Bătrâna cu botuta
Păsea cu botuta ei, anevoie, de parcă ar fi tras toate durerile lumii după ea. „Este bugăt până la inima satului” îsi zicea, „doară, doară s-o-ndura oarecine de mine să mă ia”, nădăjduia bătrânica. Gâfăia sub năframa neagră. Peste treizeci Celsius si răcorirea mult asteptată, o ploaie or fie ce-o fi, nu mai venea. E prea anevoie asa. Trăgea nădejde c-o mai apuca-o pe doctorită la dispensar. O doare, nici nu mai stie câte o mai dor, se simte slăbită. Picioarele si le ridică greu de la pământ. Oh, da, se aude ceva. S-a întors anevoie, cineva de dincolo de marginea satului venea cu un Logan. „Doamne, opreste-l să mă ia, Te rog, Doamne, opreste-l!” S-a tras la marginea drumului prunduit si si-a ridicat mâna cu nădejde... „Doamne, îndure-se de cei optzeci si nouă de ani ai mei, că mult m-au trudit toti anii aistea.” Loganul venea amenintător apoi a trecut de bătrânica si botuta ei, învăluind-o intr-un nor gros de praf. „Să nu te prindă, anii mei, omule, să nu-ti facă si tie altul la fel!”.
Printre prunii lui Sive Ioani se întrevedea crucea bisericii. Acolo trebuia să ajungă. „Oh, ce slăbii! De ce mă mai tii, Doamne? Că bine mi-ar fi fost lângă Neculae al meu!” Pasii ei se înfiripau din ce în ce mai înceti, trăgănati ca o doină de demult, din fecioria ei. Aceeasi jale, atemporală, contopită mereu cu plaiul Sălajului, contopită mereu cu pasii slabi ai cuiva, cu tinta ajungerii mereu mai departe. Dar acum, acum era mult mai greu cum tot mai rari sunt vecinii ei, cum pruncii o caută doar asa, să-si aline cugetul că si-au făcut datoria. Sapte, sapte a crescut, si si-a tras mâna mereu de la blid ca pruncii să se sature. Cu Neculae era mai usor. I se punea mereu înainte un blid cu zamă înainte, după ce descărca carul cu lemne, or huluji, o’ ce-o fi, la poarta cuiva. Cam atât lua Neculae de la cei ca el, tot atât de sărmani. Îsi mai agonisea ceva zile muncă pe la colectiv, niciodată destul de-a mânca pe săturatelea dar nici atât de putin să nu aibe ce mânca. Vara era mai usor, putea potoli mai bine cele sapte guri cu câte o zamă de selată or’ urzici, or’ zamă de păsulă verde. O ceapă si un pic de slană se mai putea găsi la început de vară, apoi, dacă Domnu’ făcea ca găinutele ei să-i mai dea un out sau două sau mai multe, se mai ducea pe la coperativă si putea lua cu ele ceva ulei de gătit sau petrol de lampă.
Da, iar se aude că vine ceva, un Logan din nou. Nu s-a oprit, a trecut repede învăluid-o într-un alt nor gros de praf si parcă auzise bătrânica ceva odată cu zgomotul motorului si al rotilor pe prundis: „Babo, te caută moartea p-acasă!” Acum asuda mult si mergea si mai greu. Două lacrimi subtiri îsi săpau albia pe pielea ei bătucită de vânt si praf. „Florită, Florită, nu-i sorgă la nimeni de tine. Pruncii, alduiască-i Domnul, n-au nici ei timp de mine. Ce le-o fost sorgă să margă pân’ tări? Casa me s-a lu’ Neculae nu li-i bună. Si vin cu blide de-acasă când vin. Li-i sâlă la mine, cică pute a soareci.” Pasii ei s-au făcut si mai înceti si lacrimile încremeniseră cumva printre riduri.
Aplecată de ani, bătrânica se lăsa mai greu cu mâna tremurândă pe botuta ei, subtire ca o umbră, simtea drumul mai greu, mai dusmănos cu anii ei multi si crucea bisericii nu se mai vede printre pruni. O vrabie, ca-ntr-un ritual se îmbăia în praful gros de pe drum. Florita se ruga să-i iasă cineva, un suflet viu înainte. Nu i-a iesit nimeni în cale si-i e sete acum, limba i se lipise parcă de cerul gurii. S-ar fi oprit la fântâna lui Ilu a Ghiloaiei, dar cine-i va scoate vadra cu apă? Nisia, sora ei din casa cealaltă îi aducea în fiecare dimineată un sfert de vadră din fântâna ei. De câtăva vreme mâna ei dreaptă era paralizată iar piciorul drept abia si-l trăgea după ea. S-a rugat de Nisia aseară să-i pieptene părul si să-i spele spatele că de-o muri astară, îsi zicea, nu voia să fie de rusinea satului, de-o găsi-o asa cum era. Si-o îmbrăca deseară poala ei ce-a nouă pe care Nica, fată-sa cea mare, a cusut-o din ceva material căpătat de mâna a doua. Si-o pune si broboada cea nouă pe ladită, la vedere, pentru ca Nisia să i-o pună pe cap dimineata. „Da ce ti-o venit asa de moarte, Florită dragă? Ce pieptănat îti tăt trebe? Dor nu ti-i mărita? Florită, da’ cine m-o pieptăna pe mine?” Nisia „s-a dat pe grijă” la Crina, fata cea mică a Florichii, nu pe mult, un ciob de casă acolo si ceva pământ. Crina trăia la oras si o vizita rar. Când venea îi umplea frigiderul cu toate cele apoi trecea si pe la măicuta ei. Crina avea o inimă bună, dar foarte împărtită cu tot felul de treburi si griji si când era chemată, mergea undeva în nordul Italiei la cules, toamna, si la tuns viile, cândva pe la sfârsitul iernii.
A mai trecut un Logan. De data asta batrânica s-a tras doar mai la marginea drumului si si-a vazut de drum. „Numai să nu plece doctorita, numai să nu plece! Musai să-mi găsescă baiul la tăte slăbiile celea.” Acum putea vedea deja clădirea scolii si biserica imediat lângă. „Numai să nu plece doctorita, numai să nu plece!” Purta în picioare tenesi Nike pe care fata ei de peste mări le-a adus. „Ce te-ai nealcosit ase’? Doară n-oi merge la nuntă!” Nisia n-a fost măritată niciodată. Ea s-a măritat cu Domnul, spunea când era întrebată. Toata ziua era cu sapa în mână, gârbovă si înceată, părea a se fi făcut una cu sapa si cu glia. Anul acesta s-a uscat totul, cartofii erau mici ca ouăle de vrabie si porumbul nu crescuse mai mult de un cot si s-a uscat de tot. „Ne bate Domnul, Florită, ne bate de răi ce suntem! Tu ti-ai văzut de prunci tătă viata si esti tăt singură, ca si mine.” Nisia îi redeschidea rana singurătătii ori de câte ori Florita plângea.
Nu mai e mult. A ajuns aproape lângă scoală apoi va trece de biserică si imediat lângă biserică e dispensarul. La gardul lui Nelu Surului, potaia lui părea că-si iese din minti de lătrat la apropierea bătrânei. „Mustre-te, câine! N-ai ce mânca de mine, doar oarece oase bătrâne. Latră-i pe ceie de mi-o furat găinutele!”
Când a ajuns la usa dispensrului lacătul era pe usă. „O plecat doctorita de vreo juma de oră!” i-a strigat de peste drum Rahila Cucului, fata de la coperativă. Bătrâna s-a prăbusit aproape pe pragul usii de la dispensar. Ar fi vrut să plângă, ar fi vrut să strige dar tot ce i-a iesit pe buze a fost „Oh, Doamne, de ce nu mă iei?” După o vreme s-a ridicat si a trecut drumul, apoi a intrat pe usa coperativei. „Am să cumpăr oarece dulce să-i dau la Nisia. Doar, doar s-o îmbuna si-atunci am s-o rog să mă spele pe spate si să mă pieptene. Am să iau poala cea nouă si am să-i arăt Nisiei broboada pe ladită, să mi-o pună pe cap dimineata. Să nu mă râdă satul!”
A plecat încet, cu un zâmbet tainic pe buze. În urma ei, piciorul pe care si-l târa a lăsat în praful drumului o urmă subtire. N-a ajuns bine la casa lui Nelu Surului când un Logan s-a oprit lângă ea: „Intră, lele Florită, te-oi duce la casa ta!” „Domnul să te alduiască, fătul meu, du-mă la năcazul meu...” Apoi un nor gros de praf s-a ridicat în urma lor iar potaia Surului lătra iesită din minti.
Kelowna, Canada
|
Slavomir Almăjan 9/6/2012 |
Contact: |
|
|
