr atonit nu se va simţi niciodată “acasă”, din punct de vedere religios, într-un templu hinduist, după cum un magistru Sufi nu va împărtăşi niciodată ideile religioase şi detaliile ritualice care animă o mănăstire lamaistă... Poate că solidaritatea religioasă dintre oameni începe dincolo de sentimente...
3. Cele mai mari religii ale lumii (iudaismul, budismul, creştinismul şi islamul) au fost întemeiate în Asia. Care credeţi că este secretul longevităţii lor?
Faptele Apostolilor, 16, 6-7, afirmă că Duhul Sfânt le-a interzis apostolilor să propovăduiască în Asia: “Iar ei au străbătut Frigia şi ţinuturile Galatiei, opriţi fiind de Duhul Sfânt ca să propovăduiască în Asia cuvântul. Venind la hotarele Misiei, încercau să meargă în Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu i-a lăsat.” Eu înţeleg aceste versete ca o expresie a voinţei lui Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu le-a destăinuit apostolilor şi urmaşilor lor ecclesiastici că spaţiul asiatic este guvernat de o altă ordine divină decât spaţiul creştin, de alte limbaje şi reprezentări religioase. Dacă în ochii europenilor creştini religiile asiatice apar drept “exotice”, trebuie spus că pentru hinduişti, budhhişti, taoişti, confucianişti, aceste religii definesc firescul cotidian al situării în spaţiul religios asiatic, de-a lungul generaţiilor, configurează din punct de vedere religios timpul şi spaţiul asiatic... Cred că longevitatea unei religii decurge din realitatea deţinerii adevărului religios, din puterea de a împărtăşi, de a iradia în mod autentic adevăr religios... Iar această putere se regăseşte în capacitatea unei religii de a oferi un antidot de ordin spiritual pentru suferinţele omeneşti, pentru angoasa sau disperarea de a duce o viaţă efemeră pe pămînt, într-un trup din carne şi sînge, fără a şti de unde venim şi unde ne vom duce după moarte... Aş invoca aici parabola “elefantului închis în camera întunecată”, pe care am întâlnit-o în Mathnawi-ul lui Jalal-ud-din Rumi... Hinduşii, care simbolizează îngerii, aduc un elefant într-un oraş ai cărui locuitori nu mai văzuseră niciodată o astfel de fiinţă şi îl închid într-o cameră întunecată. Înţelepţii oraşului se adună în casă şi intră, unul câte unul, în spaţiul obscur, fără a purta lămpi. Unul atinge urechea elefantului şi declară că elefantul este asemenea unui evantai. Altul îşi pune mâinile pe trompă şi afirmă că elefantul este asemenea unei conducte de apă. Un al treilea îmbrăţişează unul dintre picioarele elefantului şi le duce semenilor săi vestea că elefantul este asemenea unei coloane. Cei care îşi plimbă palmele pe spatele elefantului sunt ferm convinşi că elefantul este asemenea unui tron. Unii susţin că elefantul este curb ca litera dál, iar alţii susţin că este drept ca litera alif. Dacă înţelepţii ar fi purtat în mâini lămpile raţiunii, ar fi văzut forma reală a elefantului şi ar fi înţeles de la bun început că elefantul este o singură fiinţă, ale cărei organe au formele particulare descrise de ei... În textul Mathnawi-ului, parabola elefantului închis în camera întunecată se referă la înţelegerea lui Dumnezeu de către oameni, de către credincioşii care aparţin unor religii diferite...
4. Poate fi un istoric al religiilor şi un adevărat practicant? Dacă da, atunci cum percepe el celelalte religii?
Da, cred că statutul de istoric al religiilor nu exclude statutul de practicant. Această afirmaţie implică, însă, câteva nuanţări necesare, de vreme ce practicarea unei religii se desfăşoară la mai multe nivele de intensitate religioasă. În acest sens, cred că un istoric al religiilor născut, să zicem, în religia creştină, nu ar putea deveni preot creştin sau călugăr creştin decât dacă s-ar lepăda de “ştiinţa” sau “arta” istoriei religiilor. Poate că istoricul religiilor se aseamănă mult cu un navigator, cu un explorator, care descoperă lumi necunoscute, dar nu uită pacea şi frumuseţea portului din care a plecat, în care se va întoarce. Călătoriile sale descoperă identitatea religioasă a lumii create de Dumnezeu, o sumă de identităţi religioase multiple, dar se deosebesc calitativ de experienţa religioasă a călugărului care nu trece dincolo de zidurile mănăstirii sau a preotului care se identifică în mod nemijlocit cu grijile şi suferinţele oamenilor din satul său, pe care se străduieşte să le remedieze prin sapienţă biblică.
5. Constantin Noica spunea despre Gabriel Liiceanu ca i-a pus două întrebări proaste (în sensul că la ele este foarte greu sau aproape imposibil să dai un răspuns) şi anume: “Ce este moartea?” şi “Ce credeţi despre Dumnezeu?”. Îmi permiteţi să vă pun şi eu o astfel de întrebare: “Ce este religia?”
În Jetsun Kahbum sau Viaţa lui Jetsun Milarepa, viaţa omenească este definită, la un moment dat, drept “divinitatea din oameni”. Pentru a răspunde printr-o parafrază, cred că şi religia ar putea fi definită, laconic, drept “divinitatea din oameni”...
6. Ioan Petru Culianu, într-un studiu intitulat Religie şi putere, afirma că “sarcina tradiţională a religiei a fost aceea de a furniza o arie rituală pentru împlinirea puterii individului în condiţii socialmente tolerabile”. Cum comentaţi?
Eu prefer să mă situez, prin subiectele pe care le abordez, prin cercetările pe care le fac, în fine, prin textele pe care le public, în aria rituală a religiei care se revelează drept lepădare de orice putere lumească. Pentru omul credincios, lumea este o teocraţie, iar intimitatea cu Puterea de “dincolo” nu poate fi câştigată decât prin lepădarea de puterile de “aici”. Sau, ca să invoc cuvintele lui Li Po:

Stăm împreună, muntele şi cu mine,
Până când doar muntele rămâne.

Rodica Diaconu 9/4/2002

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian