Un „bebelus” care pictează ,
Sophia Leopold-Muresan are putin peste trei ani si jumătate. În zilele de 18-19 august 2012 a avut prima expozitie de artă la Toronto – rezidenta familiei - unde si-a expus aproximativ 40 de lucrări, majoritatea de dimensiunile A4. Nu sunt tablouri pictate. Ea încă nu lucrează pe pânză, ci pe hârtie în creion si culoare sau carioca. Pe lângă lucrarile expuse, micuta artistă mai are o colectie de desene si schite, precum si picturi în pensulă, tot pe hârtie. O parte din ele au putut fi văzute într-o mapă care cuprinde, de fapt, etapele parcurse în scurtul timp, mai putin de un an de când Sophia pictează. Cu toate ca sună prezumtios, dată fiind vârsta artistei, expresia “etape creatoare” nu e defel lipsită de consistentă. E nevoie, deci, de câteva lămuriri.
Sophia a început prin a colora cărti si caiete desenate în lunile de toamnă ale anului 2011. Desigur, în joacă si de dragul printeselor, piticilor, copilasilor si cătelusilor pe care îi vedea în pagină. Alegerea culorii părului la printese, a hainelor, fulărelelor, căciulitelor la copii sau blănitelor căteilor era o treabă cît se poate de serioasă, pentru care Sophia îsi cheltuia vreo două ore în serile lungi de început de iarnă. Pentru a-si face munca mai plăcută asculta, de regulă, muzica lui Nicu Alifantis (albumul Nichita), Pasărea Colibri, Leonard Cohen si, la vremea Postului, din când în când colinde. Până în preajma Craciunului, coloratul după sablon si pictura în acuarelă pe hârtie au fost singurele ei activităti artistice. După o scurtă perioadă de încercări ce s-au dovedit nemultumitoare, Sophia a renuntat la pensulă si acuarelă. Nu a uitat însă să îsi pună pe cap basca artistică – pentru inspiratie – ,asa cum văzuse într-un desen animat italian, favorit la acea vreme (La Pimpa). Cine a mai văzut un pictor serios fără bască? În ciuda accesoriului artistic, figurile, compozitiile în acuarelă nu aveau acuratetea si complexitatea pe care si le dorea. A ales să deseneze în creion si carioca. Treaba mergea mult mai bine chiar dacă mai uita câteodată de bască.
Prin ianuarie-februarie 2012, Sophia a început să facă propriile desene. De la început a avut o sigurantă uimitoare a mâinii si intuitia compozitiei unitare. Nu piese, elemente sau bucăti de imagini împrăstiate pe hârtie/pânză, ci un întreg, o figură care să le contină pe toate, să le dea personalitate si ordine. Asta, desigur, dintr-o pornire instinctivă, iar nu ca urmare a vreunei judecăti estetice. Uneori nu stia ce face ori cum să-si boteze tabloul. Primele desene din acea perioadă începeau cu o linie aproape circulară desfăsurată intreaga suprafata a paginii, care după câteva curbe si contorsiuni, deveneau serpi, dragoni sau ceva asemănător. Ochii, gura, coada, culoarea erau dibuite mai târziu. Chiar si portretele făcute în acea perioadă – celor din familie, unchilor, mătusilor, prietenilor etc. – exprimau ceva din figura serpilor. Nu avea de unde să stie, căci stiinta nu e potrivită vârstei ei, si totusi activa, în imaginile ei, un arhetip ce persistă în psihicul uman undeva în straturile subconstiente, pentru că Sophia n-a văzut pe viu niciodată vreun sarpe.
Pas cu pas, în lunile de primăvară, Sophia a descoperit – sau a inventat pentru sine – o nouă metodă de compozitie, ceva în genul mozaicului. De altfel, s-ar putea să se fi realizat undeva o legătură mentală foarte importantă între jocurile de lego si puzzle pe care le făcea des în acea perioadă acasă ori la grădinită si metoda de compozitie artistică. Au aceeasi logică, ea compunea un întreg din piese. Fără a avea un cliseu, o imagine sau o structură predefinită a ceea ce dorea să exprime, desena piesă cu piesă mânată în egală măsură de capriciu si intuitie. Să-i zicem fler. Compozitia, începută de la un element simplu, căpăta arhitectură si personalitate greu de bănuit la începutul lucrării. Piesele mozaicului compuneau structuri ce nu aveau nimic mimetic, nu reproduceau nici un obiect sau persoană din mediul imediat, însă abia în momentul în care începea să coloreze piesă cu piesă – de asemenea condusă mai curând de preferinta si pasiunea pentru anumite culori si nuante decât dintr-o stiintă a combinatiilor si armoniei – iesea la iveală tema, imaginea finală a tabloului. Unele primeau nume, cele în a căror creatie se derula o idee de început prezentă în mintea Sophiei. Multe au rămas nebotezate pentru motivul simplu ca micuta artistă n-a fost în măsură să se lămurească ce a creat. Poate că, la urma urmei, e mai cuminte ca unele lucruri să rămână asa, nenumite.
Temele tablourilor Sophiei sunt inspirate de realităti, întâmplări sau figuri apropiate. Sunt portrete făcute celor din familie si apropiatilor (mami, tati, Mariguapa, Vianu, unchiul Viorel, matusa Zoe, mămuca, Ruxandra, Simona), unor cunoscuti sau unor închipuiti (de exemplu portretul lui Freud), personaje din desene animate (Gaston) sau compozitii rezultate dintr-o stare emotională, un eveniment – “Tabloul lunii”, „Hei cancan”, „Hei joben” (ambele inspirate de melodia cântată de Pasărea Colibri), „Cisma cu strănut”, „Insula”, „Strada cu cheie”, „Floarea Domnului” (“prietenul meu”, îi zice Sophia), „Călutul troian”, „Floarea cerului”, fluturii, „Trei prieteni” etc. Controlul matur al liniei, tehnica de compozitie mozaic, precum si atmosfera cromatică foarte bogată – proiectia probabilă a propriilor stări emotionale – rezultată din aranjamentul culorii, ar putea fi considerate deocamdată instrumentele artistice ale Sophiei.
Este de la sine înteles că Sophia nu are constiintă artistică într-un sens pretentios. Întelege însă, într-un fel pe care nu-l formulează sofisticat că ea face artă, că este o pictorită. Lucrările ei sunt continuarea unor jocuri, extensia lor creativă. Dacă dorim putină garnitură culturală, e vorba în comportamentul ei de acea îndeletnicire primară numită de Huizinga „homo ludens” - o activitate, de altfel, esentială în definirea comportamentului si culturii umane. Creativitatea la această vârstă tine de emotie si intuitie prin care respiră mai degrabă subconstientul decât mintea. Într-o bună măsură ea este continuarea stării de vis si fantezie, care fac din existenta copiilor un univers vrăjit, unde păpusile, personajele din povesti sau din desene animate, au aceeasi realitate ca si oamenii din jur - se joacă, vorbesc, îsi fac un program împreună, suferă si se bucură, dorm cu păpusile si jucăriile lor, le iau foarte în serios. În aceeasi măsură, Sophia îsi ia în serios tablourile, imaginile create de ea. Crede că un portret este chiar cel pe care-l reprezintă si îsi expune opera cu un soi de emotie triumfătoare: aici e Mirela, aici e Mariguapa, aici e Ruxandra etc. Tabloul este cu adevărat o persoană, nu doar exprimă, dublează o persoană. Probabil că acest animism estetic ar trebui socotit forma genuină a artei si religiei.
Arta Sophiei exprimă peisajele interioare, stările emotionale, reveriile unui copil fixate si aranjate în tablouri – niste jucării sufletesti. În cele două zile de expozitie, Sophia a făcut ceea ce face de obicei. S-a bucurat să-si vadă prietenii – cu unii dintre ei are deja jocuri favorite pe care le reia la fiecare ocazie –, a făcut cunostinte noi, a fugit pe sub mese si s-a jucat de-a baba-oarba. Celor pe care-i stia mai bine, celor care au întrebat-o, le-a oferit multe detalii despre “opera” ei (foloseste termenul fără emfaza solemnă a artistilor maturi, dar cu sensul propriu, totusi) – ceea ce a realizat ea ca artistă, indiferent de orice evaluare externă. Sophia nu are alte criterii estetice decât acela de “frumos”. Ceea ce pictează ea este frumos, asa sustine, pentru că lucrurile care nu sunt frumoase nici nu merită să le picteze. Dorei, nasa ei, i-a promis că-i face un portret cu un singur ochi în frunte, ajunge unul. Din când în când a desenat. Erau probabil prezenţi si ochi suspiciosi, care nu puteau crede că ceea ce este expus pe pereti poate fi opera unui copil de nici patru ani.
Însă la capătul celor două zile, Sophia era putin obosită. A vrut în cărucior, a vrut să fie bebelus, starea ei de alint când ceva nu merge, ceva nu-i surâde. De parcă bebelusul e o stare din care iese pentru o vreme ca să fie mărisoară si să se joace cu toată lumea si la care se întoarce după ce si-a ispărăvit joaca. Bebelusul e o stare rezervată din care nu va trebui să plece de tot niciodată.
În cărucior, cu bebe Adi si Alice în brate – jucăriile ei favorite, de fapt “copilasii” ei – asa a plecat Sophia de la prima ei expozitie de artă. În tabloul ei sufletesc era din nou bebelus.
|
Vianu Muresan 9/5/2012 |
Contact: |
|
|
