Tezaurul de la Tomis
Taina Neamului
Din adânc de ființă, din amiaza fără de forme si umbre, din umbra luceferilor, cineva mă stie. Sunt în visul celui care a țesut mii de povesti ascultate cu auzul ființei. Din acel vis voi începe a țese povestea Făpturii Făptuitoare– sufletul neamului meu. Zeita fără nume care a coborât pentru nuntire aici, transformând într-o Grădină a raiului , tinutul în care îmi las acum amintirile să colinde.
O poveste de clar de lună si raze de curcubee care atîrnă pe munții nostri printre brazii în care se încurcă mioarele. Fluierele sună dorul atât de puternic încât marea cea mare tresare devenind mal de chemare a sufletelor care se roagă pentru coborîrea dumnezeirii din nou pe pământ.
Un bunic care îmi înalța sufletul la stele ca să văd si să aud cum cresc lăcrămioarele. Care în fiecare an îmi dăruia cununa de sânzâiene până mi-a hotărât, într-un timp anume de el stiut, să o făptuiesc singură. Si tu, cel pentru care Întruparea a devenit Viul pământean care îti este în soartă, încă neputând a fi rostită. Dar pot deveni lacrima de dincolo de geana somnului tău, când voi lăsa capul pe inima ta, îmbrătisare în adânc.
Însotitoare ti-am rămas mereu, măsura din umbră, farmec căruia nu îi poti rezista în noptea fiintei tale.
Raze se lună pe crestetul copilei. De mică trăieste în ea misterul nenumit, prezent în negura somnului alungată de razele aurii. Magul din munte , bătrân ca toate stâncile dimprejur, care o ocrotea cu privirea blândă de cer, chiar si atunci când alerga pe potecile pădurilor, o învățase tainele din umbrele tuturor. Graiul animalelor si al frunzelor, sau al florilor în aplecarea lor gingasă de câte ori trecea printre ele, era freamătul din făptura Ei, în a cărei amintire se redestepta.
Taina Străbunei, devenită amintirea sufletului în acum, Zeița Hestia, a primit-o când flăcările rugului vorbeau cerului. Era sărbătoarea în care se retrăsese ca Zeiță, a Sânzîienei. Iar pentru că inima sufletului copiilor Ei voia alinare, va face predanie devenind Împărăteasa. În fiecare era îngerul din Ea devenit mii de mii de lumini care străluceau vremelnic, până au uitat-O de tot. Atunci nimic nu a mai strălucit pentru a o întrupa. Până când dorul din tine va sti să mă cheme, nenumirea mea chemându-te blând, mereu. Până atunci voi fi mirarea ascunsă în blestemul tău. Iar umbra din Puterea mea, va deveni în tine, păstorire de neam.
- Numai sufletul uman va hotâri care nuntă va avea loc în cer, si a cui va fi mireasa.
Hestia a renunțat la nunta cu Fiul Soarelui pentru că sufletele poporului ei au vrut asa. Nu necazurile, sau frigul. Cu toate că asa se vedea spaima pământenilor. Încrederea în Puterea sufletului Ei, a fost mai mare decât oamenii înțelegeau. Acelei încrederi i s-a predat Hestia pentru a deveni conducătoarea regină.
Cu puterea sufletelor unite în ea, a devenit Zeița adorată de mai târziu. Legile ei au cuprins si triburile risipite în câmpie, la deal sau pe munte. Unire a sufletelor care avea să rămână vesnică. Indiferent de timpurile care vor să vie. În a cărei Poruncă suntem înscrisi cu totii, si acum.
Puterea Hestiei a rămas păzitoare de prag si de vatră a neamului. Sufletul omului nu a uitat-o niciodată, oricât de amorțit de materialitatea lumii a devenit. Făptura Făptuitoare a neamului, acea la care privesc magii veacurilor.
Cândva, Zeita a coborât pe Muntele Omu, si s-a lăsat îmbrățisată de el. Si s-a ascuns în el.
Ardoarea sufletelor acestui neam au făcut posibilă manifestarea aici a Făpturii Făptuitoare din cerul cerurilor dumnezeiesti. Erau un întreg, un acelasi gând care s-a păstrat în ceea ce numim DOR. Si acel Dor ne cheamă mereu, până când buzele vor cunoaste Sacrul Sărut în care vom împlini legământul.
Si au ajuns să se cunoscă, să se caute, să se piardă, să se regăsească, să se astepte până la nuntire.
Dacă el era trist, era si ea . dacă el era vesel era si ea. Simțirea trupului se hrănea cu simțirea celuilat trup în acelasi timp, fără diferențe. În armonie deplină de stare si în fapt.
Asa au fost primii oameni, bărbat si femeie. Înteligența biologicului nu devenise animozitate a simțurilor prin rațiune, acaparatoare. Fericirea era starea pe care nu aveau cum să o denumească ci doar o trăiau.
Unirea lor avea firescul împletirii razelor de soare în străvezimea zilei, a razelor de lună în adâncul tainei întunericului. Hrana lor, trecând din unul în altul era Vie si erau frumosi în dumnezeiasca lor dăruire. Contopire care ar fi dus în timp la împlinirea din ceruri. Pentru că Sufletul se hrănea cu hrană Vie, Făptura Făptuitoare devenea mai frumoasă, mai luminoasă .
Magul privea luna de deasupra muntelui OMU si murmura dincolo de el, cu incantația mută a sufletului dinlăuntrul său:
Iana- ziană, Sânzîiană, fată de floare în aburul lunii si-n zare de soare, rămîi în mine Doamna Tainelor!
Ea a privit cerul în ochi cu adâncul misterului din ea, iar cerul a coborât pe pământ căutând-o.
tag: Zeita, măsura din umbră, Magul călător
***
|
Danaela 7/25/2012 |
Contact: |
|
|
