Ura sentimentul vietii neîmplinite
Nu uita niciodată că unii te pot urî,
dar cei care te urăsc nu te înving decât dacă
îi urăsti si tu. Si când o faci, te distrugi.
R.M. Nixon
Am găsit pe internet scris despre ură: Eu zic că vine din educație. Cel puțin eu până la vârsta de 18 ani nu am făcut altceva decât să învăț cum să urăsc cu adevărat... iar acum sunt un guru la treaba asta, pot purta ură pentru orice... si nu oricum.. acum o fac cu profesionalism. Poate a glumit, m-am gândit pentru o clipă! Dar dacă a vorbit serios? Într-un ziar citesc titlul: Vremea răzbunărilor. Asa să fie oare? Asta ne dorim?
Ura fiind un sentiment al vieții neîmplinite, după cum spunea un psiholog, filozof umanist german, născut la începutul secolului XX-lea, poate duce chiar la moarte si aceasta deoarece stările sufletesti sunt cele care ne îmbolnăvesc trupul. De ce să nu ne trăim viața în iubire, în dăruire desăvârsită, asa cum ne învață Hristos? De ce nu-i urmăm sfaturile si de ce lăsăm ca răul să ne distrugă încetul cu încetul; de ce ne alegem drumul spre o moarte vesnică? Religia cuprinde aceste învătături, dar pe bună dreptate se întreba Benjamin Franklin: Dacă oamenii sunt atât de răi având o religie, cum ar fi dacă nu ar avea-o? Răul trebuie evitat în viată, nicidecum învătat, întrucât el se opune binelui; natura noastră umană intră în contradictie cu răul care nu face altceva decât să ne provoace o stare de inconfort, putând ajunge la disperare, revoltă și chiar moarte.
Carl Gustav Jung, în cartea sa Puterea sufletului, ne avertizează asupra faptului că privelistea urâtului suscită urâtul în suflet: E netăgăduit faptul că răutatea celuilalt devine neîntârziat propria ta răutate, căci răul trezeste răul din propriul tău suflet. Dar, este tot atât de adevărat că ura îsi găseste uneori motivații, așa zise raționale, fără să ne dăm seama că ea ajunge în imediata vecinătate a răului.
Adusă problema în vremurile pe care le trăim, ura a cuprins cu fervoare societatea românească încă de pe vremea comunismului; cei care am trăit în acea perioadă am cunoscut ura de clasă, considerată de comuniști combustibilul motorului progresului. Ura ne-a fost inoculată și de atunci sufletele unora a fost schilodite. Prin diferite metode sadice a fost ucisă intelectualitatea românească, au fost uciși oamenii deveniti incomozi societătii instaurate; se spălau creiere, se dorea un om nou care, de fapt, a apărut ceva mai târziu, în vremurile post-comuniste, născut din ură și răzbunare, moștenitor al certificatului de om al urii și al răzbunării. Nimic nu-i mai face plăcere, îl deranjează totul, i se pare că toti se opun idealurilor sale de pură materialitate, pentru el vointa înseamnă în primul rând dorinta de putere și luptă cu arme care rănesc și ucid oamenii corecti, blânzi, sensibili, nevinovati. Lev Tolstoi considera că răul vine din faptul că oamenii își închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire. Foarte adevărat!
Întrebat Părintele Galeriu în ce constă mai precis răul?, acesta a răspuns: S-a spus că este o stare și nu un principiu sau substantă. O stare a vointei pervertite. Sfântul Vasile cel Mare definește răul ca o înstrăinare de Dumnezeu. Cum s-a produs înstrăinarea? Prin ispita adorării de sine, prin strălucirea eului. Fiecare când gândim acum parcă intuim ceva din această conștiintă de sine a existentei proprii, un fel de a fi al încântării. Deci Lucifer cade în această adorare de sine, făcând din eul lui o realitate existentă prin sine
Întelegem cum ideologia marxistă, străină de Dumnezeu a dorit să producă acel om nou!
Cred că lumea de astăzi, are nevoie de un idealism care să-i redestepte constiința legăturilor sale profunde cu universul, cu Lumea superioară a spiritelor, cea care conduce destinele realității văzute si nevăzute. Prea ne-am obisnuit a privi numai pe orizontală si a nu ridica ochii spre cer! Materialismul a ignorat viața spirituală, a aruncat, după spusele lui Alexis Carrel chirurg si biolog francez , laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1912, o cortină între fenomenele materiale si cele spirituale, între vizibil si invizibil, între om si Dumnezeu. Căci, știut este, că tot ce se petrece în mințile noastre vine din sufletele noastre, de aceea trebuie să îngrijim de suflet, dacă vrem să ne fie în bună stare trupul.
Apartinem cu totii societătii în care trăim, dar gândim diferit și ne manifestăm diferit, fiecare după pornirile naturale ale sufletului său, și atunci este normal să existe și oameni cărora orice nedreptate să le trezească în suflete nemultumirea, revolta, să fie înclinați spre a lua o atitudine morală sau imorală. Sinele lor nu se află în deplin acord cu ceva, cu cineva, încep să urască pentru că acesta este impulsul inimii, un impuls puternic și care poate fi la fel de puternic ca cel pe care-l pot avea pentru iubire. Ura poate începe lent cu blazare, dispreț, judecată strâmbă, bârfă, invidie, gelozie sau chiar discriminare. Uneori toate aceste stări trec neobservate, ca boli mai usoare, dar netratate (spune frumos cineva), cu timpul ele se agravează, se cronicizează si omul nu mai poate fi vindecat; el este stăpânit de orgoliu, lăcomie, de răutate și ură, contaminând pe cei din jurul său. Iată de ce aceste mici păcate nu trebuie trecute cu vederea, ci trebuie luate în seamă dintr-un început și aflată cauza care le provoacă. Efect-cauză, cauză-efect!
Marcu Ascetul, admirator al Sfântului Ioan Gură de Aur, ne îndemnă: Luptă-te cu răul în prima fază, si nu-ți zice: el nu va birui în mine! Pe măsură ce tu te antrenezi, esti deja învins.
Începi să urăști de cele mai multe ori atunci când ti se face o nedreptate, pentru că ura este produsul unei vieți rănite. Când ne sunt trădate speranțele, începem să urâm trădarea si trădătorii. Iar când se face dreptate din timp, ura dispare. Este binele care îi ia locul și odată cu dreptatea dobândită, iubirea și speranța luminează sufletul nostru, întunericul dispare. Dar pentru a se face dreptate, este nevoie de curaj, de luptă. Această luptă se dă în interiorul nostru, apoi în exterior. Cel mai nobil mijloc de luptă în exterior este cel al dialogului dus cu bun simț, găsirea unui factor comun al discutiei, rațiunea în felul acesta stăpânind pornirile sălbatice, animalice. La ce ne poate folosi agresivitatea animalică? Socrate spunea: Între a face rău cuiva si a-i face o nedreptate, nu e nici o deosebire. Nu trebuie să răspunzi la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău, orice ți-ar face cineva. Da, dar pe cel care a gresit nu trebuie să-l ajutăm să vadă greseala? Oare nu trebuie să căutăm rădăcina greselii lui care ne afectează și pe noi, pentru a aplana o nedreptate, un rău? Pentru ca răul să nu continue a exista, ar trebui să se tină seamă de legile dumnezeiești și cele omenești, adică de cele morale și cele juridice, iar acestea din urmă ar trebui bine întocmite, bine cunoscute și respectate, pentru ca societatea să funcționeze pe principii sănătoase. Pentru filozoful Spinoza, a avea acces la ele, trebuie folosită ratiunea, care ne conduce inevitabil la perceperea adevărului și a greșelii.
În legile bisericești sunt cuprinse Poruncile, iar Porunca dragostei cere creștinului să dezrădăcineze din suflet său orice urmă de mânie și de ură fată de semen și să răsplătească răul cu binele. Apostolul Pavel spunea că legea morală e înscrisă în inima omului; Dumnezeu ne-a înzestrat cu constiință, lăsându-ne libertatea învătării cunoasterii a ceea ce-i bine si a ceea ce este rău. Psihologii merg pe căile lor de investigare: Carl Gustav Jung ajunge la concluzia că anumite categorii ale gândirii ne sunt date aprioric, adică înaintea oricărei experiente de viată, ele ivindu-se simultan cu primul act de gândire.
Ca în orice activitate din această viată, este necesar a se acționa cu curaj si demnitate în căutarea greșelilor și îndepărtarea răului. Lipsa curajului duce la suferință și la întreținerea ei; se știe doar că oamenii lipsiți de curaj, oamenii lasi, se târăsc toată viața, ca viermii pe pământ; iar când acționăm, să ne ferim de a ne folosi de legea Talionului (dinte pentru dinte) care este, cu sigurantă, dreptatea celor nedrepți, răzbunarea care fericește doar pentru o clipă. Unii spun că suntem oameni si trebuie să admitem că suntem imperfecți, deci ar trebui să fim toleranti... Da, dar cât de imperfecți suntem si cum ne afectează aceste imperfecțiuni, contează! Chiar dacă nu am făcut nici o faptă rea, ne putem simți responsabili de răul din jurul nostru. Si cu cât suntem mai indiferenți în fața răului, cu atât suntem mai departe de prezența binelui în viața noastră.
De multe ori tergiversăm interventiile, deciziile, lamentăm sau chiar nu luăm în seamă oamenii care aduc nepăsarea, golănia, mârlănia, necinstea în viața noastră de toate zilele și nu luăm în seamă nici pericolul declinului societății în care trăim sau, începem să-i judecăm târziu, de multe ori în lipsă, atunci când ei nu mai sunt printre noi, spre a ne aduce argumentele lor, a-și ispăși păcatele. Si resemnați, spunem: Dumnezeu să-i ierte! Este bine că invocăm această iertare crestinească pentru cei care ne-au făcut și ne fac viața un iad, dar de ce să nu luăm atitudine atunci când ei sunt printre noi si când se mai pot mântui, iar noi să îndreptăm lucrurile, să putem răsufla usurați că s-a făcut dreptate la timp si să mergem cu curaj si speranță înainte în această viață? Unii cred că sentimentul acesta al urii apără uneori societatea de distrugere prin exacerbarea anumitor instincte, ura fiind considerată în acest caz, ca o luptă pentru dreptate, pentru apărarea celor sfinte dobândite de-a lungul generațiilor. Poate au dreptate!? Dar această luptă nu o putem duce cu armele binelui? Cu sigurantă nu avem dreptul să dormim! Desteaptă-te române! să ne fie mereu în minte.
În cartea: România încotro Gheorghe Popa ne vorbeste despre inegalități, contradicții si nedreptăți, sugerându-ne a le limita prin dreptate socială, prin legi bine stabilite. Dar pentru aceasta trebuie să existe, ne spune, un anumit nivel general de spirit civic si responsabilitate socială, adică să existe procesul educativ, si propune ca în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acțiune si comandă, să fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional si politic, în mod contrar, deteriorarea socială poate să înceapă si să se dezvolte de la cap si dă exemplu corupția. Heinrich Heine spunea clar și fără echivoc: O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedeste o înaltă forță morală.
Și ne mai întrebăm cum a ajuns omenirea la atâta ură? De ce ura pare să domine astăzi societatea românească? Trebuie să remarcăm că Alegerile recente din România si Criza economică au la bază criza morală prin care trece Romania si motivul principal este acela că nu am judecat suficient, nu ne-am limpezit mintile si am neglijat trecutul. Unora le-a fost teamă că îsi pierd posturile, alții averile dobândite ilicit si astfel au făcut tot posibilul să ignore sau chiar să îngroape trecutul. Noroc de scriitorii, istoricii si jurnalistii care nu s-au lăsat intimidați si cu mult curaj au făcut dezvăluiri (dar nu suficiente!), pentru a lăsa o frescă a vieții în comunism, si a celei post comuniste. Și în al doilea rând, ne-am obișnuit să dăm în cap elitelor, de la care am putea învăta ce fel de atitudine să adoptăm în fata unor situatii, de criză morală.
Este tot atât de adevărat că pentru unii, ura constituie o adevărată plăcere, o hrană a sufletului. Romanticul poet englez George Gordon Byron spunea că oamenii iubesc în pripă, dar urăsc linistit până la moarte. Și-atunci, să fim buni, iubitori sau să urâm? Să alegem a trăi cu iubire, sau cu ură si răzbunare? Pitagora, considerat unul dintre cei mai mari legiuitori ai antichitătii grecești spunea de pe atunci că viata cumpătată, în slujba binelui și a dreptătii, trebuie să stea la baza alcătuirii politice a unui stat.
Din Scriptură aflăm că Dumnezeu este plin de bunătate, Dumnezeu este iubire! El fiind sursa bunătății, bunătatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului, prin comunicarea si împărtăsirea caracterului lui Hristos în noi, pe care o face Duhul Sfânt. Cine se scăldă în sfera bunătății, a iubirii măcar pentru câteva clipe, simte o stare de fericire, de mulțumire, de linistire
Cu toții am simțit bunătatea, iubirea, am simțit cum aceste stări înalță spiritul uman. Dar pentru a atinge acest punct, este necesar să ducem o luptă cu noi însine si cu cei care ne violează comportamentul moral cu un tupeu nemaipomenit si cu ignorarea normelor religios-morale dar și a celor juridice; să avem în vedere totodată armonia care există între bunătate, iubire si dreptate, din gesturile lui Iisus Hristos care a plâns pentru oameni, a murit pentru noi, dar tot El a luat biciul în Templu si nu a ezitat să-i numească pe unii ,,morminte văruite. Si
să acceptăm lipsa contradicției între bunătate si pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun si drept, iar acestea două se găsesc într-o perfectă armonie în natura divină: ,,Dreptatea si pacea se sărută (Psalm 85.10b).
Pr. Prof. dr. Nicolae V. Dură vorbind despre Normele juridice și Normele religios-morale într-o carte a sa, arată că legătura osmotică între drept și morală, între ce este drept și ce este bine (bun), între drept și religie etc. este adeverită nu numai de realitatea istorică a vietii umane, de ieri și de azi, cât și de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci și concluzia firească: nu trebuie să existe drept fără morală, fără afirmarea principiilor unei morale umaniste, sănătoase, care să aibă întotdeauna în vedere binele, dreptatea și echitatea, valori scumpe umanismului
Îmi amintesc, da, mergeam pe drum... Fusese ultimul drum făcut în tara mea
Era seara unui anotimp care-și dezbrăcase frumusetea, arătându-și goliciunea stranie... Strada avea trotuarele înguste, mașinile parcate înghesuit, nereglementar, îngustând și mai mult aspectul străzii, arborii desfrunziti, cu crengile ciunge, trunchiurile răsucite, totul dând impresia de boală, de sfârșit de viată... Și fulgii albi cădeau din cer ca o compensatie a urâtului din preajmă... Ningea în acea lună a iernii
Era haosul ninsorii, asemeni haosului din inimile semenilor, iar după acest haos se poate asterne un strat minunat, unitar de zăpadă, îmi spuneam
Comuniunea fulgilor, a inimilor noastre... Dreptatea, binele, armonia în care trebuie să ajungem să trăim, căci știut este că numai ea adună, pe când discordia, ura, nu fac altceva decât să dezbine. O lumină se aprindea în mintea mea obosită: Un crestin nu trebuie să-si piardă speranța... Emil Cioran o numea astrul inimii! În Jurnalul de idei, Constantin Noica exprima poematic: În mitul Pandorei rămâne speranța, ca ultim demers uman, cel mai adânc. În fundul cutiei Pandorei este tresărirea la viață, o pâlpâire, o palpitație. Și-n fata ochilor îmi apărea figura severă și totodată blândă, privirea pătrunzătoare a lui Octavian Paler, rostind convingător: Speranta se organizează, nu se așteaptă!
Raleigh/ USA
Vavila Popovici - Articole si eseuri vol. I,
|
Vavila Popovici 8/5/2012 |
Contact: |
|
|
