Apocalipsa - poezia lui Theodor Râpan
„Poetul e un saltimbanc rănit/ cu umerii credintei în ispită,/ în rosă cămasă pustiul îmbracă,/ absintul îi este iubită...// Poetul e o salcie pletoasă,/ în apa lui Cuvântul se botează,/ ghearele diminetii bojocii îi rup,/ săgeata din rană-i veghează...// Poetul e un înger tuns chilug,/ noaptea îl stie pe dinafară,/ în sufletul lui e atâta belsug:/ Evanghelie ce nu va să moară...// Poetul e un crocodil sfios,/ ochii săi Moartea înfruntă,/ sub al zării cernit patrafir/ vocea privirii devine căruntă...// Poetul e ce esti si tu, si el:/Tăcere netăcută-n fata firii,/ prefacă-se lumina-n mărăcini,/ în gândul său apun toti trandafirii...// Poetul e toiagul către zei,/ cu plugul mintii, iată, cerul ară,/ din focul prometeic destrupat/ Poetul e un Dumnezeu de ceară...”
Theodor RĂPAN
Ori de câte ori mă apropii de Poezie, si se întâmplă mai tot timpul, simt cum o necesitate intrinsecă articulează dimensiunile creativitătii: e chemarea spre deschidere, dar si ispita transgresării cadrelor conventionale.
Aventură personală, sisifică si orfică, totodată, Poezia ne deschide Calea către valorile fundamentale, printre care si cele estetice.
Si, dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, atunci trebuie să subliniem că Poetul rămâne marcat de culturalitatea si istoricitatea lui, în orice ipostază, singura posibilitate de a le depăsi nefiind nicidecum solitudinea, ci înăltarea până la constiinta de sine a propriei deveniri, încercarea temerară de a privi lucrurile din perspectiva universalitătii si a eternitătii lor.
Fiintarea în plan fictional este mai mult decât ademenitoare, dând impresia unei largi comprehensiuni, în consecintă, si a unui spirit conciliator.
Cele mărturisite mai sus sunt consideratii fundamentale ivite la citirea celor patru Evanghelii ale poetului Theodor Răpan: EVANGHELIA INIMII – „ANOTIMPURI” ‒ Jurnal de poet (cu ilustratii de Damian Petrescu, 2010), EVANGHELIA CERULUI ‒ „ZODII DE POET” (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011), EVANGHELIA TĂCERII ‒ Solilocvii (cu opera grafice de Damian Petrescu, 2011) si EVANGHELIA APOCALIPSEI – Epifanii (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012), toate apărute la Editura „Semne”.
Gânditor grav, plin de fervoare în demersurile sale, adept subtil si nuantat al conceptiei privind legătura firească dintre divin si liric, Theodor RĂPAN aduce cuvântul „Evanghelie” din vocabularul biblic în dictionarul poetic, „Vestea cea bună”, îndemnându-si cititorul la reflectie. Nu este o evanghelie simplă, este EVANGHELIA APOCALIPSEI! Întelesul literal al termenului „Apocalipsă” este acela de „ridicare a vălului”, de dezvăluire.
Este un gen literar revelator, în care descoperirea vointei divine se face cunoscută oamenilor prin intermediul viselor, al viziunilor profetice sau prin mijlocirea unor mesageri ceresti, cum ar fi îngerii. În cazul nostru, Poetul este dovada vie a modului de gândire si rostire într-o perioadă hotărâtoare pentru cultivarea liricii.
Remarcabilă, atât din perspectiva evolutiei genului, cât si din aceea a raportării la literatură, în general, si la Poezie, în special, expresia lumii subiective a creatorului transpune trăiri absolute, neconditionate. Este, în fapt, revelatia divinitătii în persoana Poetului, precum si superbia văpăii de foc a spiritului întrupat în versuri.
Conceptul comportă sensuri multiple, experimentând atitudini estetice fundamentale ce se caracterizează prin tendinta de a observa stările, fenomenele în contextul universal si de a le închega într-un sistem proportional si armonios, corespunzător frumosului si concordant cu norme rationale care impun modelul, perfectiunea, idealul.
Ideile se probează prin idei. La drept vorbind, cele mai multe dintre dovezile ingenios ascunse, invizibile, sunt emise, deopotrivă, si pentru a ne convinge, si pentru a ne seduce, această subtilizare a evidentei tinând de tactica „Mărturisitorului.”
Nu, să nu credeti că avem de-a face cu o carte religioasă, chiar dacă sunt suficiente elemente, la prima vedere, care ar putea să deruteze!
O constiintă înaltă este în sfânta alarmă a Poetului pururi nemultumit de sine, care îsi scrie si rescrie Opera, dovadă că, pentru el, important nu este creatorul, ci creatia.
De la textele sumeriene până la Metamorfozele lui Ovidiu, de la Codex Sturdzanus până la Vasile Voiculescu, de la Rig-Veda până la Mihai Eminescu, de la Varlaam până la Tudor Arghezi, de la Antim Ivireanul până la Lucian Blaga, de la Miron Costin până la Daniel Corbu, de la Nechifor Crainic până la Marta Petreu, de la Epopeea lui Ghilgames până la Dimitrie Cantemir, de la Dante Alighieri până la Nichita Stănescu, iată, numai câteva dintre „vocile”care s-au apropiat cu nesfârsită dragoste de componenta eshatologică a imaginarului literar al Apocalipsei.
Îmi trece prin gând afirmatia unui distins om de cultură, mai adevărată ca oricând: „Ca Poetul să scrie un poem valabil, trebuie să fi băut apă din trei izvoare: lumea ebraică a Vechiului Testament, lumea greacă a Noului Testament si lumea latină, pentru că limba latină a fost, timp de veacuri întregi, limba sacră în care s-au exprimat cele mai mari gânduri. Aceste trei izvoare trebuie cunoscute îndeaproape de un poet care vrea să facă ceva si să spună ceva oamenilor.” (Ioan ALEXANDRU)
Mi-am amintit această „spunere”, constatând că Evanghelia Apocalipsei – Epifanii este concepută după o altă structură decât a tuturor celorlalte creatii amintite aici.
Creatorul reflintextului ‒ Theodor Răpan, încă din Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet ne obisnuise cu un text nou, o formă de introspectie a sinelui. Se recunoaste în totalitate în crezul spaniolului Juan Ramón Jiménez, potrivit căruia: „Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credintă.” De aici, dar si din cele patru mottouri sugestive, porneste călătoria prin anotimpurile spiritului: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, cuprinzând fiecare câte un ciclu de 33 de poeme.
În fiecare, îsi manifestă, ca o constantă, intensitatea plăcerii de a crea, de a scrie, de a nemuri „Clipa cea repede”, căci pe ea a zidit-o cu har între filele acestei cărti, în care se defineste când interogativ, când afirmativ, când exclamativ, dar întotdeauna inedit: „Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silabă ori ultimul sopot? Nu stiu! Moarte, acordează clavirul tăcerii din mine si ajută-mă, Doamne, să trec…”
Spatiul liric distinct, Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este ofranda adusă credintei sale, nu întâmplător asezată pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea Poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu puritatea înaltului, este absolută: „La echinoctiu smirna se preface în mucenita Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slăvesc ghindarul, din muritor sunt răspopit Cuvânt. Nu am murit! Nu am murit?”
Rostirea lui rotunjeste cu prisosintă crezul: „Aflati: nu voi trăi niciodată în dispretul Cuvântului,/ în pleava uitării înnoptează poetii!/ Cât despre Moarte,/nimic în rostire si cutumă de foc.”
Evanghelia Cerului ‒ Zodii de poet, pe baza intertextualitătii, cultivă reflintextul. Sunt variate punctele din care porneste: privirea în oglindă, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice, toate dobândind noi valente estetice.
Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice” (12 zodii, pentru fiecare zodie 12 poeti) sunt prezenti în cea de a doua evanghelie în sistem reflex, compunând „inima” cărtii, într-o manieră subiectivă, înteleasă ca modalitate de „a fi” a eului, situat în centrul unui univers pe care îl reconstruieste de la temelie. Aici, lumea poetică este un macrocosmos, în care grupările se fac după semnele zodiacale. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare metaforă sau rimă este, de fapt, un indiciu al destinului ce va fi urmat.
Motivul se construieste ca un dialog între textul citat si replica, la baza căreia stă actul creatiei. Vocea lirică devine ecoul propriei arte. Remarcăm, astfel, viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poemele confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte receptări.
Reflexe de stare, de atmosferă, de idee, de măiestrie artistică sunt marca originalitătii lui Theodor Răpan: „Stiu, Carlos, poezia este criminală din nastere. Cer înspinat! Cum nici «dragostea nu-i mai mult decât ceea ce vezi». Poeziei nu i te poti împotrivi, mortii, da! De aceea mă păstrez întreg pentru lectura la prima vedere cu Dânsa. Uneori, stiu ce sunt: umbra Cuvântului, când tăcerea răsună-n surdină! O fi ea, lumea, de beton armat, dar eu beau de fiecare dată în cinstea escadrei ce nu va sosi niciodată! «Nu, inima mea nu-i mai mare ca lumea./ E mult mai mică./ Nu-mi încap în ea nici durerile./ De aceea îmi place să povestesc atât de mult despre mine.» Între dragoste si poezie, între apă si foc o lebădă neagră-mi pluteste prin suflet. Nu scriu versuri despre întâmplări, nu fac poezie cu trupul, nu-mi cânt orasul, nu dramatizez, nu invoc, nu cercetez, nu readuc în ochean copilăria, nu sovăi între oglindă si memoria-n risipire. La îndemnul tău, Carlos, pătrund tăcut în regatul cuvintelor! «Acolo sunt poemele care-asteaptă să fie scrise./ Stau paralizate, dar nu disperate!» Astept ca fiecare dintre ele «să se împlinească,/ să se consume cu puterea cuvântului/ si cu puterea tăcerii.» Nu privesc în spatele cuvintelor si nici nu le bârfesc lungimea rochiilor. «Tac, ticsit!» Doar atunci, în noaptea asteptatei nunti, «mă fac atât de sublim,/ atât de natural si de plin de secrete,/ atât de ferm si de fidel…» Încă sunt viu! «Dansati, fratilor!/ După aceea, ca o logodnă/ va veni moartea!»”
Calea spre noua paradigmă literară a fost continuată în Evanghelia Tăcerii – Solilocvii, dar de această dată cultivând autoreflexul, pentru că asa am numit compozitiile care ne-au ajutat să găsim răspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui?
Mottourile dedicate exclusiv „Tăcerii” îi apartin lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate până la momentul respectiv, succesiv, si exprimă devenirea cea întru „fiintă” a poeticii autoreflectării. Din această perspectivă putem vorbi ca despre o Antologie de autor.
Compozitia exterioară se dezvoltă în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de initiere, Alfabetul Tăcerii, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numărului semnelor alfabetului). O geometrie perfectă domină cele 12 capitole, structurate si ele în câte 12 poeme fiecare, constituindu-se în secvente importante pentru textura întregului. Arhitectura rotundului este evidentă la toate nivelurile. Pătrunderea în miezul „Poeziei Tăcerii”este posibilă numai intuind plurivalenta simbolurilor si decriptându-le în contextul în care apar: „Acolo sus, neinventat încă,/ Poetul e glontul de zăpadă al Cântecului!/ Feriti-vă!/ Devenit sunet e atât de aproape,/ un zeu răstignit,/ în scoica sidefată a mării,/ Apocalips al silabelor,/ între care lumina furtunii alege,/ pentru ospătul de taină,/ pe tărmuri,/ una...”
Carte unică, de o rară coerentă compozitională, Evanghelia Tăcerii – Solilocvii are o constructie armonioasă, inseparabilă între continutul poetic dens si forma adecvată, materialul lingvistic fiind ordonat după o logică interioară. Părtile se organizează într-un tot unitar, ca produs al intuitiei artistice, dar si ca realizare deliberată de creatorul ei.
Ciclul Evangheliilor lirice îl incheie Evanghelia Apocalipsei – Epifanii.
Conexiunea celor patru evanghelii se realizează gradat, pornind din anotimpurile vietii, trecând prin cerul celor 144 de poeti ai lumii, parcurgând toate nuantele tăcerilor răpaniene, străbătând Clipa Cuvântului de la ego la miracol.
Intrarea în carte se face prin cele opt mottouri, selectate cu rafinament din texte biblice, „Ferice este cel care citeste…” (Ap. 1,3), dar si din poeti contemporani, „La drept vorbind, iubit cetitor,/ mă si tem să te invit în atelierul mecanic/ al acestui poem pe cât de lucid pe-atât de halucinant,/ căci aici si acum, Domnul Abis si Printul Neant/ vor pune în functiune, după un scurt repaus,/ masina de fabricat absurd, masina de fabricat haos.” (Arcadie SUCEVEANU)
Fiecare motto este un preambul care ne pregăteste pentru pătrunderea în atmosfera cărtii si pentru călătoria prin inima ei, căci Domnul Abis si Printul Neant ne îndeamnă într-un fel special să ne privim mai îndeaproape îndoielile rationale.
Dedicatia, ofrandă generoasă tuturor celor dragi Poetului-Mag, îi face cumva egalii Lui, în identificarea Dumnezeului Poeziei, căci, ce altceva sunt epifaniile dacă nu reflexe explozive ale credintei celor „asezati deopotrivă la Masa Tăcerii,/ în asteptarea Apocalipsei!”
Evanghelia Apocalipsei este, în fapt, Apocalipsa Poetului-Mag! Si dacă stiti si credeti cu toată forta gândului că esenta Magului este transformarea, atunci să credeti în inocenta si în ochiul lui proaspăt în care blândetea, gratia, modestia, delicatetea se desfac precum petalele unui trandafir. Trebuie doar să fii răbdător, dacă vrei să îi meriti înflorirea. Numai asa, lumea veche va fi nouă pentru tine, Cititorule!
Eu, Poetul… (Dana-Mihaela Burda) sunt versuri care preced povestea de deschidere „Pas în doi”, în care sensurile filosofice se comunică fluent, gnomic, cu o nuantă de amărăciune romantică a conditiei asumate. Verbele sunt la prezentul etern, abstract, rece, cu nuanta unor maxime inflexibile, căci până la urmă, în fiecare dintre noi poate fi un Mag. El vede si cunoaste totul, pentru că priveste lumea în continua ei miscare, dar sufletul său sălăsluieste în tinuturile Luminii.
Asa poate fi transmis cel mai bine mesajul Apocalipsei după Theodor Răpan, o carte esentială a sentimentelor, o Scriptură a Poeziei Limbii Române. Ca să ajungă aici, Poetul si-a lăsat în asteptare cel mai bun prieten, pe Damian, si a pornit însotit de Daimonul său, în căutarea „Cuvântului ce exprimă Adevărul”, în descoperirea Graalului.
Dar timpul si locul nu sunt ale basmului. Este o călătorie unică, în sufletul Poetului-Mag, pentru că numai Acolo Absolutul poate fi atins, pentru că numai Acolo si numai prin Iubire se poate adresa eului său divin, „revelatie a spatiului de energie interioară”.
Străbaterea celor sapte punti, cărora le corespund sapte virtuti – Libertatea, Dragostea, Răbdarea, Idealul, Adevărul, Iubirea, Dăruirea totală – e o alegorie a purificării, Calea, ca act existential, a realizării „sinelui de sine” implicând sentimentul cunoasterii absolute, al artei pure ca proces predestinat a se împlini. Tot acest traseu fascinează; trecerea puntilor nu este altceva decât recunoasterea fortei de a atinge Neatinsul, superioritatea vietii trăită ideal.
Daimonul si Poetul-Mag sunt, în fond, „măsti” simbolice ale unui subiect cu o evolutie ascendentă si o gradatie emotionantă, desăvârsită, care pun în evidentă complexitatea interpretativă a cărtii, totul fiind proiectat pe fundalul determinărilor estetice ale actului creatiei.
Mărturisindu-i prietenului Damian toate prin câte a trecut, „în cea de a patra dimensiune a spatiului, acolo unde Timpul nu există”, în adâncul sufletului său, practic si-a trăit Apocalipsa „aidoma Sfântului din Patmos”, precum si înnoirea întregii creatii.
Povestea este romantică, prin tema Poetului-Mag, a permanentei aspiratii spre un ideal, dar si prin motive precum: călătoria, focul purificator; prin procedeele artistice: alegoria, invocatia etc.; este parnasianistă, prin cultul pietrelor pretioase; este simbolistă, prin corespondentele între planul sufletesc si cel exterior, prin predilectia pentru nuantele cromatice, prin alternanta imaginilor vizuale cu cele auditive, prin folosirea sugestiei; este clasică, prin structură, observabilă în compozitie si în echilibru; este postmodernistă, prin stările de spirit complementare, „aflate în acelasi timp în relatii de ruptură, de continuitate si de întrepătrundere.” (J. JOYCE)
Poetul, ca nimeni altul, a simtit acum decadenta, pentru că El, truditorul Cuvântului, veghează ca Poezia să nu cadă în capcana desfrânării.
Ei, Poeziei, ca armă a salvării sufletului, îi trebuie Acum o Apocalipsă, dar si Limbii Române! De la Cuvântul rostit ‒ la Cuvântul scris, căci Dumnezeu e respiratia Cerului din noi!
Perspectiva este totul! De aceea, încrezător, asteaptă „Să vină Judecata de Apoi! Sunt gata!”
Evanghelia Apocalipsei are o arhitectură inedită, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazează, integrator, polifonic.
Prologul – viziunea de fond – transmite mesajul exegetic, „evenimentele” premergătore celor trei cărti, scrise într-o cheie lirică secretă: Salut către cele sapte împărătii lirice. Vedenie pregătitoare. Descoperirea lui Theodor Răpan, pe care Dumnezeu i-a dat-o pentru a le arăta cititorilor săi cele ce se petrec si trebuie să se împlinească-n curând în lumea Cuvintelor; si el, prin Daimonul inimii sale, mărturiseste cu smerenie toate câte le-a trăit, văzut si simtit…
Versurile, precedate de motto-ul „Eu sunt Alfa si Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel-ce-Este, Cel-ce-Era si Cel-ce-Vine. Atottiitorul.” (Ap. 1, 8) sochează prin îmbinarea biblicului cu liricul, juxtapunerea fiind gândită si realizată pentru prima dată în această manieră.
Asa ni se relevă că Poezia există si respiră frumos, dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale sau mistice. Versetele Apocalipsei – devenite aici motto-uri – ne introduc într-o atmosferă de totală reînnoire a artei literare.
Theodor Răpan face din conceptul de Poezie principiul suprem al creatiei sale, adăugându-i reflectia profundă, căci obiectul ei este exprimarea vietii afective, a sensibilitătii si rafinamentului intelectual: „Eu, Theodor Răpan, infirm de sine si perturbator,/ depun mărturie că pot sterge lacrima din privirea văzului,/ iar când nu voi mai fi nici bocet, nici strigăt si nici durere,/ lespedea simtirii o voi ridica încet, încet,/ ducându-mă dintr-un glonte într-altul, din Cuvânt în Cuvânt,/ despuiat de mine si jefuit de tine,/ urmă costelivă si suavă a întâmplării că sunt martor al Clipei!/ O, vreme a tineretii vesnice,/ sub flori de mirt Poetii stau de veghe!” sau „«Da, vin curând!», pe calul meu albastru,/ coborâtor din vise si din porunci divine,/ sfintească-se Lumina si Alfabetul sacru,/ în Limba mea Română, pe fluturi si albine...”
Trăind asemenea stări, Poezia devine pură libertate, pătrundere în noi însine si depăsire a imediatului. Poetul-Mag are nebănuite puteri cu ajutorul cărora păstrează secrete ale unui glas netălmăcit: „Dintr-o oglindă mută argintul se ridică,/ sihastrul cuc oftează în rana lui de plus,/ dihorul stă la pândă, cu ghearele îsi face/ pe nicovala serii înfiorat culcus…”
Instaurând o nouă dimensiune a actului artistic, Poezia va fi transformată radical si irevesibil: „Ah, cum creste în mine durerea de-a fi,/ durerea spunerii si supunerii prin Cântec/ (ca un juglan sunt cu oracolul inimii în desfrunzire),/ iau de o toartă trâmbita Visului si dau de stire…”
Universul creatiei este marcat de elementele în fata cărora salutul converge către „fluviul ce curge spre cer” si în care identificăm: cele sapte împărătii lirice, trandafirul albastru, capcana întinsă urzicilor, lacrima plânsă de somnul cel vesnic si mut, duhovnicia, epifaniile si pietrele de râu, apusul si răsăritul, stindardele devenirii si versul sublim, Daimonul si gândul inocent, primăvara din inima Depărtării, repetabila Desertăciune, Măria Sa, Cuvântul si tropotul stelelor, cele ce sunt si cele ce trebuie să se-mplinească, buzele atinse de un gust nestiut, curajul rostirii, orasul în care îsi scrie Testamentul iubirii, cerneala Visului, troscotul, turlele bisericilor, cenotaful Sperantei, liliacul si floarea de colt, măretia Poeziei, Apocalipsa!
În setea de divin, de absolut, un singur topos concret se particularizează ‒ acela al nasterii Poetului: „salut cumpăna fântânii din comuna Balaci, Deliorman (de ea mă agăt mereu cu disperarea înecatului)...”
Printr-o tehnică specială, pe care o stăpâneste cu har si mestesug, juxtapunerea, ca procedeu literar, Theodor Răpan construieste în jurul fiecărui element al universului liric paranteze spre labirintul limbajului poetic în comunicarea cu Nemărginirea. Fascinante prin complexitate, adevăr si frumusete, ele potentează trăirile ‒ imperfectiuni ale suferintei ‒ dar care îl ajută să treacă puntile, până la suprema formă de existentă: Poezia!
Doar prin Ea poate pătrunde adânc în lumea nevăzută, stiind că cel mai profund Crez al său este întoarcerea la prima cauză, Fiinta pură. Acolo ajunge fată în fată cu sământa creatiei, „sursa a tot ceea ce a fost, este si va fi, care nu e altceva decât sinele însusi”.
Acesta presupunem că a fost impulsul care l-a îndemnat pe Poet, prin gura Daimonului, să scrie, în maximum trei săptămâni, trei Cărti într-una! Cartea I: Trecutul prezent – sunt! Cartea a II-a: Prezentul trecut – am fost! Si Cartea a III-a: Viitorul trecut – voi fi!
Fiecare Carte are sapte capitole, fiecare capitol are sapte poeme. Toate ‒ sub semnul Clipei si al Eternitătii ‒ ca si modul de „a fi” în trecerea peste cele sapte punti, după care va detine secretul „Cuvântului Cuvintelor” în armonia lor, devenind stăpânul „Versului perfect”.
Cert este un lucru: fiecare are propriul ei stil si o abordare singulară, dar toate trei sunt constructia Magului într-una, căci Unul este simbol al fiintei, dar si al revelatiei, mediatoarea care înaltă omul prin cunoastere, „exprimând fiinta absolută si fără măsură comună, transcendentul.” (René GUÉNON)
Magul nu crede în trecere, în perisabilitate, în nimicnicie. Nu spune că este Alfa si Omega, însă recunoaste că nu există început si sfârsit. Acestea sunt doar constructii mentale. Si mai spune el că, pentru a fi vesnic viu, trebuie să rămâi dincolo de contrarii, precum lumina si întunericul, binele si răul, plăcerea si durerea.
Sunt stări pe care ni le aduce în prim plan Evanghelia Apocalipsei, ale cărei mottouri provin din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul si oferă combustia reflexelor.
Din perspectiva literară, o continuă purificare îi este trăirea, dacă avem în vedere Crezul Poetului, pentru că scopul lui este mereu acelasi, de a ne învăta pe fiecare dintre noi cum să atingem perfectiunea. El are totul sub control, găseste consonante si rezonante lirice, oferind cititorului trăiri personale, sub viziune contemporană, refiltrată original pentru că: „voi rămâne-n picioare până la ultimul Crez”.
Poezia este, în conceptia răpaniană, expresia unui limbaj sugestiv-simbolic, o expresie cu puteri miraculoase în stare să încifreze, într-o imagine fulgerătoare, misterul vietii si infinitul lăuntric al creatorului.
El dispune de posibilitătile limbii cu o libertate suverană prin utilizarea tuturor formelor flexiunii, derivării si inovării ei, sum-esse-fui fiind verbul tutelar, sub cupola căruia rosteste: „Fericiti sunt viii care de-acum înainte mor întru Poezie”, „sunt Cel dintâi, cârmuitor vederii”, „acum sunt trist de mine, Antipa rău mă doare”, „dezbracă-mă de ultimul Cuvânt încet, încet,/ până când toti sfintii de pe catapeteasma inimii mele/ vor înceta să mi te mai mintă/ cu înversunarea Poetului care sunt!” (din Cartea I ‒ Trecutul prezent: sunt!)
Prezentul trecut: am fost! este specific celei de a doua cărti: „Tu, gata să mă nasti într-un nou luminis/ mă reinventai ca si când nici n-am fost”. Îl regăsim însă si în prima Carte: „am fost risipitorul corolelor stelare”, dar si în Cartea a III-a: „si dă-mi sărutarea din urmă:/ să fiu ce nu am fost nicicând vreodată”, „La ospătul de taină am fost”.
Timpul Magului este infinit misterios, câtă vreme formele lui sunt într-o continuă fuziune: „Veniti si adunati-vă la ospătul cel mare al Poeziei,/ voi muri cu ultimul Cuvânt întepenit pe buze,/ pe o ploaie pe care nu mi-am scos-o niciodată din minte…/ Eu voi muri în veghea vocabulelor – si nu mi-e teamă de ele – / si, poate va fi chiar într-o zi de marti, ca azi…”
Este evident liantul mecanismului poetic, elementul de referintă al discursului – Timpul ‒ căci toate datele planului natural cosmic si ale planului uman terestru stau sub semnul lui: clipa, secunda, ora, ziua, anotimpul, ceasul, azi, mâinele, vesnicia, eternitatea etc.
Actul creatiei nu mai este rezultatul colaborării cu muza, de unde a plecat initial Poezia, lirica trebuie să pornească din inimă, pentru că „numai cu inima poti vedea bine, lucrurile esentiale rămân ascunse...” (Antoine de SAINT-EXUPÉRY)
Constanta operei lui Theodor Răpan este credinta în puterea de materializare a cuvintelor, similară, de altfel cu puterea de spiritualizare prin harul si mestesugul artistului asupra creatiei.
Evanghelia Apocalipsei ‒ Epifanii, chiar din titlul textului-cheie ‒ Apocalipsa Poetului-Mag ‒ trimite implicit spre continutul de idei, conducând înspre cele două arii semantice, una religioasă, în fapt numai pretextul, cealaltă, laică, fundamentală, un autentic Manifest întru sănătatea Poeziei si a Limbii Române.
Structural, cartea este construită pe principiul simetriei. Simetria este asigurată de raportul dintre constructul poemelor ‒ o formă specifică, tipic răpaniană, încadrarea într-o singură pagină – si planurile imaginarului poetic. Relatia de simetrie este asigurată si de simultaneitatea armonizării dintre mottouri si substanta ideatică a reflintextelor, metamorfoze ale comunicării, dar si ale cuminecării.
Aici, mai mult ca oriunde, surprinde spontaneitatea cu care operează insertiile, stabilind o reală si greu de conceput conexiune, resimtită atât la nivel emotional, cât si la nivel intelectual.
Reflintextul dobândeste noi conotatii ideatice, stilistice si valorice. Pe fondul temeritătii unice în Cuvânt, Calea de la Clipă la Eternitate nu este altceva decât un labirint prin spiritul Poeziei.
Titlurile ciclurilor sau ale poemelor sunt ele însele exemple de retorică rafinată, contribuie si ele la conturarea unui univers ale cărui elemente circulă de la un text la altul, fie configurând o atmosferă, fie definind o stare.
Cartea I ‒ Trecutul prezent: sunt! este creatoare de orientare literară, de profundă originalitate, datorită mai multor elemente, printre care rolul pe care titlurile ciclurilor, dar si ale poemelor îl au în autentificarea esteticii Cuvântului, maniera de utilizare a limbajului – prin intuirea si descoperirea zonelor de mister ale acestuia, cultivă determinantul, în favoarea descoperirii poeticitătii sinelui profund: 7 EPISTOLE DIN CASA INIMII, 7 PECETI DE SÂNGE, DE LACRIMI SI CUVINTE, 7 TRÂMBITE MUSTRÂND CUVÂNTUL, 7 SEMNE PE RĂBOJUL DESERTĂCIUNII, URMAREA MIELULUI (EPIFANII CU ÎNGERI), CEREMONII DIN PĂDUREA NEBUNĂ (VIZIUNE PREMERGĂTOARE „LA CELE 7 CUPE”), CELE SAPTE CUPE (POTIRELE MÂNIEI).
Observăm că la unele titluri simte nevoia completării cu subtitluri, întru potentarea expresivitătii ideatice, spre diferentiere si schimbare de ton, de ritm si de stil, după cum o cere creativitatea în rezonantă cu Apocalipsa biblică.
Nu criteriile apartenentei la o traditie sau la o confesiune sunt aici simbolurile numerologiei, ale vocabularului religios sau ale altor nevoi spirituale ale timpului/ timpurilor, ci curajul afirmării unor modalităti estetice noi, socante, ale unei ars combinatoria născută dintr-o trăire de Poet autentic.
„Sunt Cel ce tine-n cumpănă Cuvântul” este versul profetic al incipitului cărtii, ce va fi dezvoltat, amplificat, pas cu pas, prin acumulări de sensuri si semnificatii poetice. Citind, constatăm mutatii fundamentale din spatiul religios în universul liric, impunând tonul grav al virtualitătilor artistice.
Intrând în miezul cărtii, exemplele sunt dintre cele mai sugestive: „Semnele sfârsitului. Poezia e-n soare, în lună, în stele. Muntii se clatină, Câmpia boleste…”, „Tăcere în cer. O, Moarte, unde îti e biruinta din urmă? Cu îngerii de mână Poezia întâmpin…”
Mestesugul Cuvintelor presupune selectie, asociere, armonizare: „Epistola din Efes întru dezdurerare si alean”, „Calul rosu. Silabele de foc ucid splendoarea. De stricăciune Poezia fuge”, „Primul «vai»! Lăcustele nimicitoare sau rostul Poeziei e-n pericol”, „Mihai si Lucifer. Lupta din cer. Lumina se ascunde în ninsoare…”, „Seceris si cules de vie (II). Cosorul mintii plinul înzeieste”, „Însemnul rătăcirii în neant. Pe cerul din Balaci e chipul meu…”, „A patra cupă. Smereste-te, iubire, în spada ta mă-ncred!” sunt numai câteva exemple care evidentiază tensiunea ce se creează între suavitate si degradare, între inocentă si agresiune, între imprevizibilităti topice si imagini potentate prin tehnici literare inedite.
Este interesant de observat cum au fost parcurse etapele care converg către conceptul de Poezie, desprinderea de estetica traditională, care promova „un fond de idei si o formă de imagini”.
A fi Poet este însă „a simti”, nu doar „a cugeta”: „Si-am văzut iesind din gura Fiarei pe Nimrod,/ dintii lui scrâsneau cu disperare,/ Profetul Mincinos rânjea-mbrăcat în neagra-i ciohă mare.../ Războiul e aproape, răsăritul mă minte,/ fericit sambelan priveghez la Cuvinte...”
Întâlnim, în universul creatiei, si tristetea metafizică, si „voluptatea mortii”, si totul, si nimicul, si lumina, si întunericul, si aproapele, si departele, si dezdurerarea si melanholia, si ermetismul, si spleenul, si „invazia predicatelor nerusinate”, si „teroarea substantivelor vulgare”, si „invazia adjectivelor obscene”, si „sfârsitul atributelor abjecte” si Fiara, si „cumpăna privirii”, si Câmpia Eternă, si Clipa, si Adevărul, si Îngerul, si Femeia, si piatra, si Iubirea, si Cerul, si Tăcerea, si umbra, si norul, si copacul Yggdrasil etc., în Crezul Poeziei: „În cimitir s-a pârguit lumina,/ rimele toate-au secat,/ Cântarea lui Moise nimeni n-ascultă,/ codrul din mine a fost furat…/ Lupii latră noaptea atâtati de stele,/ vipere negre calea-mi atin,/ cu disperare, cu îndurare,/ din gândul Câmpiei acuma vin…/ Mielul îmi zice: fii tare, Poete,/ iarba te cere, frunza te vrea,/ viciul tău fără de moarte,/ de Moarte te va răzbuna!”
Meditatia subiectivă creează un nou tip de integrare si valorificare a simbolurilor, dar care nu sunt accesibile tuturor cititorilor; ele îsi dezvăluie sensurile în functie de cultura si de perceptia fiecăruia, deschizând drumul unui număr imens de interpretări, diversificând trăirile, amplificând emotia receptării: „Coboară, Doamne, scara si fă-mă iar zidar,/ un clinchet de-ntuneric pe ape se zvoneste,/ eu cânt cu disperare, semet, pe româneste,/ colinda Bucuriei! S-o-mpart, demult as vrea…/ Îngenunchez la capul clocotitoarei munci,/ pocalul de-ntuneric asteaptă pus pe masă,/ e ceasul putred, rana mă apasă,/ cocosii cântă, Moartea este deasă:/ din scutecele milei Poetul vrea să iasă…”
Pornind de la experienta christică, poemul propune o metaforă unică a existentei, nu de la viată la moarte, ci din moarte la înviere: „Temeti-vă de El, de cartea sa,/ Poetul dezghioacă primăvara, / căderea Babilonului e ca/ securea ce-si croieste-n somn cărarea…/ Dati slavă sevei limbii ce vă naste,/ oracolele mint de bună seamă,/ fără de lacrimi cronicarii zac,/ sub tirania bozilor dau vamă…/ Paftaua cade, tropicul suspină,/ orientalul print e-n desfrânare,/ în pântecul pământului e frig:/ Evanghelia Poeziei nu moare!”
În Calea sa, Poetul trăieste toate stările Cuvântului pentru că el reprezintă esenta creatiei.
CARTEA a II-a ‒ Prezentul trecut: am fost! stă sub semnul interogatiei: „Am fost ori sunt, cine mai stie oare?” si este un adevărat excurs prin existenta Celui ce-si caută adevărata sa înfătisare: „Cine sunt? Cine esti? Cine-i Cine?”, prin problematica Poeziei ca mijloc de cunoastere, dar si prin carnea Cuvântului aflat între Tăcere si Rostire. Ciclurile „LA JUDECATA CUVINTELOR”, „PĂSĂRILE CLATINĂ HAZARDUL”, „TU, POETULE…”, „ZI DUPĂ ZI, TĂCERE DIN TĂCERE”, „EFEMERIDE (ELEGII DE SPUS PE-NSERATE)”, „LENTORI (DINCOLO DE STEAUA CANOPUS)”, „CINE SUNT? (RADIOGRAFIA UNUI CREPUSCUL)” încifrează sensuri de adâncime, Poetul având capacitatea de a transcende realul, trăitul, accesul spre această zonă fiind conditionat de inocenta si candoarea sentimentelor.
Unitatea universului o păstrează mereu aceeasi. Ca-ntr-un circuit, creator-creatie, creatie-creator, consolidează legăturile dintre cele două lumi, pentru a mentine echilibrul acelui „tot” primordial, ca în: „Portret de Poet...”, „Auzul mă încurcă, vederea mă învinge, Poetul sparge globul noptirilor nătânge…”, „De departe povara iubirii m-apasă”, „Anticul ritm îmi fracturează versul…”, „Tu vrei în scorburi de lumină noaptea, Poetii urcă toti Golgota mării”, „Poetul e un Dumnezeu de ceară…”, „Cu mâna dreaptă scriu destăinuirea”, „Auzul nepereche mă-ngână în timpan…”, „Îngăduie-mi să sufăr, îndurerat văd umbra…”, „Dincolo de steaua Canopus..”, „Eu sunt al cincilea anotimp al tău…”
Theodor Răpan impune forme înnoiri în planul creatiei, îmbogăteste profunzimea limbajului, construieste forme polifonice cu o prozodie inedită: „Paznic al soaptelor gândul îmi este,/ azi în Citera m-aplec sfios,/ gura Venerei îmi dă de veste/ că voi fi umbră de chiparos…/ Si vin la Judecata Cuvintelor de-Apoi/ asa cum sunt, dând ceasul înapoi…”
El este un poeta faber, trece totul prin imaginea artistică, unicizând-o: „Desigur, voi plăti cu mâna toată,/ ce n-am avut si nici n-as merita,/ privighetoarea moare, uitarea se răscoală,/ flămând de vis mân caii spre tăul neaflat,/ o, Persefona, vino, din boală azi mă scoală!/ Recursul la clementă se judecă pe dat’:/ de versul meu, Zeito, sunt astăzi condamnat!”
Nebănuite îi sunt ipostazele: „rob etern”, „Poetul sparge globul noptirilor nătânge”, „O, prădatule Poet!”, „eu sunt ghintul vremii, cel desperecheat!”, „Eu sunt Biruitorul! Am apărat numele Cetătii mele/ cu toată fiinta Alfabetului în care acum trebuie să tac…”, „Poetule, la usa Necuvântului îndură,/ faptele bune pleca-vor ca mâine în bejenia sinelui!”, „Poetul e un saltimbanc rănit”, „e o salcie pletoasă”, „e un înger tuns chilug”, e un crocodil sfios”, „Poetul e ce esti si tu, si el:/ Tăcere netăcută-n fata firii,/ prefacă-se lumina-n mărăcini,/ în gândul său apun toti trandafirii…/ Poetul e toiagul către zei,/ cu plugul mintii, iată, cerul ară,/ din focul prometeic destrupat/ Poetul e un Dumnezeu de ceară…”, „în cel ce nu-s Poetul tot plineste…”, „Poet de sunt ursesc doar bucuria…”, „Citeste-mă si-nvată-mă la flacăra uitării…”, „...în sângele Visului doarme un prunc”, „Vrednic esti Tu, neînjunghiatule Poet,/ să primesti lauda mea…”, „voi trâmbita din toti rărunchii inimii mele,/ despre Noua Ordine a Limbii Române,/ despre taina Poetului tipărită pe aer,/ binevestind robitilor de Ea profetia din urmă…”, „Cum să mă împart, Doamne, când străjile cerului,/ lihnite-n Cuvânt îmi devoră până la foame/ si ultima vertebră a sinelui…”, „dincolo de steaua Canopus sunt muntii pierzaniei,/ înapoia lor ‒ păunii: Poetii cu gură cersită!”, „Gol de mine, conjuga-voi solemn: sum-esse-fui!”, „înger plesuv cu lacrimi de albine!”
A transpune abstractii din planul gândirii interiorizate în expresia lor materializată înseamnă a figura senzatia Ideii: „Doamne, nu mă părăsi în fata Instantei Supreme a Poeziei!/ Stiu că ai împotriva mea iubirea dintâi,/ stiu că mă vei judeca precum un rătăcit centaur,/ stiu că-mi vei aduce acuze de pocăintă si of,/ stiu câte herghelii de cuvinte am înecat în unde,/ stiu că n-am găsit forma ce pana mi-o ascunde…”
Astfel de trepte spre absolutul cunoasterii, inedite prin forta de materializare a conceptelor, sochează de la început receptarea, devenind mărci stilistice ale acestei „scrise”.
Situarea între actul poetic, asemenea unei manifestări a individualitătii subiective si modalitatea de obiectivare a raportului eu poetic/ eu cosmic, sugerează o imagine care polarizează, deopotrivă, simtirile vietii si pe cele ale unei perpetue deveniri: „Da, Poete, am împotriva ta câteva lucruri:/ Ai tragedia simtirii pe plauri de rouă. De ce?/ Ai îngândurarea pietrelor descompuse-n cuvinte. De ce?/ Ai aurul lumii strâns în stoguri de patimi. De ce?/ Ai cupele inimii pline de impudoare si nesăbuinte. De ce?/ Ai perina sărutului sub cearsafuri tivite cu diamante. De ce?”
Metafora centrală este aceea a Cuvântului ca fiintă, care instituie o modalitate unică de existentă prin Poezie ‒ mijloc de cunoastere si devenire. Viziunea dinamică este, în acest caz, integratoare, primordială, constituind si un exemplu pentru evolutia evidentă de la comparatie la metaforă, de la metaforă la simbol, la un cod lingvistic răpanian: „Pentru că eu am păzit Cuvântul răbdării Tale/ si Tu mă vei păzi pe mine de ceasul încercării,/ de Cel ce peste toată pronia Limbii Române va curge,/ peste cele sapte chakre ale sfinteniei Patriei mele,/ cu sapte poeme atârnând de chivăra busuiocului…”
Constructia originală urmează o traiectorie circulară spre Poezia înaltă, centrată pe sine însăsi.
CARTEA a III-a ‒ Viitorul trecut: voi fi!, din perspectiva creatiei, concentrează marile teme abordate: trăirea intensă sub semnul armoniei contrariilor, relatia cu divinitatea, culminând cu revelatia potrivit căreia dăruirea de sine este singura care contează, fiind o modalitate de a cuceri Eternitatea.
Etapele parcurse si convulsiile fiindului se organizează într-o spirală a Timpului, ce tinde spre absolut, tocmai pentru că traduce tulburătoarea dualitate a umanului. Ambiguitatea specifică Poeziei poate presupune legătura paradoxală cu misterul existential, elogiind înnoirea fiintei în spatiul si timpul universal.
Ciclurile cărtii sunt de un fior tulburător: „PRIN LABIRINTUL SFIIRII”, „CĂDEREA ÎN ROBIA POEZIEI (JERTFĂ DE UNUL SINGUR)”, „LA UMBRA SILABELOR (HEMOGRAMA LUI DUMNEZEU)”, „CERUL DIN INIMĂ, PĂMÂNTUL DIN STELE”, „LA ZIDUL PLÂNGERII”, „PROFETII DE AZI PE MÂINE (7 ZILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM)”, „APOCALIPSA DUPĂ APOCALIPSĂ (FINAL «IN NUCE»)”. Identificăm în texte alternanta termenilor concreti cu cei abstracti, cu sensuri figurate, alcătuind un limbaj metaforic dens, în care domină misterul perpetuu si fascinant. De fapt, însăsi Poezia este un mister, deoarece cuvintele – ca elemente de comunicare – au rosturi metaforice, Poezia fiind si un act de luare în stăpânire a limbii, prin valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme, regionalisme, termeni religiosi, neologisme, dar si termeni pe care singur îi construieste: „Arderea Babilonului cel Mare. Au mai rămas consoane-n cornul serii, vocalele mă cheamă-n asternut…”, „Să iesi din ea, Poporul meu, pe lacrimi de tămâie zimbrul moare…”, „Litanii la poarta Raiului. Nu plângă nimeni, caii-mi sunt departe...”, „La nunta Mielului. Neprihănire, chipul tău mă colindă în somn…”, „Voi, amăgiri desarte, Cuvântul înzideste…”, „Final în tăcere. Apocalipsa după apocalipsă. «Da, vin curând!»”
Metaforele din titluri se corelează cu reperele universului liric, inepuizabile ca substantă si sens.
Într-un alt spatiu si timp configuratia Poetului se amplifică, dobândind noi si noi valente: „Grijania splendorii bea-vom toti,/ pedeapsa vom primi-n contumacie,/ ascunde-te, Poete, ascunde-te de poti:/ ninsoarea niciodată n-o să stie...”, „Veni-va Judecata într-un ceas,/ Magul-Poet pornit-a de cu seară,/ la marginea Câmpiei, în secară,/ stau dropiile – flămânzit popas…”, „Vai, vai, cetatea cea mare,/ din a cărei sclipire am orbit cu totii, nu mai e!/ Veseleste-te, Poete, si voi eunuci ai sperantei..”, „Jertfă de unul singur fac;/ Doamne, sunt fericitul de pe crucea asinilor,/ dă voie să mă cuteze Visul!”, „Poetii sunt copiii lui Dumnezeu!”, „Eu sunt Împăratul-Împăratilor-si-Domul-domnilor!/ Scriu poeme într-o dungă, îmi imaginez că nu mai am trup,/ nefericirea îsi lasă oul dogmatic în pălăria mea…”, „Frumoase sunt zilele tale, Poetule-Mag!”, „Jertfească-se Cuvântul, Poetul priveghează,/ la capăt de-ntuneric pândeste cineva…”, „O, vreme a tineretii vesnice,/ sub flori de mirt Poetii stau de veghe!”, „Oi fi ori nu contemporan cu mine,/ oi fi ce nu-s, prea sihăstrit si gol,/ lovit cu leuca vorbelor sublime/ pocalul Poeziei îl prind în prostovol…”, „si nimeni, nici măcar eu/ însumi, nu îndrăzneste să creadă că nu va putea cunoaste/ vreodată lăuntrica alcătuire a acestei fiinte, jumătate Om,/ jumătate Vis, care este Poetul./ Acum si întotdeauna!”, „Si Poetul, Dumnezeul duhurilor profetiilor de acum,/ mă trimite să iau cântarul dreptătii în mână si să spun…”
Simbolistica imaginii este dezvoltată până la identificarea cu eul creatorului. Între misiunea Poetului si rostul Poeziei ‒ misterul potentat al Cuvântului!
Momentul prim, simetric celui final, e marcat, de structura sferică, printr-o miscare de rupere a continuitătii realului, căci „e Timpul dăruirii sfintit de-un heruvim,/ sosit-a Clipa, iată, să dau eu socoteală!”
Textul nu versifică idei, nu este pur conceptual, ci plasticizează sensurile, Theodor Răpan fiind un poet cu intuitii profunde, cu un simt al marilor adevăruri, comunicate în forme singulare: „Cu trestia de aur măsor desertăciunea:/ eu voi fi Cel ce nu am fost:/ paznic al umbrei, hotarnic fior,/ până mor, până mor, până mor...”, „E timpul să ardem Secunda,/ aducerile-aminte nu există,/ vom fi o minciună ilustră,/ iar minciuna aceasta e Arta mea,/ ca trezirea din somn a vântului, primăvara…”
Stilistic, imaginile sunt puse în relatie cu o conceptie proprie, privind organizarea în jurul unui termen-metaforă, dezvoltată în oglinda unei singure pagini. Aceasta este o tehnică specială pe care nu am mai întâlnit-o până la Ciclul Evangheliilor lui Theodor Răpan.
Identificăm figurile de stil atât la nivelul formal al frazei (repetitie, reversiune), cât si la cel notional (metaforă, metonimie, comparatie, sinecdocă, epitet, hiperbolă, oximoron): „Covor de franjuri noaptea-mi pune-n cale,/ Poet în rugăciune am să fiu,/ pe fluturi tineretea mă apasă,/ tăcută-mi este mâna cu care astăzi scriu…”
O altă particularitate o constituie ceea ce numim figuri ale modificării ordinii cuvintelor (inversiunea, dislocarea, elipsa), dar si figuri ale modificării intonatiei, cu scop retoric, interpretativ (invocatia, exclamatia, interogatia retorică): „Aliluia! Mântuirea si slava si puterea să fie ale Poeziei!/ Pentru că adevărate si drepte sunt povârnisurile sale,/ imn triumfal întru gloria Clipei înalt!/ Facă-se, deci, un alb stânjenel inima ei pofticioasă,/ îi voi răspunde cu glasul dintâi,/ căzut definitiv în robia de sine…/ Ah, viată netrăită,/ nu te răscula împotriva mea,/ ia cu tine toiagul bucuriilor/ si dă-mi sărutarea din urmă:/ să fiu ce nu am fost nicicând vreodată,/ să cânt înlăcrimarea neclintirii,/ si schimbă-mi sângele degrabă în cerneală!”
Atentia deosebită pe care o acordă Cuvântului este ilustrată de valorificarea lui sprijinindu-se pe elementul figurat, pe conotatie si versificatie: „Juliti de sunt genunchii de iubire,/ cu iasca vremii îti voi da de stire,/ iar cu amnarul schiopătând – scânteie:/ din teascul Frumusetii beau vinul tău, Femeie!”
Elementele esentiale în sustinerea esafodajului prozodic (versul, rima, ritmul) nu impresionează prin ele însele, ci se convertesc în fapte de stil, ineditul si farmecul lor rezidă în felul în care construiesc imaginea si ideea poetică, ecoul unor complexe trăiri si reflectii ale fiintei: „Si când se vor sfârsi toate podoabele cerului/ voi veni cu ultima lacrimă în batistă…/ Copil din flori e Patria mea, iată,/ ce frumos doarme în ea răsăritul privirii!/ O, Patrie, cu ochi nesărutati,/ cu tălpile goale – arzânde păcate ‒/ nu privi la sământa dusă de vânt,/ lipit de umbra ta sunt ca un măr nemuscat:/ să amăgesc Cuvântul n-am curaj,/ vesnic supus, stăruie-n mine blestemul de-a fi…/ Vino, Patria mea, cu mersul tău infirm si dezolat,/ sprijină-te în credintă de bratul meu,/ îti voi elibera îndată tot Alfabetul rostirii/ si-n tumultul cataclismului fi-vom din nou fericiti…/ Iubită Patria mea, îti trimit singurătatea inimii mele!/ De pe Rugul Aprins: Theodor Răpan!”
Construit pe baza repetitiei exclamatiei retorice din titlu ‒ „«Da, vin curând!»”, poemul final are o valoare concluzivă, motivând prin iubire si dăruire totală relatia simpatetică a Poetului cu esenta stărilor pure. Emotia universului lăuntric favorizează acordul empatic cu netărmuritul metafizic, dar si cu întruchipările diverse ale lumii fizice, limitate în materie si, totusi, purtătoare ale misterului existential: „«Da, vin curând», pe calul meu albastru,/ coborâtor din vise si din porunci divine,/ sfintească-se Lumina si Alfabetul Sacru,/ în Limba mea Română, pe fluturi si albine.”
Elementele caracteristice acestui model estetic sunt dimensiunea gnomică si asertivă a discursului ‒ definitorie pentru Poezia „Marelui Mister al Creatiei” – si prozodia cu versuri libere, de o metrică variabilă, cu libertăti ritmice si cu asocieri de tipul ingambamentului, prin care se rosteste gândul.
Evanghelia Apocalipsei – Epifanii propune un mod de receptare specială a stării Poeziei, înteleasă ca modalitate de a fi a creatorului. Apartinând lirismului subiectiv, situează eul în centrul unui univers cu totul original.
Ineditul expresiei cărtii se bucură de însotirea poemelor cu ilustratii sugestive, reprezentative, semnate de Damian Petrescu, genial grafician si pictor român, trăitor de multă vreme în Franta. Astfel, fiecare imagine devine fila unui veritabil album de artă, bucurând deopotrivă ochiul si sufletul cititorului.
Cu această carte, Theodor Răpan încheie ciclul celor patru Evanghelii lirice, care marchează un act singular de creatie în literatură.
Dezvăluirea abisală a fiintei, cultivarea frumosului, ca o valoare estetică autonomă, tentatia de căutare a idealului, magia limbajului si dinamica imaginii subordonate continutului sunt numai câteva dimensiuni care-i străbat universul operei.
Poeticul identic cu liricul, rolul de incantatie magică a Cuvântului, proprietatea stilului conduc spre o Poezie care se adresează initiatilor.
Respectului pentru cuvântul scris, rod al îndelungatei introspectii a sinelui, al solitudinii grăitoare, îi adaugă nevoia de cunoastere si întelegere a absolutului.
Theodor Răpan nu are de-a face cu lexicul si procedeele artistice ale înaintasilor si, dacă cineva ar îndrăzni să-ncerce să le caute, nu le va găsi decât pe cele ale Poetului, care deschide o nouă Cale în dezvoltarea artistică a Poeziei.
Modalitătile de abordare, limbajul, mijloacele artistice îi apartin, ca si resuscitarea nevoii de întemeiere lingvistică si arhitectonică. Dovezile de rigoare ni le dau: profunzimea tematică, reforma prozodică în cadrul căreia ritmurile traditionale sunt învinse, modalitătile sintactice cu dislocările atât de expresive ale frazei, puritatea lexicală a creatiei, folosirea timpurilor verbale – sum-esse-fui – care implică metafora dinamică.
Cu riscul de a mă repeta, subliniez că Evangheliile lirice aduc în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitătii, pe care îl numim „reflintext” (reflex literar intertextual), dar si „autoreflexul”, ca forme de introspectie a sinelui, în care privirea în oglindă, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.
O calitate fundamentală o identificăm în capacitatea autorului lor de a ordona, prin estetica Poeticii, haosul care amenintă necontenit creatia.
Din Babelul contemporan nu ne putem salva decât prin cultivarea Frumosului „întru nemurirea Cuvântului, a Poeziei si a Limbii Române!”. Acesta este Crezul celui care, nu numai prin Evanghelia Apocalipsei, ci prin întregul ciclu realizază, de fapt, „Evanghelizarea Poeziei”.
Având în vedere finalitatea si modalitătile artei sale poetice, afirmăm cu toată convingerea că ne aflăm în fata unui spirit dominat deopotrivă de ordine si mister, într-o interactiune permanentă.
Prin formatie si cultură este un desăvârsit cunoscător al miturilor pe care le valorifică în mod creativ. Prin sensibilitatea reflexivă, prin forta vizionară si mai ales prin calitătile orfice, realizând conceptul de poeticitate, el însusi este creator de mituri: al înteleptului, al escatologiei, al istoriei, al poeticului, al erosului.
Deschizător de drum în poezia contemporană, întemeietor al unei specii literare distincte pe care o cultivă cu fervoare, inovator la nivelul limbajului poetic si al retoricii discursului, Theodor Răpan îsi urmează neabătut Calea sa proprie, dovedind cu prisosintă Vocatia Universalului.
Însotitorii fideli ai Poetului, graficianul Damian Petrescu si Editura „Semne”, îi sustin infinita bogătie a Cuvântului, prin inegalabilele desene constituite într-un autentic album, dar si prin desăvârsita artă a tiparului.
Recunoasterea poetului nu a întarziat! Iată ce mărturiseste reputatul om de cultură George Astalos: „Dirijând timp de 30 de ani revista de Arte si Litere Nouvelle Europe, patronată de Comisia de Cultură a Parlamentului Europei (cel mai mare tiraj de pe Continent), am parcurs operele a sute de poeti de pe mapamond, scriind despre circa 300 dintre ei (despre cei mai buni, bineînteles!). Din interiorul acestei lungi experiente afirm că Theodor Răpan merită cu prisosintă să intre în Panteonul marilor penite lirice.”
„Am auzit ce nu aude nimeni,/ luminii dati crezare azi cu totii…”
Iată, ofranda Poetului!
‒ Cinsteste-o si bucură-te de ea, Cititorule!
|
Nicoleta Milea 7/10/2012 |
Contact: |
|
|
