Atelierul lui Brâncusi ...
Am prezentat în numărul trecut al Observatorului frenezia exhumatorie care bântuie în jurul răposatului Brâncusi. Fenomenul nu se limitează numai la cei ce se agită pentru repatrierea rămăsitelor lui pământesti, căci în paralel o grupare ambitioasă revendică si
atelierul sculptorului.
De la sosirea la Paris în 1904 si până la decesul său din 1957 Brâncusi a folosit mai multe studiouri din Montparnasse. Într-unul dintre acestea a creat în 1907 prima sa lucrare stilizată pe tema sărutului, concept dezvoltat ulterior printr-o serie de versiuni, cele mai cunoscute fiind monumentul funerar al Tatianei Rasevskaia (foto în numărul trecut) si poarta de la Târgu-Jiu.
Cel care a devenit însă cu timpul ATELIERUL, chintesenta vietii si operei sale - un magnum opus după aprecierea criticului Pontus Hulten - si pe care îl putem vedea astăzi la Centrul Georges Pompidou din Paris a fost studioul situat la 11, Impasse Ronsin. Închiriat în 1928, acesta făcea parte dintr-un complex construit de sculptorul Alfred Boucher pe un teren viran din spatele Spitalului Necker, cu iesire pe rue de Vaugirard. Clădirile erau amplasate pitoresc printre copaci umbrosi si straturi de flori. Aici Brâncusi si-a extins de cinci ori în decursul anilor spatiul de lucru initial, îmbunătătindu-si conditiile de viată prin introducerea instalatiilor moderne de apă, gaz, electricitate si sanitare. În această ambiantă s-au manifestat si maturizat preocupările privind relatiile dintre sculpturile sale si restul lumii. La exterior conceptul său de sculptură a mediului ambiant a fost ilustrat, în decada a treia a secolului trecut, prin ansamblul monumental de la Târgu-Jiu. Începînd însă de la jumătatea anilor douăzeci si până la sfârsitul vietii Brâncusi a cheltuit mult mai multă energie pentru aranjarea sculpturilor în atelier decât pentru oricare alt proiect. Atelierul a devenit locul unde a putut să dea frâu liber imaginatiei si să-si materializeze ideile privind modelarea mediului înconjurător. În acest spatiu, initial cu totul anodin, dar de proportii umane, artistul si-a făurit capodopera, dând viată unei lumi magice.
În realizarea operei finale Brâncusi a folosit extensiv fotografia. Imaginile produse de el permit astăzi să urmărim evolutia viziunii sale. Chiar si numai schimbări minime de pozitie sau de iluminare stimulează descoperirea unor întelesuri altminteri accesibile numai artistului. Aparatul fotografic l-a ajutat să balanseze spatiile “negative” si “pozitive”, să prindă reflexii pasagere creatoare de ambiante misterioase sau să scoată în evidentă ceea ce par a fi adevărate conversatii între lucrările sale. Există de asemenea în fondul Brâncusi fotografii care prin decupaje savante obligă privitorul să vadă lucrările de la o anumită distantă si sub un unghi determinat asa cum autorul lor considera că trebuie să fie vizionate. În final - prin manipularea directă a lucrărilor combinată cu studiul fotografic al amplasamentelor – Brâncusi a destinat fiecărui obiect din atelier un loc obligatoriu, stabilit cu precizie de câtiva centimetri. Chiar si mobilierul a căpătat un rol în acest proces creator. Iar dacă o lucrare se întâmpla să fie vândută o replică preparată din timp în bronz sau ipsos îi lua locul.
La începutul anilor cincizeci sculptorul a intrat în tratative cu guvernul României, intentionând să-si doneze atelierul tării natale. Brâncusi nu s-a bucurat însă niciodată de atmosferă favorabilă în cercurile românesti si fusese deja etichetat de dulăii realismului socialist ca decadent, reprezentant al formalismului burghez cosmopolit. Gâzii obtuzi ai culturii nationale s-au grăbit să-l anatemizeze pe motiv că nu contribuia la construirea socialismului si guvernul comunist i-a refuzat mostenirea.
Brâncusi a reactionat prompt renuntând la cetătenia română si solicitând
naturalizarea pe care Franta i-a acordat-o imediat. La moartea sculptorului în 1957, atelierul său, ca operă de sine stătătoare si finită, a revenit prin testament statului francez cu obligatia de a fi păstrat intact. În anii următori în soarta donatiei testamentare au survenit mutări repetate, nefericite pentru atelier care a fost înghesuit si ciuntit ca să se înscrie în limitele unor spatii existente. Abia atunci cînd Georges Pompidou a decis construirea centrului de artă care îi poartă numele s-a găsit solutia adecvată. Autorul proiectului, arhitectul Renzo Piano a reusit să balanseze într-o bună măsură caracterul de refugiu anahoretic cu cerintele unui loc deschis publicului atunci când Atelierul lui Brâncusi a fost integral reconstruit în nordul incintei ultramodernului centru. Atelierul a fost reasamblat la dimensiunile originale reproducându-se cu exactitate proportiile, împărtirea interioară si stilul clădirii originale. În conformitate cu noile regulamente franceze pentru constructii au fost necesare anumite schimbări privind materialele folosite, dar în rest clădirea reproduce fidel originalul. În jurul atelierului s-au plantat câtiva copaci si o mică grădină, recreându-se cu aproximatie ambianta inimitabilă din Impasse Ronsin. O comparatie cu fotografiile maestrului convinge privitorul că aranjamentul interior si ambianta generală respectă viziunea Brâncusiană. Unei bijuterii de valoare inestimabilă din zestrea artistică a umanitătii i s-a hărăzit în sfârsit locasul demn pe care-l binemerita.
Oare promotorii repatrierilor s-au întrebat vreodată unde există în România o gazdă similară? Este pregătită în tară atmosfera necesară întelegeri si aprecierii creatiei Brâncusiene? S’a gândit careva la soarta lui Aurel Vlaicu de pildă? Unde este atelierul lui? Unde sunt păstrate minunatele lui masini zburătoare? Câti s-au dus la mormântul lui? Că doar el a trăit, a lucrat si a murit nu la Paris ci în România.
Cunoscând răspunsurile sunt înclinat să cred că exhibitionismul ieftin si lămurirea tinerei generatii folosind clisee cu iz proletcultist cum că tevatura este iscată pentru “un nene bărbos care cioplea pietre la Paris” nu sunt nici suficiente si nici folositoare, ba dimpotrivă.
Naramata B.C.
|
Gabriel Watermiller 9/1/2012 |
Contact: |
|
|
