Discordia nu a condus la ceva constructiv
CHIPUL ETERNITĂTII RĂSFRÂNT ÎN OGLINDA TIMPULUI
Pe măsură ce lupta politică devine tot mai acerbă si mai pasională, iar criza economică devine tot mai evidentă, subiectivismul începe să ia locul judecătii rationale, iar declaratiile se interpun în locul demonstratiei si logicii. Prea putin interesati de consecinte, trusturile media în goană după audientă îsi continuă cursa de promovare a diferitelor interese de grup, în timp ce destinul tării se derulează mai departe pe o traiectorie mai mult sau mai putin descendentă.
De fapt, niciodată discordia nu a condus la ceva constructiv, iar când părintii se ceartă, casa începe să se dărâme. De aceea, lucrurile evidente ajung să devină ascunse, iar cele presupuse sunt trecute în prim plan si amplificate până la estomparea contextului din care au fost preluat. Asa se obtine impactul maxim, însă efectul de durată fiind doar cel de tocire a sensibilitătii publicului spectator, incapabil să mai deosebească adevărul de minciună si realitatea de iluzie.
Cu toate acestea, eternitatea ne zâmbeste condescendent atunci când privim chipul mereu schimbător al naturii din jurul nostru si când timpul îsi sapă adânc trecerea pe trupurile noastre supuse evolutiei si degradării până la momentul marii despărtiri. De fapt, trecerea noastră prin această sectiune a universului nu este atât de lungă pe cât ni se pare, iar cele câteva zeci de ani pe care majoritatea le experimentează pe pământ nu sunt suficiente pentru a-ti forma o imagine clară asupra a ceea ce se întâmplă cu tine si cu această lume.
Si astfel, fiinta umană prinsă în păienjenisul de impresii felurite si în jocul iluziei ce îsi schimbă mereu înfătisarea, ajunge să nu mai înteleagă cu precizie scopul pentru care există pe pământ. Iar negustorii de fantasme te înghesuie să le cedezi resursele tale pretioase pentru a-ti vinde la schimb o multime de desertăciuni ce te vor ajuta să uiti de durata finită a trecerii, răpindu-ti în schimb constiinta urgentei de a te pregăti pentru următorul nivel al existentei.
Dar toată această vrajă încetează când privesti chipul eternitătii răsfrânt în oglinda timpului, mai precis când observi cum totul este supus schimbării după reguli dintre cele mai simple, iar finalul pândeste la orice început de drum. În astfel de momente, putem realiza cât de înselati suntem de o lume care a uitat de vulnerabilitatea fiintei umane în fata unui univers ce nu cunoaste sentimente, ci numai reguli pe care le respectă implacabil, indiferent de ceea ce dorim sau nu.
De aceea, nu putem rămâne indiferenti în fata trecerii timpului, care ne smulge în fiecare clipă încă o fărâmă de vitalitate, încă o posibilitate pe care am avut-o pentru a rămâne vii pe pământ. Iar dacă tragismul conditiei în care ne aflăm nu este suficient să ne motiveze să fim obiectivi, atunci să privim la tot ceea ce a trecut din viata noastră si să observăm că în urmă au rămas doar carcase golite de continut si cochilii din care lipsesc realitătile sau persoanele pe care le-am întâlnit cândva, în trecut.
Mă plimb uneori pe străzile si aleile din orasul meu natal, Brasov, retrăind emotii puternice la fiecare pas, având uneori impresia că în urmă cu câteva zile m-am născut, am copilărit si am traversat anii de scoală generală. Cu toate acestea, realitatea s-a schimbat dramatic si nicio persoană cunoscută nu mai locuieste acolo, desi amintirile au continuat să rămână vii în mintea mea. Jocul iluziei este atât de puternic, încât uneori am senzatia refacerii atmosferei acelor timpuri si trecerii dincolo de poarta impersonală a prezentului ce stă înaintea mea. Acest proces lăsat să se deruleze în voia lui îmi generează o durere teribilă atunci când sunt fortat să revin la realitate si să constat că toate aceste lucruri pe care le port în mine au dispărut de mult timp.
Suntem fiinte create pentru prezent si viitor, iar trecutul nu ne ajută prea mult atunci când trebuie să experimentăm evenimente noi pe drumul devenirii. Dar si în acest sens, riscăm să uităm cât de finiti suntem, iar planurile pe care ni le facem se pot nărui într-o clipă datorită schimbării ce năvăleste din toate părtile si ne împresoară în cele mai neasteptate momente, prin evenimente ce vin de multe ori asupra noastră ca niste oaspeti nedoriti si nepoftiti.
Viitorul autentic poate fi rapid obturat de iluzie, atunci când nu stim să privim cu atentie în oglinda timpului, iar planurile deseori ajung să fie nerealiste, dacă ele nu urmăresc progresul constiintei si perfectionarea morală. Într-un carnaval al desertăciunii, ofertele de visare cu ochii deschisi sunt dintre cele mai felurite, adaptate posibilitătilor de cumpărare ale pietei. Fie că este vorba de televizor, calculator sau de „jocuri” reale, iluziile o dată intrate în minte, nu fac altceva decât să ne creeze o dependentă periculoasă ce ne îndepărtează de substratul profund al vietii.
Uităm de cei din jur, de adevăratele valori si chiar de noi însine pentru a ne arunca în betia simturilor desprinse de bunul simt, învăluindu-ne cu tentatii nefiresti, ce ne distrug valoarea noastră de fiinte umane. În vârtejul „trăirii vietii” devenim cu totul nepregătiti pentru experienta cunoasterii transformatoare si pierdem ocazia de a deveni mai buni, mai puternici si mai plini de sensibilitate.
Fugind dintr-o parte în alta a lumii, din tări sărace în tări mai bogate, credem că am reusit să rezolvăm problemele critice ale existentei umane, pentru a descoperi ulterior că raiul nu se află pe pământ, iar tensiunile interioare ne-au urmat oriunde am mers. Iar timpul trece, iar eternitatea continuă să se oglindească în jurul nostru, asa cum cerul îsi răsfrânge nemărginirea albastră pe chipul finit al mării.
Suntem doar niste atomi într-un vast univers, fragmente de constiintă dispersate în oceanul timpului, desprinse dintr-un tipar original si destinate să evolueze prin cunoastere si perfectionare continuă. Dacă acest scop va fi urmat, atunci portile destinului se vor deschide larg înaintea noastră, însă dacă vom ignora acest lucru, distrugerea va deveni sigură. Fiinta umană se aseamănă cu un creuzet în care au fost turnate aceste constiinte, unde printr-un misterios fenomen de contopire si separare prin cunoastere, esenta devine mai pură si mai rafinată, până când strălucirea ei devine deplină. Abia atunci, chipul eternitătii ajunge să se răsfrângă în această nouă oglindă, ce a devenit o parte integrantă din structura primordială a timpului. Si atunci, fiinta umană îsi atinge destinul devenind părtasă nemuririi.
|
Octavian Lupu 7/20/2012 |
Contact: |
|
|
