Experienta canadianã ( 29) - Criza din Octombrie
Dificilele compromisuri care au dominat relatiile dintre canadienii englezi si francezi au început sã scadã în anii 1950. Canadienii francezi au acceptat, desi uneori cu regret, faptul cã erau parte a natiunii canadiene, chiar dacã trebuiau sã coabiteze cu o majoritate de limbã englezã.
Populatia mai bine educatã si mai prosperã din Quebec a început sã caute joburi mai bune în corporatiile cu sediul la Montreal si abilitatea de a folosi propria lor limbã în guvern; si, dacã guvernul national de la Ottawa nu permitea aceasta, de ce sã nu aibã un guvern propriu al lor, unul în care sã se vorbeascã în francezã? Un nou nationalism, nici canadian, nici canadian francez, ci Québécois, o nouã lume s-a nãscut si, cu cât se avansa în anii 1960, cu atât aceasta se dovedea mai atractivã pentru multi vorbitori de francezã din Quebec.
Ca rezultat, societatea din Quebec a anilor 1960 era foarte divizatã. Multi Québécois, atât francezi cât si englezi, preferau lucrurile asa cum erau, sau se asteptau ca un curs normal al politicii democratice din Canada si Quebec sã schimbe lucrurile. Câtiva canadieni englezi s-au trezit cu nevoia de schimbare si de noi compromisuri care sã guverneze relatiile englezilor cu francezii. Primul ministru, Lester B. Pearson, a fost unul dintre ei si el a cooptat canadieni francezi puternici ca sã candideze pentru partidul sãu liberal. A avut succes si, printre noii membri ai parlamentului a fost un bogat intelectual montrealez Pierre Elliott Trudeau, care a fost ales în parlamanet în 1965 si rapid a devenit ministrul federal al justitiei. Într-una din cele mai neobisnuite Conventii tinute în Canada, liberalii l-au facut pe Trudeau succesorul lui Pearson si Prim Ministru al Canadei.
Si astfel, Trudeau a fost cel care a trebuit sã se confrunte cu ceea ce a fost probabil cea mai mare crizã prin care a trecut Canada. În 1968, separatismul apãrea din ce în ce mai atrãgãtor mai ales tinerei generatii de limbã francezã din provincie. Anii 1960 au fost ani de frãmântãri si revolutii peste tot în lumea de vest, iar marxismul revolutionar era atrãgãtor pentru a forma grupuri de radicalisti – el oferea si explicatie si justificare pentru plângerile împotriva a ceea ce se numea “sistem”. Au apãrut mici grupuri de teroristi în Quebec, începând din 1963, care puneau bombe în cutiile postale sau la bursele din Montreal. Au fost revolte în Montreal la sfârsitul anilor 1960. La una din ele, în iunie 1968, Trudeau îi privea încremenit pe demonstranti la televiziunea nationalã, în timp ce alti proeminenti quebecoazi fugeau la adãpost.
În alegerile provinciale din Quebec în aprilie 1970, liberalii sub Robert Bourassa au câstigat o victorie decizivã asupra partidului separatist “Parti Québécois” (PQ). Bourassa era încã tânãr si neexperimentat, dar a avut o majoritate puternicã în legislatura din Quebec si un cabinet puternic în spatele lui, iar liberalii din Quebec erau, desigur, aliati cu liberalii din Ottawa, sub Trudeau.
Nu toti au acceptat rezultatul. Mici grupuri de marxisti revolutionari au format Front de Libération de Québec (Frontul de eliberare din Quebec, FLQ) si s-au îmbarcat într-o campanie de mici acte teroriste. Erau putini la numãr, dar ei au crezut cã un izbitor act revolutionar ar atrage mii de partea lor - si, in atmosfera tensionatã a lui 1970, nu se înselau în totalitate.
Întâi, FLQ l-a rãpit pe diplomatul comercial britanic din Montreal la începutul lui octombrie 1970. Au atras atentia, dar n-au reusit sã aducã omani în stradã sau sã îngenuncheze guvernul. Atunci l-au rãpit pe ministrul muncii din Quebec, Pierre Laporte. Cu asta au atras atentia. Studentii din Montreal au devenit excitati. S-au tinut mitinguri de sustinere. Nationalisti notabili din Quebec, unii separatisti, altii nu, au îndemnat ca guvernul ales sã fie dat jos ca sã facã loc unui guvern care sã negocieze cu FLQ.
Aceasta a atras atentia lui Trudeau. Pentru un Prim Ministru era total inadmisibil ca democratia sã fie înlocuitã de reguli ale unor demonstranti din stradã. Guvernul provincial s-a speriat si a cerut trupe federale. Acestea au fost trimise. Laporte a fost apoi ucis si guvernul a proclamat stare de urgentã, pe baza unei legi din 1914 numitã “War Measures Act” (actul de mãsurã de rãzboi). Sute de suspecti au fost prinsi si înichisi; soldatii patrulau pe strãzi, iar propaganda revolutionarã era interzisã.
Trudeau a ales momentul potrivit. Cei care ar fi trebuit sã fie “revolutionari” si nu fuseserã închisi au recurs la ascunzisuri. Demonstrantii n-au mai apãrut. Societatea din Quebec a fost îngrozitã de uciderea lui Laporte. Cei care l-au rãpit pe diplomat au fost prinsi si Briton a fost eliberat; ucigasii lui Laporte au fost de asemenea prinsi, judecati si condamnati.
Criza din octombrie a pus capãt unei decade de violentã revolutionarã în Montreal si Quebec. N-a pus capãt separatismului, dar a îndreptat politica din Quebec înapoi spre democratie si ascultarea legilor. Viguroasa apãrare a lui Trudeau a regulilor legii si guvernului democratic a salvat Canada. Quebec poate sau nu sã îsi urmeze propriul drum, dar, dacã o face, va fi printr-un proces democratic. Aceasta a fost lectia lui octombrie 1970.
Traducere: VPL.
|
de Robert Bothwell 8/16/2012 |
Contact: |
|
|
