Câteva note despre„Florile de mucigai”
Este Arghezi un poet obscur?- se întreba Serban Cioculescu în „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” Climatul liricii argheziene rãmâne îmbietor numai pentru un public restrâns. Spre deosebire de Eminescu care si-a pus sentimentele în poezie si a fost adulat încã de la începuturi, Arghezi pare sã-si ascundã eul liric într-un con de penumbrã, rãmânând sã fie descoperit de cititor. „Obscuritatea lui Arghezi decurge în primul rând din nerespectarea logicii formale.”(Serban Cioculescu) . Adicã fãrã a fi ilogic si irational, el nu compune poema cu gradatie logicã, ci cu stãri de constiintã succesive, cu ruperea puntilor de legãturã dintre versuri.
Tudor Arghezi s-a format în ambianta simbolismului francez. Simbolul la el înfãtisazã cauza relativei obscuritãti. Exemplu poate fi poezia „Între douã nopti”, o dramã metafizicã, unde cautã divinul prin sãparea mai adâncã în odaie lui, care este cãmara sufletului:
Mi-am împlântat lopata tãioasã în odaie.
Afarã bãtea vântul. Afarã era ploaie.
Si mi-am sãpat odaia departe, sub pãmânt.
Afarã bãtea ploaia. Afarã era vânt.
Am aruncat pãmântul din groapã pe fereastrã
Pãmântul era negru: perdeaua lui, albastrã.
S-a ridicat la geamuri pãmântul pânã sus.
Cât lumea-i era piscul si-n pisc plângea Isus.
Sãpând, s-a rupt lopata. Ce-l ce-o stirbise, iatã-l,
Cu moastele de piatrã, fusese Însusi Tatãl.
Si m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Si în odaia goalã din nou îmi fu urât.
Si al voit atunci sã sui si-n pisc sã fiu.
O ste era pe ceruri. În cer era târziu.
O altã cauzã în receptarea poeziei argheziene este limba „neaosã” El se afirmã stingher printre contemporani. Cuvinte ca „leat”, „duminicarea”, „dumicatul”, „gogoloi”, „drojdii”, „tãrânã”, „faguri”, „candelã”, ”besnã”, „lut”, „stei” etc. fac parte din arsenalul lingvistic folosit cu predilectie în poezie.
„Florile de mucigai” la care vom insista mai mult, ne relevã un registru liric al impresiilor din închisoare, care i-au inspirat poetului, detinut politic, o serie de poezii de o savoare aparte. Aici cuvintele servesc ca un element constitutiv al climatului corespunzãtor, alcãtuit din drojdia societãtii.
Între „Psalmi” si „Flori de mucigai” vedem „sentimentul de oscilare materialã între douã lumi cu densitãti deosebite, cerul si pãmântul”(G. Cãlinescu). Aici apare estetica urâtului, tezã sustinutã de poet încã din „Testamentul” lui. Cu ”Florile de mucigai” Arghezi coboarã în infern. Poeziile din acest ciclu dezvãluie o existentã de cosmar, trãdând înãbusirea libertãtii sub toate aspectele. Aici „bestializarea omului si mucenicia prin suferintã”( Pompiliu Constantinescu) ne relevã scene dantesti. „Florile de mucegai” s-au nãscut din „podoaba zidurilor întunecate si umede ale zidurilor” (O.Crohmãlniceanu).
Poezia ce poartã si titlul ciclului „Flori de mucigai” este un fel de prolog ce stabileste legãtura dintre poet si mesaj, el o considerã „fãrã an,/stihuri de groapã/De sete de apã/Si de foame de scrum”, scrisã cu unghia de la mâna stângã.
Detentia obligã la un sir lung de cauze dintre care cea mai suportabilã este nepãsarea fatã de soarta condamnatilor. Patetismul din „Cuvinte potrivite” face loc sarcasmului poetului, sub al cãrui ochi, strada bucuresteanã, „rãu famatã”, si zidurile mucede ale Vãcãrestilor, mustesc de culori aprinse, versurile dând senzatia de autentic local si viatã frustã. Aici ne apar tipologii diverse de oameni. O babã, gazdã de hoti, din „Pui de gãi”, tiganca florãreasã, din pricina cãreia taie sare la ocnã Nãstase, osânditul, din „Tinca”, tâlharul cu figurã de Adonys, din „Fãtãlãul”, spãrgãtorul pios din „Candori”, argintarul, fabricant de bani falsi din „Lache”, milogul înzestrat cu har de vindecãtor din „Sfântul”, dezertorul mâncat de sobolani în beciul puscãriei „Ion Ion”. Cina amarã a detinutilor din „Cina”, înregistrarea la morgã a decedatilor din „Dimineata”, chinul recluziunii din „Streche”, judecãtile asupra conditiei umane din „Serenadã”, „Mortii”, Generatii”, „Ceasul de apoi”, acesta este universul tragic al „Florilor de mucegai”.
Convoiul hotilor din „Cina”, predestinati mortii, ne oferã o imagine terifiantã:
În frig si noroi
Trec hotii-n convoi câte doi
Cu lanturi târâs la picioare,
Muncindu-se parcã-n mocirlã de sudoare.
„ O schiopãtare de vulturi cãzuti din stele/
Prin otãtitul întuneric tare/
O rãstignire fãrã cruci si fãrã schele/
O golgotã stearsã, fãrã altare.”- iatã imaginea lor în miscare.
O altã imagine, parodicã, a mizeriei gãsim în ”Serenada”:
Fierãstraie si rindele
Rod în ciurciuvele
Pe la trei
Vin pãduchii mititei
Pe la cinci
Plosnitele cu opinci.
Sobolanul te miroase
Pe la sase
Gâlcile dacã ti-au copt
Doctorul vine la opt.
Dar nu râdeti, pare a spune poetul, trãgând apoi concluzia dureroasã:
Bezna rece, zidul rece
Mai murirã paisprezece.
Chiar si înmormântãrile sunt private de „legea” lor:
Ies mortii…
Sub bolta cu clopot a portii,
Sânt zece la numãr
Si, umãr la umãr,
Se duc câte doi, în cosciuge,
Fãrã mumã, fãrã popã, fãrã cruce.
Strict birocratic, ritualul înmormântãrii decurge într-o totalã apatie:
Portarul în drum i-a oprit
Si-i numãrã-n boltã cu bãtul.
Mort pare si calu-nlemnit
Si omul ce mânuie hãtul.
Tot ce tine de evenimentul mortii este operatia scriptologicã a înregistrãrii:
În colt un condei
Înseamnã cadavrul si-al unei femei.
Bãlaie, subtire, ea-si tine deschis
Pe lespede, trupul, defunct paradis
Pe când îsi aratã gândul hâd
Paznicii vii care râd.
În mediul hotilor pluteste un foc de lirism tainic, într-o atmosferã realistã. În naratiuni ca „Ucigã-l toaca” si „Pui de gãi” urzesc si se destramã pseudodrame :
Tam, nisam în goanã
Se ivio cucoanã
Cucoanã cu pãlãrie…
Arãtare, stafie…
Avea pantofi si fuste vestejite
Si parc-ar fi avut si copite.
Venea din cimitir
Ca o momâie…
Ce sã vezi? Putoarea cu brãtarã
Era muiere doar pe din-afarã
Cã pe sub poale
Avea, ca omul, de toate, si douã pistoale.
Gratie aceluiasi magnetism poetic pe care-l exercitã si ei, tiganii, sunt reconsiderati. Obârsia bulibasei, Regele Burtea, se pierde în abisul timpului si al universului:
El a venit cu sirul lui de care
Si armãsari din zarea cea mare.
Cãlãtoria migratoare a setrarilor parcã pluteste în norii legendei. Convoaiele lor strãbat timpul si spatiul ca în apocalipsã:
Cârduri, gloate, popoare
De piscuri s-au miscat din spinãri
Si-n picioare,
Ca niste uriasi de piatrã
Au ascultat câinii cum latrã.
Lache, tiganul, se pricepe sã facã dintr-un ban, doi, dintr-o materie iformã „icre de aur în linguri si pe cârlige” „Din copaie/ A tras cu mâna de-a dreptul/ O vâlvãtaie/ Care i-a luminat fata si pieptul.”
Pensionarii temnitei au firi contradictorii, un aliaj ciudat care uneste frumusetea si oroarea din fiinta lor. Trupurile lor murdare au o perfectie suavã, parfumatã si de o naturã fabuloasã. Fãtãlãul, Adonysul Vãcãrestilor,(G. Cãlinescu) e un personaj mitic, iesit din împreunarea unei femei „vioarã, trestie sau cãprioarã” cu un „Strigoi de voievod”, ca împerecherea unei muritoare cu un zeu. El a fost zãmislit dintr-un amestec de materii primordiale, frãmântate de o nãlucã:
Cu vreo câteva tuleie
Mã, tu semeni a femeie
………………………
O fi fost mã-ta vioarã
Trestie sau cãprioarã
Si-o fi prins în pântec plod
De strigoi si de voievod
Cã din oamenii de rând
Nu te-ai zãmislit nicicând.
Finalul:
Din atâta-mperechere si împreunare
Tu ai iesit tâlhar de drumul mare.
Na! tine o tigare!
Tinca e proaspãtã ca florile din cosul de la sold. „Fãptura” ei „împãrãteascã” e de o frumusete frustã, sãlbatecã, cu „ carnea de abanos” si „sânul ca mura”.
„Florile de mucigai” sunt compuse cu o artã savantã si popularã, dintr-o strãlucitoare sintezã de pitoresc si tragic, strãbãtute de un fior liric inconfundabil.
Arghezi îsi prezintã modelele cu gesturile si limbajul adecvate. Gãsim la el violente lexicale, formule argotice, cuvinte mustoase, uneori desãntate. Versul liber, fãrã încorsetãri, de o oralitate spontanã, ne dã un aer de autenticitate.
Bibliografie:
George Cãlinescu- Istoria literaturii române
Dumitru Micu-Opera lui Tudor Arghezi
Serban Cioculescu-Argheziana, 1985, Editura E.minescu
|
de Ion Ionescu - Bucovu 8/8/2012 |
Contact: |
|
|
