Câteva note despre„Florile de mucigai”
Este Arghezi un poet obscur?- se întreba Serban Cioculescu în „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” Climatul liricii argheziene rămâne îmbietor numai pentru un public restrâns. Spre deosebire de Eminescu care si-a pus sentimentele în poezie si a fost adulat încă de la începuturi, Arghezi pare să-si ascundă eul liric într-un con de penumbră, rămânând să fie descoperit de cititor. „Obscuritatea lui Arghezi decurge în primul rând din nerespectarea logicii formale.”(Serban Cioculescu) . Adică fără a fi ilogic si irational, el nu compune poema cu gradatie logică, ci cu stări de constiintă succesive, cu ruperea puntilor de legătură dintre versuri.
Tudor Arghezi s-a format în ambianta simbolismului francez. Simbolul la el înfătisază cauza relativei obscurităti. Exemplu poate fi poezia „Între două nopti”, o dramă metafizică, unde caută divinul prin săparea mai adâncă în odaie lui, care este cămara sufletului:
Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Si mi-am săpat odaia departe, sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.
Am aruncat pământul din groapă pe fereastră
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul si-n pisc plângea Isus.
Săpând, s-a rupt lopata. Ce-l ce-o stirbise, iată-l,
Cu moastele de piatră, fusese Însusi Tatăl.
Si m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Si în odaia goală din nou îmi fu urât.
Si al voit atunci să sui si-n pisc să fiu.
O ste era pe ceruri. În cer era târziu.
O altă cauză în receptarea poeziei argheziene este limba „neaosă” El se afirmă stingher printre contemporani. Cuvinte ca „leat”, „duminicarea”, „dumicatul”, „gogoloi”, „drojdii”, „tărână”, „faguri”, „candelă”, ”besnă”, „lut”, „stei” etc. fac parte din arsenalul lingvistic folosit cu predilectie în poezie.
„Florile de mucigai” la care vom insista mai mult, ne relevă un registru liric al impresiilor din închisoare, care i-au inspirat poetului, detinut politic, o serie de poezii de o savoare aparte. Aici cuvintele servesc ca un element constitutiv al climatului corespunzător, alcătuit din drojdia societătii.
Între „Psalmi” si „Flori de mucigai” vedem „sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densităti deosebite, cerul si pământul”(G. Călinescu). Aici apare estetica urâtului, teză sustinută de poet încă din „Testamentul” lui. Cu ”Florile de mucigai” Arghezi coboară în infern. Poeziile din acest ciclu dezvăluie o existentă de cosmar, trădând înăbusirea libertătii sub toate aspectele. Aici „bestializarea omului si mucenicia prin suferintă”( Pompiliu Constantinescu) ne relevă scene dantesti. „Florile de mucegai” s-au născut din „podoaba zidurilor întunecate si umede ale zidurilor” (O.Crohmălniceanu).
Poezia ce poartă si titlul ciclului „Flori de mucigai” este un fel de prolog ce stabileste legătura dintre poet si mesaj, el o consideră „fără an,/stihuri de groapă/De sete de apă/Si de foame de scrum”, scrisă cu unghia de la mâna stângă.
Detentia obligă la un sir lung de cauze dintre care cea mai suportabilă este nepăsarea fată de soarta condamnatilor. Patetismul din „Cuvinte potrivite” face loc sarcasmului poetului, sub al cărui ochi, strada bucuresteană, „rău famată”, si zidurile mucede ale Văcărestilor, mustesc de culori aprinse, versurile dând senzatia de autentic local si viată frustă. Aici ne apar tipologii diverse de oameni. O babă, gazdă de hoti, din „Pui de găi”, tiganca florăreasă, din pricina căreia taie sare la ocnă Năstase, osânditul, din „Tinca”, tâlharul cu figură de Adonys, din „Fătălăul”, spărgătorul pios din „Candori”, argintarul, fabricant de bani falsi din „Lache”, milogul înzestrat cu har de vindecător din „Sfântul”, dezertorul mâncat de sobolani în beciul puscăriei „Ion Ion”. Cina amară a detinutilor din „Cina”, înregistrarea la morgă a decedatilor din „Dimineata”, chinul recluziunii din „Streche”, judecătile asupra conditiei umane din „Serenadă”, „Mortii”, Generatii”, „Ceasul de apoi”, acesta este universul tragic al „Florilor de mucegai”.
Convoiul hotilor din „Cina”, predestinati mortii, ne oferă o imagine terifiantă:
În frig si noroi
Trec hotii-n convoi câte doi
Cu lanturi târâs la picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirlă de sudoare.
„ O schiopătare de vulturi căzuti din stele/
Prin otătitul întuneric tare/
O răstignire fără cruci si fără schele/
O golgotă stearsă, fără altare.”- iată imaginea lor în miscare.
O altă imagine, parodică, a mizeriei găsim în ”Serenada”:
Fierăstraie si rindele
Rod în ciurciuvele
Pe la trei
Vin păduchii mititei
Pe la cinci
Plosnitele cu opinci.
Sobolanul te miroase
Pe la sase
Gâlcile dacă ti-au copt
Doctorul vine la opt.
Dar nu râdeti, pare a spune poetul, trăgând apoi concluzia dureroasă:
Bezna rece, zidul rece
Mai muriră paisprezece.
Chiar si înmormântările sunt private de „legea” lor:
Ies mortii…
Sub bolta cu clopot a portii,
Sânt zece la număr
Si, umăr la umăr,
Se duc câte doi, în cosciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Strict birocratic, ritualul înmormântării decurge într-o totală apatie:
Portarul în drum i-a oprit
Si-i numără-n boltă cu bătul.
Mort pare si calu-nlemnit
Si omul ce mânuie hătul.
Tot ce tine de evenimentul mortii este operatia scriptologică a înregistrării:
În colt un condei
Înseamnă cadavrul si-al unei femei.
Bălaie, subtire, ea-si tine deschis
Pe lespede, trupul, defunct paradis
Pe când îsi arată gândul hâd
Paznicii vii care râd.
În mediul hotilor pluteste un foc de lirism tainic, într-o atmosferă realistă. În naratiuni ca „Ucigă-l toaca” si „Pui de găi” urzesc si se destramă pseudodrame :
Tam, nisam în goană
Se ivio cucoană
Cucoană cu pălărie…
Arătare, stafie…
Avea pantofi si fuste vestejite
Si parc-ar fi avut si copite.
Venea din cimitir
Ca o momâie…
Ce să vezi? Putoarea cu brătară
Era muiere doar pe din-afară
Că pe sub poale
Avea, ca omul, de toate, si două pistoale.
Gratie aceluiasi magnetism poetic pe care-l exercită si ei, tiganii, sunt reconsiderati. Obârsia bulibasei, Regele Burtea, se pierde în abisul timpului si al universului:
El a venit cu sirul lui de care
Si armăsari din zarea cea mare.
Călătoria migratoare a setrarilor parcă pluteste în norii legendei. Convoaiele lor străbat timpul si spatiul ca în apocalipsă:
Cârduri, gloate, popoare
De piscuri s-au miscat din spinări
Si-n picioare,
Ca niste uriasi de piatră
Au ascultat câinii cum latră.
Lache, tiganul, se pricepe să facă dintr-un ban, doi, dintr-o materie iformă „icre de aur în linguri si pe cârlige” „Din copaie/ A tras cu mâna de-a dreptul/ O vâlvătaie/ Care i-a luminat fata si pieptul.”
Pensionarii temnitei au firi contradictorii, un aliaj ciudat care uneste frumusetea si oroarea din fiinta lor. Trupurile lor murdare au o perfectie suavă, parfumată si de o natură fabuloasă. Fătălăul, Adonysul Văcărestilor,(G. Călinescu) e un personaj mitic, iesit din împreunarea unei femei „vioară, trestie sau căprioară” cu un „Strigoi de voievod”, ca împerecherea unei muritoare cu un zeu. El a fost zămislit dintr-un amestec de materii primordiale, frământate de o nălucă:
Cu vreo câteva tuleie
Mă, tu semeni a femeie
………………………
O fi fost mă-ta vioară
Trestie sau căprioară
Si-o fi prins în pântec plod
De strigoi si de voievod
Că din oamenii de rând
Nu te-ai zămislit nicicând.
Finalul:
Din atâta-mperechere si împreunare
Tu ai iesit tâlhar de drumul mare.
Na! tine o tigare!
Tinca e proaspătă ca florile din cosul de la sold. „Făptura” ei „împărătească” e de o frumusete frustă, sălbatecă, cu „ carnea de abanos” si „sânul ca mura”.
„Florile de mucigai” sunt compuse cu o artă savantă si populară, dintr-o strălucitoare sinteză de pitoresc si tragic, străbătute de un fior liric inconfundabil.
Arghezi îsi prezintă modelele cu gesturile si limbajul adecvate. Găsim la el violente lexicale, formule argotice, cuvinte mustoase, uneori desăntate. Versul liber, fără încorsetări, de o oralitate spontană, ne dă un aer de autenticitate.
Bibliografie:
George Călinescu- Istoria literaturii române
Dumitru Micu-Opera lui Tudor Arghezi
Serban Cioculescu-Argheziana, 1985, Editura E.minescu
|
de Ion Ionescu - Bucovu 8/8/2012 |
Contact: |
|
|
