Confraternităti : " Dincolo de nimeni " de Maria Calciu
Cărtile păstrează între copertile sugestiv lucrate, în file ordonate, numerotate si legate, ca pentru o trecere în eternitatea Cuvintelor, trăirea pe viată si pe moarte, cu pasiune si cu perseverentă. Ele stiu totul despre vremelnicia omului, dar si despre vesnicirea creatorului lor. Păstrează faptele de spirit ca pe niste legiuni active care si-au făcut datoria pe câmpul de bătălie al stărilor Poeziei. Si aceasta se întâmplă de când s-a instituit cultul tiparului care asigură, deopotrivă, contemporanilor, dar si urmasilor, chemarea la diferitele tipuri de lectură, căci acesta este gândul secret, constient sau inconstient, al celui care-si destrupează fiinta, dăruidu-se cu generozitate posteritătii.
Problematica merită un studiu aprofundat si lărgit, în cazul poeziei Mariei Calciu, nu doar pentru că ne-am putea edifica mai îndeaproape cunoscându-i creatia, ci si pentru că, într-adevăr, e vorba de o relatie în care s-ar putea descoperi conditionări în ambele sensuri, nu numai dinspre poeme către lector.
Autoarea volumului Dincolo de nimeni (Editura Semne, 2012) a debutat editorial în 1992 cu Cântecele anotimpului copt – poezii, Imprimeria Română, Craiova, anuntând momentul care evidentiază definirea de sine a constiitei poetice. Au urmat: Nenumite – poeme, Editura Semne, 2007, Insula Iubirii – poeme, Editura Semne, 2009, Ninsoare de migdali – poeme, Editura Semne, 2009, Fata care vede prin haos – poeme, Editura Semne, 2010, Ceasul din mine – poeme, Editura Semne, 2010, Sânge de frunze – poeme, Editura Artemis, 2010, Fuga de aripă – poem, Editura Artemis, 2011, Golul din ciob – poem, Editura „Fundatia Scrisul Românesc”, 2012.
Carismatică si proteică, poetă de vocatie analitică introvertită – Maria Calciu – e atentă la tot ce trăieste spiritual, într-o paletă universală, de la profanul individual până la sacrul covertirii confesionale.
Dincolo de nimeni are pentru cititor un titlu enigmatic, dar care începe să se decodifice la lectura primului poem eponim, circumscriind un tip de discurs particular, subiectiv: „Adâncindu-se/ leagăn/ pe măsură ce fiecare împletea în cealaltă/ la fel de egal/ câte un drum/ palmele/ aproape unite/ au rămas deodată/ suspendate/ de/ nimeni/ Golite de timp/ În clipa murită/ Înghetându-se una pe alta/ Asteptându-se în directii/ opuse/ La ore necurse/ Nemaiputând să dea/ Neavând cui să ceară…” (Dincolo de nimeni)
Constructia lirică se sprijină solid pe doisprezece piloni, care nu sunt altceva decât eterogene simboluri sau elemente ce desemnează trăsături sau caracteristici menite să întregească sau să limiteze semnificatiile unitătilor de bază: Dincolo de nimeni, Nume de ploaie, Alei de curcubeu, Cântar de Orizont, Umbra, Mai înainte de a curge, Să scriu cu ziduri, Usă în seară, Într-un Devreme, Undeva, Unindu-mi palmele, Adânc de Zid, Răspuns Întreg.
Rezonanta o realizează prin referinta la un un element sau la o sintagmă a cărei bază semantică ilustrează o modalitate de expresie a registrului afectiv.
Relatia biunivocă, exterior/ interior, general/ particular, corespunde unei viziuni despre lumea în care cuvântul mărturisit devine esential sub aspectul psihologiei individuale.
În căutarea idealului, fiinta umană trăieste sentimentul tragic într-o manieră acută. Dacă pentru romantici era posibil universul compensativ, dacă discursul era construit ca o confesiune a sinelui disperat sau dezamăgit, pentru poetul contemporan neîmplinirea este o realitate în care se vede izolat fără scăpare.
Poezia Mariei Calciu se înscrie în paradigma liricii postmoderniste prin acel Logos primordial care dă sens universului. Poetul este un intermediar între cuvânt si stări, având menirea de a le numi perpetuu si de a institui noi relatii între ele. Între „visul" si „arderea” cuvintelor este focul viu – Poetul – care naste imaginile altei realităti decât aceea comună, se simte invadat de realitatea tristă si cotropit de ea. Cu o fortă inefabilă o observă si o consemnează stabilind relatii, fire invizibile pe care numai o sensibilitate totală le poate percepe. Poezia se naste, astfel, dintr-un efect de sinceritate, de la realitatea în toate formele ei, până la limbajul liber, generos, deschis, contopind textul cu existenta, inventând chiar sintagme care să sugereze această stare. Explicând formula propriei poezii, Maria Calciu mărturiseste: „Venite/ rând pe rând/ ori toate/ odată/ Cuvintele/ umpleau cu ele drumiri/ ce se scurgeau în mine/ prin golul dintre palme rămas golit de leagăn/ Tesându-mi pasi din urme/ Legându-mi strâns/ de umbră/ o/ Umbră/ Nevăzută/ Întreagă/ si/ Usoară” (Cuvintele)
Poeta nu se abstrage din spatiul si din timpul său, ci se cufundă în ele, explorându-le, aprofundându-le. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor conotativ, procedeele artistice clasice lipsind cu desăvârsire. Abstractiunile, imaginile sugestive, muzicalitatea interioară, emotia cu care ne-a familiarizat încă din volumele anterioare deschide calea tuturor libertătilor creatiei. Este o dezlăntuire fantastică a imaginatiei, care striveste totul, într-un pact tacit si implicit cu cititorul, care acceptă jocul destinului. Estetica unui anumit timp, „atunci”, si a unui anumit loc, „de/ dincolo/ de/ maluri…”, provoacă o altă întelegere si cunoastere. Verbele la imperfect (căutau, părea, duceai) – un timp durativ, nedefinit – proiectează în nedeterminare clipa trăirii, care induce o viziune, o stare, o intuitie tulburătoare, repetată ritualic în spatiul poeziei: „Venit/ atunci/ aproape/ de palmele ce/ încă/ mai căutau/ prin ele/ răspunsuri/ despre Clipa/ care/ murise/ leagăn/ Acoperit văzut/ cu/ mantie de umbră/ ce îmi părea/ Întreagă/ Tesută/si usoară…” (Atunci)
Liantul mecanismului poetic amplifică treptat tensiunea din planul spiritual: „Visându-mi/ visele pe rând/ de parcă eu le-as fi visat/ - pe unul singur dintre toate visându-l/ singură/ doar eu …”
Tonalitatea generală este sustinută si de edificiul prozodic, cu o constructie fixată într-o schemă neobisnuită de ritm, dublată de o muzicalitate interioară, învăluitoare.
Drumul prin labirintul simbolurilor si al semnificatiilor poetice aminteste, uneori, exegeze biblice incitante si fertile în sugestii multiple si complexe pentru cititor: „Un alt fel/ de/ Cain si Abel/ care plimbau acelasi/ pas/ Cain arzând/ Abel strigând/ salvând ce mai putea salva/ dacă vreun strop de gând/ măcar/ mai respira cumva/ în urmă/ -eu deschizând usa/ spre/ Abel/ venit – rămas/ fiind/ Cain.”
Un vocabular reprezentând registrul aparent negativ atât de bogat este imposibil de găsit la vreun alt poet român. Maria Calciu nu se sfieste să se retragă într-o altă dimensiune: „Din care eu lipseam/ Din care eu plecam/ în mine/ printre ierni ce înghetau/ dormind/ pe ziduri fără usi/ fără de timp afară/ în inele fără umbre/ ori/ rămâneam târziu tăcută si departe/ de/ foamea grea din golul/ ce mirosea a ziduri/ golindu-mă de zare.” Metamorfoza vizează modalitatea proprie de raportare la univers: limbajul. Nu este un joc al cuvintelor, ci o „provocare a contrariilor” de la sursă la produsul final.
Iată, motive si teme dezvoltate: nelinistea infinitului spatial si temporal, atractia i-limitatului, a transcendentului, obsesia idealului si raporturile acestuia cu realul, cu imediatul, întoarcerea spre illo tempore si valorificarea tiparelor mitico-biblice, cultivarea misterului, sondarea sufletului si a psihicului, visul, inconstientul, irationalul, aspiratia spre absolut, spre desăvârsire, meditatia profundă, etc. Acestea sunt valorificate, cu „instrumentele” postmodernismului, recreând: „Răspunsul postmodernului dat modernului constă în recunoasterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui duce la tăcere, trebuie să fie revizuit: cu ironie, cu candoare...” (Umberto Eco)
Nota dominantă si particularitătile distinctive ale poemelor în idee îsi află sorgintea, puterea de fascinatie, precum si propriile limite.
Cutezanta poetei este deosebit de temerară în căutarea valentelor termenilor specifici (clipa, cuvântul, focul, golul, nimeni, oglinda, orizontul, palma, pasul, ploaia, pragul, umbra, visul, zidul, etc.) constituindu-se într-un univers propriu.
Comunicarea eului, prin modalităti de expresie si limbaj poetic specific, într-o structură compozitională inedită, unicizează vocea lirică a Mariei Calciu. Purtată de o esentială exigentă interioară, poezia ei se decantează în rostiri transante ducând cu sine viabile trăiri existentiale.
Umanitară, adeptă ferventă a transcendentului, dar nu transcendentalistă, încrezătoare în libera determinare a persoanei, sensibilă la efluviile eterogenului univers, Maria Calciu eternizeză „rostiri” ce merită să fie auzite. Ea este sursa semnificatiilor pe care le dobândeste o lume, o existentă din care sensul pare să evadeze în neant, când iubirea îsi este siesi suficientă: „Desi erai/ ecou/ venit/ prelung si parcă nesfârsit/ dintr-o poveste nenumită/ din care/ noi/ lipseam pe rând.”
Răspunzând gustului cititorului cultivat, Maria Calciu vine cu o creatie nouă, sensibilă, proaspătă, emancipată de canoanele rigide ale traditiei, actionând programatic asupra orizontului propriu poeziei contemporane.
|
Theodor Râpan 9/14/2012 |
Contact: |
|
|
