Cuvânt despre Basarabia
A vorbi despre Basarabia referindu-te doar la teritoriul de dincolo de Prut este o impietate si o injustitie istorică si morală. Acel tinut e jumătatea Moldovei, ruptă din patria mamă.
Basarabia e Tara Românească, denumită asa după Basarab Întâi, întemeietorul. Nu noi i-am dat numele de Basarabia petecului de pământ anexat de altii, ci rusii, recunoscând, implicit, că face parte din tara generică a descălecătorului. Persistenta în timp a toponimului si rezistenta lui în memoria colectivă sunt argumente si dovezi indestructibile a apartenentei sale la România. Târziu, când Stalin a desenat parsiv si insinuant configuratia statelor sovietice, teritoriul avea să primească titlul de Republica Sovietică Socialistă Moldova, o recunoastere a ingerintei străine în suveranitatea si integritatea Principatului cu acelasi nume, care alături de Transilvania si Tara Românească fuseseră unite de primul întregitor, Mihai Viteazul, la 1600 si mai apoi consfintite prin România Mare, la Marea Adunare Natională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Că jocul istoriei se câstigă cu zaruri oarbe si măsluite e de notorietate si exprimă în modul cel mai clar politica marilor puteri de siluire a spatiilor nationale. Dacă în 1812 teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut si Nistru este alipit imperiului rusesc, în ciuda faptului că prin Tratatul de la Bucuresti se garanta integritatea Moldovei, este o probă a politicii de fortă impusă de cei mari, Imperiul Otoman cedând tinuturi care nu-i apartineau si făceau parte dintr-un stat autonom, cu frontiere asigurate si consfintite international.
Si injustitia care a stăruit peste o sută de ani este spulberată de vointa natională în 1917 când Sfatul Tării de la Chisinău proclamă Republica Democratică Moldovenească. Atentie! Nu întâmplător a eliminat din titlu denumirea de „Basarabeană”, recunoscând în acest fel că spatiul apartine, în virtutea dreptului istoric, Moldovei. Care Moldovă? Moldova traditională si puternică de pe timpul lui Stefan cel Mare si Sfânt, un stat pavăză în calea tuturor cotropitorilor si care îsi asezase Cetatea de Scaun la Suceava, în mijlocul Principatului. Nistrul era pe vremea Domiei Sale granita estică si trebuie să-i dăm dreptate lui Eminescu că „Nistrul nu e apă rusească”, pentru că n-a intrat niciodată în constiinta rusilor, el nefigurând în nici una din creatiile populare ale slavilor. E încă un argument zdrobitor pentru omul simplu, creator de folclor, care în cunostintă de cauză, îsi cântă plaiurile, muntii, apele, ca repere de identitate natională, păstrate în memoria colectivă si spirituală.
Moldovenii din această parte de lume stiau că sunt români si doar când rusii le-au impus ostentativ denumirea de „moldoveni”, separânddu-i de spita neamului, si-au spus răspicat cuvântul la 24 ianuarie 1918 ( în amintirea Unirii Mici din 1859 ) si proclamă independenta republicii, iar în 27 martie, acelasi an, unirea cu România. Desi Societatea Natiunilor recunoscuse această unire, iar Franta si Anglia garantează la 12 aprilie 1939 frontierele Regatului României, rusii nemultumiti, prin protocolul expansionst semnat de Hitler si Stalin dau ultimatum României la 28 iunie 1940 si în 24 de ore sunt evacuate teritoriile denumite Basarabia si Bucovina. Spatiul românesc e împărtit în trei si distribuit Rusiei si Ucrainei.
După intrarea României în al II-lea război mondial, sub comanda Maresalului Ion Antonescu, sub imperativul: „Soldati, vă ordon, treceti Prutul!”, această parte de Moldovă, disputată si hăcuită, se întoarce pentru trei ani la tară. După 1944, perdanta Românie ( absolut nejustificat ), trebuie să accepte raptul din timpul lui Stalin, iar deportările moldovenilor în Siberia ating cifre impresionante ale populatiei. Dar, „roata-i tot roată, se.nvârte mereu”, spune cântecul si în 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se declară independentă sub numele de Republica Moldova. Încercările de unire cu România, initiate de ambele părti, nu duc la nici un rezultat si visul unionist lâncezeste, dar arde firav si tainic în candela de suflet a românilor.
Stau si rememorez amintirile părintilor mei aflati într-o anmită perioadă în acest fabulos tinut românesc, unde mama a fost educatoare la Tighina, iar tat a luptat cu arma în mână pentru dezrobirea lui. Mai au rost zbaterile noastre? Nu e prea păgubos să ne hrănim cu himere, astăzi când lumea se conduce după voia potentatilor zilei, iar lucrurile nu s-au schimbat fundamental? Lozincile democratice europene si mondialiste nu sunt de natură decât să amăgească spiritele curate si încrezătoare în adevărul istoric. Există un drept nescris al fiintei istorice, un combustibil care alimentează natiunea în crezul ei funciar într-o justitie ca la Judecata de Apoi. E usor să visezi, să speri, dar înfăptuirea nu tine numai de noi.
Tertipurile si mascaradele diplomatice, loviturile sub centură, presiunile economice si financiare, mârsăviile străinilor, uneori unocenta semenilor nostri reaua credintă a impostorilor zădărnicesc opera de uniune natională.
Vă dau un exemplu recent care a stârnit reactii de tot felul. Un grup de cercetători din Cluj s-au hotărât, hodoronc-tronc, să deschidă mormântul lui Basarab I si să-i recolteze probe de ADN, urmând a-l deshuma si pe Mircea cel Bătrân, în acelasi scop, motivându-si actiunea ca pe una exclusiv stiintifică, în temeiul demonstratiei filiatiei dintre cei doi. Qui prodest? Cu sigurantă, nu e nici un dubiu asupra legăturii de sânge între cei doi domni, dar haideti să mergem mai departe. Ideea că Basarab ar fi fost cuman a zvânturat-o pe sub nasul tuturor credulilor venerabilul Neagu Djuvara, un om căruia îi respect vârsta si cariera diplomatică, dar nu-i accept imixtiunea fantezistă în treburile serioase ale istoricilor. Dacă în ultima vreme, personajul a devenit notoriu prin iesirile sale publice si sumedenia de cărti, ce apartin memorialisticii si nu istoriei argumentate, rămân surprins de multimea prostilor care sar în lac ca si broastele fără minte. Păi, bine domnilor, chiar dacă obtineti ADN-ul lui Bsarab, ce demonstrati? Cu ce ADN cuman îl comparati? Există undeva prezervată o mostră de celulă cumană, refrigerată ca o spermă pentru însământare „in vitro”? Si chiar dacă ar fi, dar nu cred, puteti, eventual, sustine că Basarab a fost cuman. Si? Toată populatia românească are sânge de migrator? Am avut regi de sorginte germană si natia a fost tot mereu românească! Nu se argumentează absolut nimic, decât se dă apă la moară tembelilor care dau crezare teoriei lui Rosller despre vidul demografic după retragerea aureliană. Si sigur, se vor fuduli ungurii, asa cum le e felul si năravul si vor abera în declaratii fantasmagorice despre descălecarea lui Atilla, a hunilor si a imperiului lui Stefan cel Sfânt. Atât! Asta vor unii plătiti si dusi de nas de argintii lui Iuda.
Mai fac o mică observatie. După scripte de luat sau neluat în seamă, Basarab ar fi fost fiul lui Tihomir. Aceasta nu înseamnă nimic despre originea lui. Habar n-avem cum l-a chemat cu adevărat. Stim că numele ti-l dau altii, după provenientă geografică, ocupatie sau caracter. „Tihomir” e un cuvânt slav, compus, care în traducere înseamnă „liniste” si „pace”. Dacă vreti, slavii veniti din stepă s-au minunat de personalitatea conducătorului autohton si l-au numit, omagiindu-l, „aducătorul de pace si liniste”. Si? Foarte bine. E o recunoastere pentru voievodul care-si zidea tara în tiniste si pace. Basarab e un nume vechi românesc. N-are nimic de-a face cu arabii sau alte natii venite din est. Dacă Iorgu Iordan, un excelent lingvist, dar de multe ori tributar etimologiei slave, spunea clar în Dictionarul numelor de familie că: „Basarab e un nume vechi românesc”, ce mai dorim? Să ne reinventăm o altă origine? Să dăm cu piciorul unei istorii stropite cu sânge românesc? Să ne negăm originea geto-dacică si plămada binefăcătoare cu romanii? De ce? Ca să fim interesanti sau să ne construim sorgintea din caracterul păgubos al migratorului sau al nevrednicului ce-si vinde Învătătorul?
Sunt stupefiat si mâhnit totodată. Scriu aceste cuvinte cu sentimentul că orice vom clădi pentru neamul nostru stă sub semnul zădărniciei.
Îmi cer scuze pentr tonul acestei interventii, desi n-am abdicat în demonstratie de la uneltele cercetătorului întru adevăr. Se impune, totusi, o concluzie, pentru a nu fi gresit înteles. Basarabia asta, sau Moldova dintre Prut si Nistru, e pământ românesc. E parte a tării primordiale, care se cheamă astăzi Tara Românească, România. Suntem români, că „doar de la Râm ne tragem”, vorba cronicarului. Avem în noi o structură si o matrice natională identificabilă prin orice anliză hemografică, după cum bine zice extrordinarul Nichita Stănescu: „nationalitatea e ca o analiză de sănge. Nu minte niciodată.”
Subscriu la efortul dumneavoastră, care face din Hamilton si Câmpul Românesc, capitala fiintei noastre si-mi aduc obolul la dezbaterea plină de substantă în beneficiul adevăratei istorii si a credintei românesti.
|
Doru Munteanu 7/21/2012 |
Contact: |
|
|
