Insemnări despre „ Memorii în Bărăgan ” de Ion Colojoară
Nu este prima carte despre Bărăgan apărută după 1990 încoace, nici prima radiografie a unei memorii pe viu, povestirea deportării e povestea unei grave crize, care a afectat profund viata personală, familială si comunitară si acest lucru e spus mai ales indirect, nu prin ceea ce se povesteste, ci prin cum se povesteste.
Cartea lui Ion Colojoară – „Memorii – Bărăgan – iunie 1951 - aprilie 1956”, apărută în „Seria condeierilor plugari”, la Editura Brumar, Timisoara 2012 stă sub pecetea virtutii crestine, „iubire si iertare” care transformă scrierea într-un jurnal de nostalgii (cf. Maria Mândroane).
Fără de ură, autorul, „veteran al Fenomenului Condeierilor plugari în Banat”, reuseste să fotografieze prin cuvinte perioada deportării. Tăvaălugul istoriei nu a crutat oamenii, mai ales tăranii care si-au agonisit un trai mai bun în Banat. Într-o „ noapte cu lună plină, noaptea Sfintelor Rusalii, miez de noapte, trecut de al treilea cântător. În turnul bisericii, ceasul, pendul în clopotul mare a fost lovit de trei ori…” (p.13), un tânăr din Vrani, junele Ion îsi întrerupe lectura din Drumes – „Invitatie la vals” pentru a intra într-un vals pe viată si pe moarte în vârtejul unei istorii vitrege.
În volum Ion Colojoară povesteste cu lux de amănunte totul, din noaptea deportării si până la revenirea acasă, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Satele noi ale Bărăganului, trecute prin fazele de tărus, colibă, bordei, căsuta cu paieau reusit să păstreze suflete pure împovărate de dorul celor lăsate în Banat. Oamenii crescuti în cultul nemuncii au reusit să tină piept lumii în care „Ana, Luca si cu Dej au băgat spaima-n burgheji”: „ În Satul Nou, la căsuta acoperită cu paie viata era normală. Forta de rezistente împotriva gerului si răului, vădit evidentă se hrănea doar cu sperante. Căutam în fiecare moment să fim unitari, cu toate etniile existente aflate pe acelasi cărbune…” (p.25).
Olaru, Pelicanu, Dâlga, Dropia, Salcâmi, Movila Gâldăului, Valea Viilor, Bucur, 1 Mai, Bumăceni, Răchitoasa, Viisoara, Măzăreni, Frumusita, Fundata Lătesti, Satu Nou s.a. „au fost înfiintate din cele câteva zeci de mii de persoane (între 6000 si 10000, cifra nu se poate stabili încă exact) deportate în zorii zilei de 18 iunie 1951. Luati total pe nepregătite, românii bănăteni si olteni, macedonieni, basarabeni, bucovineni, sârbi, maghiari, germani, bulgari, maghiari, turci, aflati pe listele de deportare din judetele Timis, Caras-Severin si Mehedinti, locuitori ai satelor si oraselor la 25-30 de km de granita iugoslavă (printre pretextele deportării figurează si acuzatia de „titoism”) va lua drumul exilului. Nefiind o deportare etnică, ci politică, numărul de persoane ridicate din fiecare etnie e în relatie cu repartitia etnică din zonele respective” (cf. Smaranda Vultur – „Istorie trăită – istorie povestită”, p.9).
Un tovarăs din cartea lui Ion Colojoară explică la Căminul cultural din Perisor cine sunt deportatii: „ Acesti oameni, spuneau, au fost păsările lui Tito-topor, au fost împotriva întovărăsirii agricole, au refuzat-o; au fost chiaburi, cârciumari, dusmani ai poporului… au sfidat legile Republicii noi” (p. 67).
Tânărul Ion, asemeni lui Darie al lui Zaharia Stancu, să nu uite nimic. Cartea aceasta este si un gest de răscumpărare, „cerere de iertare adresată celor care au suferit pe nedrept”.
Lăsati sub cerul liber, „marcându-li-se viata printr-un tărus si printr-o identitate falsă, de „coreeni” soarta deportatilor în Bărăgan este identică, pentru toti, până la un punct. În particular, fiecare familie deportată are o istorie proprie” (cf. Maria Mândroane, p. 149)
Autorul „amintindu-si în amănunt lucruri si fenomene surprinzătoare, creionând, cu migala unui pictor, peisaje si frumuseti imprimate adânc în cutele sufletesti”, se subliniază în Postfata semnată de dr. etnolog Maria Mândroane (o excelentă sinteză a cărtii, reusind acel „multum in parvo !”), pe drumurile Bărăganului, poartă în suflet imagini din Banat.
Mos Puric, din Vărădia, „proprietar peste pomicultură”, îi explică unde se află „Banatul nostru”: „ – Vezi vrăneamtule, mă face atent vărădeanul Puric, de acum proprietar prim peste pomicultură. Vezi tu unde se apropie soarele de pământ ? Acolo e Banatul nostru ! ” (p.47).
Nostalgia îi cuprinde pe toti. „Condeierul se odihneste muncind. Iartă iubind. Nimic nu îi poate înfrânge orgoliul de bănătean” (Maria Mândroane, p.151). Personajele din memoria lui Ion Colojoară sunt reale, ca si locurile prin care a trecut. În Bărăgan au fost strămutate „suflete de doruri pline”:
„ Că din Beba, până-n Gruia
Am fost fiii nimănuia…” (p.123).
Sunt versurile „pietrificării” puse la loc de cinste în poezia „Lacrimi si rouă” (p.117-136).
Speranta revenirii la locul natal creează sens, nevoia de apărare si luptă: „ În orice zi stiam că, odată si-odată, vom merge înapoi acasă într-un tren bou-vagon, fără santinele. Orizontul culturii generala a mărit, trăind, puterea răbdării” (p.66). Bărăganul pentru Ion Colojoară (ca si pentru Maria Mărilă, Ion Jurcă, Marioara si Gheorghe Botoc, Pavel Muntean, Viorica Hent, Elena Raia, Angela Călărasu, Zoe Rogojan, Dorina Tănatcu, Ana Babeti, Mircea Popovici, Radu Antonescu, Ion Micsa, Gligore Talianu, Angela Puicea, Elisabeta Roth, Caxi Hristu, Romulus Pop, Stefan Istoc, Elena si Molan Milosav – doar câteva nume din cartea doamnei Smaranda Vultur, „una dintre cele mai profunde reflectii asupra relatiilor dintre memorie si istorie sub comunism în România” – Monica Lovinescu) a fost un Purgatoriu, „fiindcă toti cei care s-au reîntors, din lungul drum al deportării, au devenit oameni foarte puternici. Si-au refăcut gospodăriile, parcă mai frumoase decât au fost, au rămas crestini si au împrumutat generatiilor de azi un sistem de valori demne de toată cinstea” (p.151):
„ S-ar mai prăpădit dusmanii,
Cu istoria pripită…
Noi am pro-venit acasă
Cu speranta… împlinită !!!” (p.136)
Din păcate, la întoarcerea acasă, la 15 aprilie 1956, „ne-am acomodat anevoie printre consăteni. Nimeni nu stia sau nu putea să mai fie, într-o astfel de situatie artist al teatrului uman. Unde oare a fugit extazul, iubirea de aproape, omul de altădată ? În jur se foiau suflete otrăvite… Asa a fost să fie primul cincinal, al partidului venit din Răsărit” (p.145)
„Albumul” condeierului plugar este cuprins „în cele trei caiete, scrise în perioada vietii de deportat, caietele nr. 16, 17, 18, am încercat si am reusit să recuperez, prin curata tinere de minte… Nu simt niciun scăzământ în puterea de a scrie. Muzele îmi dau târcoale…” (p.145).
La cei 80 de ani, Ion Colojoară a reusit si prin această carte „În a ne păstra ca amintire viitorimei de orice vârstă, spre memoria pietătii !”. „Caracterul testimonial al povestirii”, „functia tămăduitoare a povestitorului, catarsisul”, „eticizarea politicului”, „povestirea vietii, a naratiunii autosugestiei”, sunt câteva „paliere” despre „mărturia ca poveste a vietii” pe care doamna Smaranda Vultur, le apleacă în lucrarea citată, care se potrivesc si cărtii despre Bărăgan a lui Ion Colojoară
|
Ion Nicolae Cenda 8/5/2012 |
Contact: |
|
|
