Credinta si ratiunea
Mircea Eliade a demonstrat convingator nevoia oamenilor de a se
orienta in viata prin diferentierea clara dintre timpul si spatiul
sacru si profan. Si dupa filozoful Martin Heidegger exista doua feluri
de a gandi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de a face
una cu alta. Una orientata spre scopul, rostul existentei, imposibil
de masurat si quatificat, dar absolut necesara si una, sa-i zicem
practica, matematica, orientata spre obtinerea unor rezultate
palpabile, concrete, pe care omul le poate stapani, reproduce si le
poate demonstra stiintific in sensul stiintelor naturale.
Spatiul si timpul sacru sunt un domeniu al gandirii speculative
orientate spre sensul, ratiunea de a fi a omului si cel profan
rezervat activitatii rational concrete, cuntificabile. Sa urmarim
relatia dintre credinta si ratiune de a lungul timpului. Nu numai
Heidegger ne atrage atentia ca in vremea noastra in care gandirea
stiintifica, cuantificabila, sa-i zicem matematica, sarbatoreste un
trumf dupa altul, desigur spre binele tuturora, oamenii sunt oarecum
tentati sa pierda din vedere nesesitatea de a reflectata si asupra lor
insisi, pentru ca, la urma urmelor, fiecare om trebuie sa creada in
ceva!
Credinta, dupa Eliade, Löwith, Ratzinger, papa Benedict XVII, este
punctul de plecare a tuturor actiunilor mai mult sau mai putin
cuantificabile si fara de care omul ar fi complet dezorietat in viata,
intr-un timp si spatiu fara repere. Omul nu traieste numai din
concret, din painea zilnica, el vrea, trebuie sa stie, dece e pe lume,
cum sa-si organizeze viata si ce se alege de el dupa moarte.
Pozitivismul zilelor noastre este in contradictie flagranta cu
crestinismul, pentru ca ne obliga sa ne marginim la metodologia
stiintelor naturale, care fara doar si poate ne-a imbogatit
cotidianul, dar prin pretentia de a ocupa si domeniul credintei, a
rostului existentei, ne ingusteaza orizontul vietii.
Sa nu pierdem din vedere ca libertatea omului de a stapanii prin
cercetarea metodica realitatea concreta, este precedata de credinta ca
aceasta este si posibila si necesata. Dar sa ne reintoarcem la zorile
umanitatii cand experientele religioase se concretizau in mituri, dupa
care a urmat, dupa Ratzinger, trei forme de a le confirma sau depasi.
1.Prima forma de a depasi faza primitiva a mitului este experienta
misticului, care intra in contact direct cu Absolutul si apoi cu
comunitatea sa, cu cei care nu au acest har, asa ca ei se marginesc,
sau mai bine zis sunt obligati in al crede pe primul si se multumeasca
cu o credinta de mana a doua. In felul acesta mitul este conservat
prin experienta misticului.
2.A doua forma este revolutia monoteista, a carei forma clasica o
gasim in credinta Israelului unde mitul este inlaturat, denuntat ca o
simpla facatura a omului si Absolutul este propagat de profetii care
vorbesc in numele, la chemarea lui Dumnezeu. Vechiul, Noul Testamen si
Coranul sunt textele fundamentale ale traditie monoteiste, abrahamice.
3.A treia forma este rationalismul, iluminismul, a caror radacini
pornesc de la filozofii greci din antichitate. Pentru ei miturile sunt
o forma de cunoastere primitiva, prestiintifica, care trebuie depasita
si inlocuita cu Absolutul cunostiintelor rationale. Religia este
astfel inutila, fara importanta, ea poate fi tolerata in cel mai bun
caz ca un ceremonial politic al cetatii.
Ultima forma de depasire a mitului nu mai are nimic de a face cu
religia, din contra, rationalismul, materialismul urmareste lichidarea
formelor prestiintifice si este astazi cea mai raspandita forma de
abordare a adevarului. In Franta laicismul a devenit pe aceasta cale
chiar o pseudo religie de stat cu un Weltanschauung propriu. Nu este
deloc exclus ca acest curent stiintific sa aibe in fata un viitor
chiar mai stralucit decat cel din zilele noastre. Pretentia de absolut
a cunostiintelor stiintifice isi depaseste mandatul si vrea sa ocupe
tot Weltanschauung-ul, sa inlocuiasca absolutul, care se afla, dupa
cum am constatat, pe un palier paralel, incompatibil cu rationalismul,
iluminismul cotidian.
Sa urmarim, impreuna cu Löwith si Ratzinger, etapele istorice ale
cunoasterii: orientarea magica, metafizica si cea din zilele noastre,
stiintifica, modelul fiind cel, sa-i zicem matematic, din stiintele
naturale, care fiecare are de a face cu o credinta si care-i sta
oarecum in cale. Oamanii au renuntat azi sa caute sensul ascuns al
existentei. Aceasta inclinatie a spiritului pare contemporanilor
aproape o pierdere de vreme, fara sansa unui rezultat care sa merite
efortul. De aceea, mai bine sa ne concentram asupra ceea ce avem
concret in mana si ne putem face pe aceasta cale viata cat mai
agreabila. Asa am inceput pe nesimtite sa pierden din vedere
examinarea realitatii, adevarului si sa acceptam satatus-ul quo
pozitivist, fara perspectiva sensului vietii. Cum s-a ajuns aici?
1.Verum est ens, existenta era adevarul. Pentru omul din antichitate
si die era medievala existenta era adevarata pentru ca era a
Divinitatii. Gandul, fapta din perspectiva Creatorului Suprem sunt
unitare. Ce face omul este o activitate mestesugareasca mai mult sau
mai putin intamplatore, perisabila si nu are nimic de a face cu
adevarata cunoastere. Dupa Descartes istoria nu e stiinta.
Universitatiile medievale nu se preocupau de cercetarea stiintifica.
2.Verum quia factum, adevarata cunoastere pentru noi este numai ceea
ce facem singuri. Dupa Descartes, filozoful Giambattista Vico
(1688-1744) schimba paradigma scolasticii, Verum est ens in Verum quia
factum. Dupa Löwith si Ratzinger acesta e momentul in care apare
gandirea moderna si se se termina vechea metafizica. Ei demonstreaza
mai departe cum Divinitatea s-a transformat pe nesimtite in Progresul,
la care ne inchinam, mai mult sau mai putin, noi astazi. Vico il
urmeaza formal pe Aristotel, dupa care adevarata cunoastere este aceea
a cunoasterii originii, esentei fenomenului, dar el merge mai departe
si afirma ca putem afla numai adevarul pe care l-am produs noi insine.
Astfel vechia egalitate dintre Adevar si Existentea este inlocuita cu
Adevarul si Realitatea, pe care a produs-o omul. Astfel preocuparea
primordiala a spiritului uman nu mai e existenta ca atare, ci
realitatiile produse de om. Cosmosul nu este produsul omului si in
ultima instanta este de nepatrus, de aceea omul modern incepe sa se
preocupe de opera sa proprie, palpabila. Daca in trecut sensul
existentei era forma suprema a gandirii ea devine dintr-o data
nesemnificativa si ceea era desconsiderat, istoria, pe langa
matematica, devin adevaratele stiinte. Mai mult decat atata istoriea
inghite si transforma mai tot imprejurul ei. Filozofia devine prin
Comte, Hegel o chestiune a istoriei, teologie la fel. Nu numai
economia este vazuta de Marx din punct de vedere istoric, dar ci chiar
si stiintele naturale. La Darwin avem de a face cu istoria vietii.
Intr-un cuvant numai ceea ce face omul era cogniscibi. El insusi
devine in final un factum.
3.Verum quia faciedum, adevarul este de realizat. Tranzitia de la
Verum cum factum la Verum quia faciedum este bine definita de Marx:
filozofii au interpretat pana acum lumea, acum e important sa o
schimbam. Adevarul nu mai consta in existenta ca atare, nici in
faptele oamenilor din trecut, ci in schimbarea lumii. Si triumful
istoriei asupra speculatiilor paleste in fata noii actiuni, a
viitorului luminos la care trebuie sa se raporteaze acum adevarul.
La inceput, crestinismului si rationalismul, iluminismul faceau casa
buna impreuna si la ascentiunea istoricismului crestinii au tinut
oarecum pasul, insa curentul care vede adevarul in schimbarea lumii a
dus la Razboiul Rece. Ortodocsii s-au baricadat in mesianicul Lagar
comunist, iar occcidentali erau incercati si ei de cantecul de sirena
al adevarului din viitorul mai bun cu ajutorul teologiei eliberarii,
de aceiasi sorginta. Criza generata de implozia Lagarului
ortodoxo-comunist si iluziei viitorului de aur a omului nou in est si
de esecul teologiei eliberarii in vest, continua, pentru ca refacerea
armoniei pierdute dintre credinta si ratiune si pe aceasta baza
refacerea unitatii crestine se lasa asteptate. Atata vreme cat
adevarul este de realizat in viitor, ca pana acuma, desigur in forme
noi dar cu aceisi maduva, criza se va perpetua si ea in forme la fel
de diverse.
Problematica credinta si religie este vasta, totusi cateva repere se
pot desprinde din lucrarile pe care le-am folosit in prezentarea de
mai sus, Mircea Eliade: Geschichte der religioesen Ideen. Freiburg
1978-91; Karl Löwith: Weltgeschichtliche und Heilgeschehen. Die
teologischen Voraussetzungen der Geschichtsphilosophie. Stuttgart
2004; Jopseph Ratzinger: Einführung in das Christentum. Muenchen 1968
si Glaube, Wahrheit, Tolerenz. Freiburg 2003, si nu in ultimul rand
Fides et Ratio, 1998, in care Fericitului papa Ioan Paul II vede in
relatia dintre credinta si ratiune - subtitlul enciclicii - cele doua
aripi, care permit spiritului uman sa se inalte si sa priveasca
adevarul.
www.viorel-roman.ro
|
Viorel Roman 7/10/2012 |
Contact: |
|
|
