Calea Pâinii
Pe muntele vremurilor, în satul de dincolo, Departe, în inima codrului, Femeia îsi curătă casa.
Prin colbul fierbinte, Gătată de sărbătoare, Cu năframa de foc si cămasa de lapte, Este timp de patru ceasuri Pe calea Pâinii.
Cu desagii pe spatele încovoiat, Coboară la cooperativă. E Ziua pâinii, Sfânta Sâmbătă, Iar Dumnezeu se vede în aluat.
Apoi, cu sapte pite, una pentru fiecare zi, Ia drumul întoarcerii, Tot pe munti, si pe munti, Unde dacii sunt liberi.
Minunea
Peste margini de lumi, În pădurea credintei, Ochii mari si milosi ai Măicutei Lăcrimează pentru noi.
Icoana minunilor dă viată Dă sănătate, bucurie, sperantă, Dă lumii sens, Lumina Minunii.
Fiii lacrimilor sărută Chipul Sfintei. Cu capul spre pământ si inima spre Cer Îsi pun sufletul în palma Mariei, Mama cu chip blând.
La Nicula veacurile devin vesnicie.
Un loc
Drum de o rugăciune Până la calea strămosilor. Acolo sălbăticiunea este îmblânzită Si greselile iertate.
Pe obrajii rumeni se vede tihna raiului. În satul cocotat printre nori Se aude linistea.
Stăpânul râde linistit. În munte stă Lumina, Iar în brazdă sfintenia.
Poiana Omului e plină de cântec. Serpuind printre tarcuri imense si căpite de fân, Ajungi la Casa Sufletului.
Crucea
Betoane în loc de lemn, Piatră în loc de suflet, Deznădejde în loc de credintă. Aripi schingiuite de ghimpii răutătilor.
Undeva, în visul tău, Iisus coboară pe scara de ceară, Cu tălpile spălate de mironosite, Cu inima plină de iubire, Cu capul încoronat cu spinii lumii.
Tu, Cruce, redă-ne apa vietii, Fă din rău bine, Din piatră lemn, din amar dulceată, Pentru ca prin bolovanii neadaptării Să strigăm din rărunchii bolnavi: Vrednic este!
Abia atunci
Când colbul de pe ulită dispare, Când olul de lut nu mai aduce apă, Când Crucea din turlă se va apleca, Atunci, abia atunci...
Dacă oamenii nu se vor mai saluta, Dacă iarba nu va mai creste, Dacă urâtul va umple cărarea sufletelor, Atunci, abia atunci...
De va fi lumea fără rugăciune, De va fi omul fără inimă, De va fi uitată Icoana, Atunci, abia atunci...
Da, abia atunci e vremea În care soarele nu ne va încălzi, În care îngerii vor spune versul Venirii, În care El va fi pe Calea Cerului, Întru Judecata fiecăruia.
Altfel de suflet
În parc, pe coama suferintei, Însotit de porumbei îsi spune gândul. Scaunul care-l tine ca o fortă Desparte lumea în două.
Bărbatul sub Cruce, Cu picioarele fără de folos, Îsi îndreaptă fruntea spre Cer, Asteptând clipa ce-i este dată.
Dacă bunătatea s-ar transforma în energie, Iar inima în putere, Atunci ar fi simplu să meargă din nou, Copil pe drumul biruintei.
Doamne, dă-mi puterea de a mă ridica, Dă-mi o parte din fericirea îngerilor Tăi, Dă-mi sansa de a alege calea, Tu, Doamne, dă-mi pasi aici, acum...!
Rânduieli
Eram credincios Ca fluturii, Ca marea, Ca florile din grădina îngerilor.
Pe cărarea de la moară, Cu sacul de uium în spate, Apare credinta.
Dumnezeu salută lutul, Iar norul negru, Retras pe ritm de fulgere, Îl arată cu Evangheliile la inimă.
El dă putere albinei Să facă floarea miere, Prunii-prune, merii-mere, Rânduind toate.
Pe drumul de pe coastă, Lelea Marta asteaptă Învierea.
În zbor Credinta zboară Dincolo de munti si de ape, De cer si de pământ.
Copilul vesel se roagă mai usor. El este lângă înger zi si noapte. Clopotul anuntă peste sat slujba, Biserica mică devine mare. Îmbrăcată în flori, Cu un covor de trestie pe jos, Îsi asteaptă mirele.
Prin văzduh si pe ape Pluteste ruga, Ploaia spală nedreptatea, Întru asteptarea miracolului.
Îngerul i-a interzis să vorbească. De acum, din mormântul de sub ierburi, Se vor auzi doar suflări de rugă Până la a doua venire.
Aici, acolo
Perfida îsi tese pânza Ce miroase a moarte, Peste drum de zi, Miez de Rai.
În tindă mioarele pasc din iarba grasă Crescută pe oase de sfinti, Întru asteptarea apei Adusă de femeia văduvă.
Aici, nebunia pentru Hristos Nu are leac pământean, Pentru scânteia de Adevăr, Călugărul dându-si sufletul.
Tara dorului de Iisus, Mândră ca soarele de pe cer, Unde pietrele se înmoaie sub glasul Îngerilor Si muntii se apleacă pentru a fi mângâiati.
Infinitul dumnezeirii e în inima mea, Pe zidurile temnitei este cuvântul Tău, Credinta stă demnă în picioare.
Mască
Moartea rânjeste prin sticla fumurie. Îsi asteaptă prada. Râde, apoi plânge, Iar sufletul e acum fluture.
Dealul a venit la vale cu pădure cu tot. Drumul a fost acoperit. Altă viată nu mai poate fi aici.
Moartea îsi schimbă chipul, ca o salamandră. E peste tot, albă sau galbenă, neagră sau sură. Sub pat sau pe tavan, în oale sau în sobă. Vine din aer, din apă, din pământ, din foc. Îsi arată dintii. Iar cei dragi îi cad pradă. Până la a doua venire mai e cale...
Părintele
Iartă, părinte, păcatul, Rămân în faza mocirlei, Cu sufletul sugrumat!
Dacă biblioteca ar fi o cruce, M-as răstigni în cuvinte, As sta noptile între cărti, Să le fac zile întru silabe.
Clopotele bat, Mă cheamă prin vifor spre mânuire. Iar eu, netrebnicul, Nu am puterea să mă ridic.
Doamne, dacă as sti că suferinta-i un dar, As răbda săbiile ticăloase, As pune mâna pe stele, Te-as urma în cerul de sfinti.
Sufletul Pasăre
În Lumina Lumii, sus, tot mai sus, Îsi deschide aripile, mari cât Cerul. Zborul lent desenează flori de măr. Sufletul om este în sigurantă.
Pasărea duce sufletul la rai, Până la a doua Venire. Pe stâlpul credintei, Se înaltă iertările.
Pe o aripă e speranta, Pe alta e iubirea. La mijloc de trup o inimă, Care bate pentru El.
Focul vietii
Copil cu scutec de foc Trece pe Calea Stelelor. Secetă mare în grădina Omului, Timpul va arde si el.
Hrănit de înger în pustie, Prigonit de Lume, În vârtej de vânt Sfântul ia carul Cerului.
|
Menut Maximinian 8/18/2012 |
Contact: |
|
|