Amintiri despre Titus Popovici si Victor Eftimiu
Într-o dimineată ploioasă de Noiembrie, cred că în anul 1951, priveam somnoros pe fereastra biroului meu dela etajul cinci din Comitetul pentru Artă din strada Lemnea, colt cu bulevardul Magheru. Alături de mine, Francisc Muntenu căsca zgomotos. El era pe atunci directorul teatrelor. Ca si mine venea de undeva din Transilvania, cred că din Arad. Vorbea bine româneste dar cu un vag accent unguresc. El îsi putea permite ca director să vină la lucru oricând, pentru că avea la îndemână un argument inatacabil pe care mai târziu l-am folosit si eu: cu o seară înainte asistase la un spectacol al Teatrului Municipal, unde trona ca directoare doamna Sturza Bulandra cărei nu stiu de ce i se făcea curte si i se tolerau toate capriciile de femeie bătrână. Avea cred vreo optzeci de ani, sau în orice caz asa arăta. Ne uitam pe fereastră pentru că asteptam pe Titus Popovici care urma să vină cu tramvaiul pe bulevard. Nu-l cunosteam încă pe Titus Popovici, dar Francisc mă anutase cu o zi înainte: “un băiat bun, foarte destept, din Oradea Mare. L-am adus aici ca să mă ajute. I-am spus să nu întârzie măcar în prima zi, pentru că face proastă impresie la Cadre, dar lui nu-i pasă.”
Nu eram obisnuit să mă scol în zorii zilei pentru că lucrasem ca violonist în orchestra operei din Cluj, unde ziua de lucru începea la ora zece sau chiar mai târziu. Eram lucrători de noapte; spectacolele se terminau pe la ora unsprezece si până ajungeam acasă se făcea miezul noptii. Adesea repetitiile erau programate la ora două astfel încât obisnuiam să ne sculăm târziu. De când fusesem transferat la Bucuresti, ca inspector al muzicii în Comitetul pentru Artă, sufeream de nesomn. Programul de lucru începea la ora sapte, “o oră barbară”, spunea Francisc Munteanu, care se sculase de dimineată anume ca să-l primească pe noul angajat, bun si vechi prieten al său.
Tramvaiele treceau în sus si în jos pe bulevardul Magheru iar noi fumam tigară după tigară cercetând cu priviri ascutite pe fiecare om care cobora în statia de sub ochii nostri. Tramvaiele erau tixite. Oamenii se grăbeau la locurile lor de muncă să semneze condica pe care cei dela Cadre o ridicau cinci minute după ora 7 sau opt, după cum era cazul. Dar Titus Popovici nu apărea.. După un timp, Francisc a tras o înjurătură de mamă la adresa lui Titus si a plecat în biroul lui de pe acelas etaj dar care nu dădea spre bulevard. O oră sau două mai târziu Francisc reveni. Nu avea obiceiul să bată la usă, (obicei burghez!!!) asa că m-am pomenit că cineva deschide larg usa si un tânăr subtire si înalt, intră urmat de Francisc. Îmi întinse mâna si îsi spuse numele. L-am examinat cu multă atentie. Era brunet, cu părul tuns scurt, cu ochi negri sclipitori si cu o privire ironică nu de moment ci permanent instalată în sufletul lui. Zâmbea ca si cum cineva ar fi spus o glumă nu tocmai reusită. Avea o tinută dreaptă, mai degrabă de atlet si nu de om al cărtii, cum bănuiam eu. Era corect îmbrăcat într-un costum cenusiu cam vechi, cu gulerul cămăsii deschis, asa cum se purta atunci de către cei care nu aveau functii înalte si care nu voiau să treacă drept filfizoni. Sefii nostri în schimb erau totdeauna cu cravată la gât si cu costume bine călcate. Mă întrebă de unde sunt, si cum îmi place la Bucuresti. I-am spus că nu prea îmi place Bucurestiul pentru că e prea multă lume pe străzi. Francisc ne lăsă să pălăvrăgim si plecă pentru că avea de lucruiar Titus mă întrebă cine sunt sefii cei mari si cum mă înteleg cu ei. I-am spus că ministrul nostru, Presedintele Comitetului de Stat, era Eduard Mezincescu cu care nu vorbisem niciodată pentru că între el si mine erau interpusi un sef de serviciu, un director si un vicepresedinte, M.T. Vlad, de care depindea si directia muzicii si directia teatrelor, pe lângă directia artelor plastice si cea a cinematografiei. “Si ăsta cum cum e?” I-am povestit pe scurt că e antipatic, distant, arogant si că face pe desteptul. Mi-a cerut amănunte si atunci i-am spus că m-am dus la el cu o listă de compozitori, cerută de el, cu numele compozitorilor străini ale căror opere pot fi cântate sau jucate în România. Mi-a smuls lista din mână si a citit-o. După vreo zece minute s-a sculat dela birou, bineînteles că eu stăteam în picioare, a început să se plimbe în lung si în lat vorbind cu ton ridicat si reprosându-ne lipsa de orientare politică. În cele din urmă a aruncat lista pe jos si m-a întrebat cum de am îndrăznit să pun pe listă un compozitor neamt, ca Brahms, compozitorul preferat al lui Hitler.
“Si tu ce-ai zis?”
“N-am zis nimic. Am salutat si am plecat cu coada între picioare.”
“E un tâmpit. Trebuia să-i spui că habar n-are. Compozitorul preferat al lui Hitler era Wagner. Eu asa as fi făcut.” spuse Titus uitându-se urît la mine.
Curând am aflat dela Titus că vicepresedintele nostru, Maghiar Tivadar Vlad, era tâmplar de profesie, din Timisoara, evreu, ilegalist, sustinut de Ana Pauker.
Titus era încă Utecist, abia îsi terminase studiile universitare. Nu mai tiu minte cum a procedat si când pentru a deveni membru de partid, dar nu pentru multă vreme, cum se va vedea mai jos. În ori ce caz, întâmplarea pe care mi-o amintesc foarte bine si care a dus le excluderea temporară din partidul comunist a avut loc cam la un an după numirea lui ca inspector al teatrelor în Comitetul de stat pentru Artă.
Atât directia muzicii cât si directia teatrelor si directia artelor plastice, aveau sarcina de a stimula crearea de lucrări progresiste noi, care să reflecte schimbările sociale esentiale precum si binefacerile aduse si introduse de partidul comunist si de guvern. În acest scop se ofereau scriitorilor si compozitorilor sume mari de bani, prin institutii speciale: fondul literar, fondul muzical si fondul plastic.
Victor Eftimiu care avea pe atunci ceva peste 60 de ani, supranumit “singurul clasic în viată” (ceea ce nu era tocmai adevărat pentru că Mihail Sadoveanu trăia încă) a fost invitat de Francisc Munteanu, la propunerea lui Titus, la directia teatrelor si i s-a propus să scrie o piesă de teatru inspirată din trecutul de luptă pentru dreptate socială al poporului român. Victor Eftimiu a spus că tocmai terminase “o piesă care sunt sigur că o să vă placă. E vorba despre Iancu Jianu, faimosul haiduc olten, un adevărat erou popular.” S-a stabilit o zi si o oră când Victor Eftimiu îsi va citi piesa.
L-am cunoscut bine pe Victor Eftimiu. Stiam că scrisese poezii, romane si multe piese de teatru, printre care Cocosul Negru, Omul care a văzut moartea, precum si imnul national albanez. Eftimiu era de origine albanez, ceea ce nu se prea stia. Fiu al Albaniei, faimos, bogat, i s-a comandat prin 1928 să scrie un imnul national pentru regatului Albaniei, unde rege era Ahmed Zogu. Eftimiu a scris cu multă usurintă versurile imnului, dar cum trebuia si muzică, le-a pus pe muzica cântecului nostru românesc, “Desteaptă-te române.” A fost frumos răplătit, a primit premii si pentru text si pentru muzică iar de-atunci până la invazia comunistă, imnul Albaniei a rămas cel scris de Victor Eftimiu. Cred că povestea aceasta, (poate nu-i adevărată) am auzit-o tot dela Titus Popovici.
Am participat si eu la lectura piesei lui Eftimiu, Iancu Jianu. Scriitorul mă invitase pentru că avea de gând să scrie si un libret de operă pe aceiasi temă, ceea ce a si făcut după cum vom vedea mai jos. Deci, ne-am strâns cu totii în biroul destul de încăpător al lui Francisc Munteanu. De fată era si Margareta Bărbută, sefa serviciului de repertoriu, de al cărei cuvânt trebuia să se tină seama pentru că numai pe baza referatului ei piesa urma să fie acceptată sau nu. Margareta Bărbută publica cronici teatrale prin revistele vremii si se considera specialistă în probleme de teatru. Poate că si era, nu-mi amintesc. În fine Victor Eftimiu si-a scos haina, si-a suflecat mânecile cămăsii si a început să citească. Cum era un bine cunoscut si prolific autor de piese, avea si experienta lecturii obisnuite în teatru. Nu citea cum ar fi cititi ori care altul dintre noi, asa cum se citeste o povestire sau un text de roman, ci interpreta ca un actor. Când vorbea Iancu Jianu, folosea un ton grav, de bas, apăsând pe fiecare cuvânt si luând o pozitie si o mimică adecuată caracterului personajului. Îsi îndrepta statura, se încrunta, ridica o sprânceană si dădea porunci. Când vorbea Ilinca, sau Ruxandra sau Smărăndita, (nu mai stiu numele ibovnicei lui Jianu), Eftimiu cu o voce subtire, femeiască, alintându-se cu cochetărie, declara dulce: “dar eu nu pot trăi fără tine, stăpânul meu.” Urma răspunsul grav, al lui Jianu; Eftimiu îsi modifica pozitia, mimica si vocea, apoi se transforma iar în Ilinca sau în Ruxandra. Trebuie să spun aici că în mod normal Eftimiu avea o voce groasă, putin răgusită din cauza fumatului. Era scund si cam gras astfel încât nu era deloc convingător când încerca să imite statura falnică a lui Jianu, sau trupul si postura plăpândei Ilinca. Titus a început să râdă pe înfundate, ascunzându-se în spatele Margaretei Bărbută. Francisc nu avea cum să se ascundă, pentru că stătea alături de Eftimiu, cu fata spre noi. Si-a acoperit fata cu palmele încercând să-si înăbuse râsul. I-am dat un ghiont lui Titus dar tocmai atunci Eftimiu declara dragoste nesfârsită lui Jianu, prin gura delicatei ibovnice. Titus nu se mai putu stăpâni si izbucni înr-un râs nervos, cu atât mai clocotitor cu cât si-l înăbusise mai mult timp. Francisc se ridică si alergă spre usă, ca si cum ar fi avut o colică intestinală. Eftimiu se opri, îsi strânse hârtiile si-le vârî în servietă. Rosu de mânie, spuse scurt ‘să vă fie rusine, măgarilor.’ Iesi trântind usa si se duse direct la ministrul nostru, Eduard Mezincescu. Urmarea a fost că Titus si-a pierdut slujba chiar a doua zi. Trebuie să spun că aproximativ în aceiasi perioadă Titus scrisese un fel de odă comică despre Mezincescu. Versurile circulau din gură în gură pe la toate etajele. Îmi pare rău că le-am uitat. Cum era de asteptat, s-a găsit cineva care l-a pus la curent pe cel vizat, iar acum, când Titus era dat afară, se spunea că motivul nu era purtarea lui lipsită de respect fată de un mare scriitor ci o răzbunare a ministrului. Scurtă vreme după aceea a fost dat afară si Francisc Munteanu. Amândoi si-au pierdut si calitatea de membru de partid, ni s-a spus în cadrul unei sedinte sindicale.
Francisc era însurat si avea un copil, deci pierderea slujbei fusese o lovitură gravă. Titus locuia cu ei. Si cine a venit în ajutorul lor? Victor Eftimiu. Le ducea de mâncare si le dădea bani.
Locuiam destul de aproape de ei, undeva în spatele liceului Mihai Viteazu. Veneau pe la mine destul de des, mai ales ca să asculte la radio meciuri de fotbal importante. Amândoi scriau si sperau să se afirme ca scriitori. Francisc lucra la o povestire lungă, Leanta, care a si apărut în Viata Românească, iar Titus lucra de zor la romanul Străinul. Scria zece-douăzeci de pagini pe zi asa ca nu m-am mirat prea tare când romanul a apărut. In acelas timp scrisesem si eu un roman, ‘Ceterasul’ pe care îl citiseră si Titus si Francisc. Francisc mi-a spus că nu e pe linie iar Titus mi-a recomandat să schimb sfârsitul. Verdictul editurii a fost că eroul romanului ar trebui ca la sfârsi să se înscrie în partid. În discutia cu ei, Francisc a declarat că dacă lui i s-ar fi cerut să transforme ‘Leanta’ într-o epigramă ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri. Eu sustineam că Ceterasul nu se poate înscrie în partid pentru că toată evolutia lui dela începutul cărtii demonstra izolarea în care trăieste artistul, care, concentrat asupra operei sale, e atât de absorbit de arta lui încât e rupt de societate si de problemele ei. Titus s-a oferit să opereze el trupul cărtii si al eroului, dar fireste că n-am fost de acord. Pe urmă amândoi amicii mei au intrat în Uniunea Scriitorilor. Se pare că Titus a devenit curând unul din cei mai acerbi sustinători ai aplicării politicii partidului în creatia literară si denuntătorul numărul unu al oricărei abateri dela linia oficială. Am auzit că lua cuvântul adesea ca să condamne pe X sau Y scriitor care nu se conforma fără murmur cerintelor patidului. Nu ne-am mai văzut multă vreme, ani de zile. Începuse să scrie scenarii de film ca să câstige bani multi. Francisc s-a apucat de regie de film, în acelas scop. Au reusit amândoi, s-au îmbogătit, aveau locuinte luxoase, o duceau nu se poate mai bine. Titus a fost ales membru supleant în Comitetul Central al patidului comunist. Când l-am întâlnit întâmplător la mare, venea dela pescuit. Era îmbrăcat ca un pescar amator american, avea o undită americană, si un soi de tichie care să-l apere de soare. M-am bucurat si am încercat să-i vorbesc. S-a oprit în fata mea, m-a întrebat ce mai fac, dar nu se uita la mine ci cu priviri furise, se uita la stânga si la dreapta, ca cineva urmărit de politie. Mi-am dat seama că îi era teamă să nu fie văzut vorbind cu unul ca mine care nu eram în partid si deci puteam fi oricând suspectat de relatii cu dusmanul de clasă. L-am asigurat că prezenta mea nu e compromitătoare si i-am urat succes în cariera politică pentru înfăptuirea cât mai grabnică a idealurilor mărete ale partidului. Am plecat fără să ne dăm mâna si nu ne-am mai întâlnit niciodată, dar după multi ani am cunoscut în Italia pe cineva care servise ca ghid de vânătoare oficial pentru înaltii demnitari. Mi-a povestit ce bun vânător era Titus Popovici, cum îl însotea pe Ceausescu si cu câtă dexteritate mânuia armele de vânătoare cele mai moderne, cumpărate sau primite cadou din America. Nu credea nici o iotă din povestea lansată oficial prin 1995-96, după care Titus s-ar fi împuscat din gresală în timpul unei partide de vânătoare. Stia prea multe si începuse să vorbească. Si asta a fost tot
Să ne reîntoarcem însă la Victor Eftimiu. Ata cum directia teatrelor plătea bani buni pentru a stimula creatia de piese de teatru, directia muzicii din care făceam cu onoare parte, urmărea dezvoltarea creatiei muzicale de tip nou. Victor Eftimiu l-a convins pe compozitorul Paul Constantinescu să scrie muzica pe libretul său Iancu Jianu. Libretul fusese înaintat directiei muzicii care ceruse si avizul directiei teatrelor, dar avea obligatia de a solicita si aprobarea consilierului sovietic, Ciucov.
Pe lângă fiecare minister fusese detasat un consilier sovietic a cărui menire era după cum se stie, să veghieze asupra aplicării sarcinilor de partid în productie. Ciucov al nostru fusese după gurile rele, regizor de culise la o operă din provincie, Odesa sau Kiev. Un regizor de culise este un fel de tehnician de scenă, care supraveghează executarea schimbării de decoruri, corecta schimbare de lumini, prezenta din timp a artistilor pe scenă, cu un cuvânt bucătăria măruntă a spectacolului. El are o functie de excutant si este tratat ca atare de directorul de scenă, numit si regizor artistic, care adesea tipă la el, îl face cu ou si cu otet pe drept sau pe nedrept. El tace si înghite pentru că e obisnuit cu toanele regizorilor artistici si dirijorilor, adevăratii creatori ai spectacolului. Cum Ciucov nu stia româneste deloc, era urmărit peste tot de Sarah, traducătoarea lui, o basarabeancă plină de tact.
Cum se obisnuia, trebuia să se facă o discutie asupra valorii libretului, iar dacă acesta era aprobat de cei în drept, libretistul si compozitorul era îndreptătiti la prima transă din onorariu. În ziua fixată pentru discutii, ministrul Mezincescu mă chiemă în cabinetul lui si-mi spuse că este silit să plece urgent la Brasov pentru că “a crăpat Stalin... adică statuia lui Stalin,” si că deci, dacă nu va fi înapoi până la ora 6, să începem sedinta fără el.” N-a reusit să vină la timp si deci am început sedinta. Asista directorul teatrelor, (i-am uitat numele) Margareta Bărbută despre care am pomenit mai sus, Ciucov cu traducătoarea lui, Victor Eftimiu si Paul Constantinescu, si poate încă cineva. Am anuntat că tovarăsul ministru a fost nevoit să plece la Brasov si că probabil se va întoarce înainte de a sfârsi noi discutiile. Directorul teatrelor luă primul cuvântul pentru că avea gradul cel mai înalt si spuse că după părerea lui, libretul este foarte bine scris si că propune să fie aprobat. Eram convins că nu citise libretul dar cum era vorba de Eftimiu, nu îndrăznea să critice opera marelui scriitor clasic în viată. Margareta Bărbută sublinie cu dibăcie aspectele bune ale lucrării, ridică în slava cerului socialist pe autor, si că singura ei nelămurire, ea nefiind specialistă în opere muzicale, ar fi fost poate actul final prea scurt. Mi-a venit rândul mie. Am spus câteva cuvinte despre Paul Constantinescu ale cărui compozitii le admiram sincer, si am declarat si eu că libretul este bun, va suferi desigur oarecari modificări neînsemnate dictate de cerinte muzicale, că actul ultim nu era prea scurt deoarece versurile cântate de cor se vor repeta de câteva ori, cee ce va lungi durata cu cel putin zece minute.
Acum era cazul ca Ciucov, în lipsa ministrului, să tragă concluziile. Spuse rar, prin traducătoare, că nu pretinde a fi un bun cunoscător al istoriei glorioase a viteazului popor român dar că desigur există asemănări între istoria poporului român cu istoria poporului sovietic. În baza acestei asemănări îsi permite să spună că într-adevăr eroi ca Iancu Jianu au existat si au intrat în legendă. Ei si-au riscat viata încercând să corecteze racilele sociale ale regimurilor burghezo- mosieresti, au devenit figuri legendare pe care tinerii le imitau si erau priviti în decursul secolelor ca modele de comportare si de eroism. Sarah traducea frază după frază, se mai corecta, mai înlocuia câte un cuvânt care iliustra mai bine o nuantă din vocabularul rusesc. .
Eftimiu asculta atent, eu mă uitam la ceas si la Paul Constantinescu care asculta cu evlavie prefăcută, cuvântarea consilierului sovietic. As fi vrut ca ministrul să apară înainte de sfârsitul sedintei pentru a nu lăsa impresia că Ciucov are autoritatea de a decide asupra destinului operelor românesti. Simtem că Eftimiu nu era prea încântat de ceea ce spunea Ciucov, dar se supunea cu răbdarea impusă de nevoia de bani.
Ciucov continua să sublinieze rolul de model educativ al lui Iancu Jianu ale cărui fapte vor influenta caracterul tineretului nu numai din generatia istorică a timpului său ci si din generatiile actuale pentru că tineretul de azi se va înghiesui să vadă si să asculte o operă nouă, scrisă pe baza celor mai avansate principii de artă socialistă. “Nu trebuie să neglijăm rolul educativ al artei contemporane,” spuse Ciucov cu convingere. Pe urmă adăugă: Dar cum poate fi Iancu Jianu un model de comportament social, când are în fiecare sat o ibovnică? Ce impresie va face eroul nostru asupra spectatorilor când bea vadră după vadră de vin, îsi abandonează sotia, luptătoare credincioasă împotriva boierilor, se culcă cu fiecare femeie ce-i iese în cale... Este un desfrânat, un betiv, ale cărui actiuni josnice nu pot sevi scopul nobil al luptei de eliberare etc. etc.
Deodată Eftimiu bătu cu pumnul în masă.
“Cine e-i prostul ăsta dragă? Câte cărti a scris? Cum îndrăzneste să-mi dea mie sfaturi de cum se scrie un libret de operă? Ce naiba caută aici? Să se ducă la el acasă să care decorurile nu să vină la noi ca mare specialist dramatic...
Sarah îngălbenise. Ciucov o pisa să-i traducă ce spunea Eftimiu. Se vedea din glasul, din gesturile si din mimica scriitorului, că nu-i adresa omagii. Sarah încerca s-o scalde, dar Eftimiu, furios ca un taur, striga din ce în ce mai tare. Ciucov se ridică si iesi urmat de Sarah. Se făcu liniste. Eftimiu întrebă când vine Mezincescu, dar nimeni nu stia. Paul Constantinescu spuse că ar fi poate cazul să lăsăm totul pe a doua zi. Au plecat toti la treburile lor, adică acasă. M-am dus la cabinetul ministrului unde am găsi-o pe Speranta, secretara, căreia i-am povestit ce s-a întâmplat. S-a luat cu mâinile de cap.
Concluzia? Ciucov a plecat din România foarte curând si a fost înlocuit de un alt consilier, Bunin, muzician de profesie cu care se putea discuta altfel. Eftimiu si Paul Constantinescu si-au luat transa din onorariu si au scris opera Haiducii care s-a jucat în provincie, cred că la Timisoara, dar eu nu mai eram acolo să mă bucur de frumusetea unei opere scrisă pe baza principiilor celor mai avansate ale artei socialite.
Victor Eftimiu făcea parte dintr-o generatie de intelectuali cu care ne putem mândri astăzi. Era un ‘domn’. Îmbrăcat cu grijă, elegant chiar, vorbea frumos, făcea glume, era foarte manierat si binevoitor. Fuma pipă. Într-o bună zi, intrând în biroul meu a simtit miros de tutun de pipă. Si eu fumam pipă si-mi cumpăram cel mai bun tutun posibil, adică singurul care exista. “Ce tutun e ăsta? Miroase a frunză de sfeclă.” I-am arătat cutia verde de tutun. A deschis-o, a mirosit tutunul si mi-a spus: “Uite, am să-ti aduc eu un tutun bun. Îl primesc dela ambasadorul egiptean. Nu-l costă mare lucru să-mi dea câteva cutii în plus.” Să fiu sincer, nu l-am crezut, dar după câteva zile având treabă pe la minister, mi-a adus într-adevăr două cutii de tutun excelent.
Victor Eftimiu locuia într-o casă cu grădină lângă Cismigiu. Când treceai prin marginea dinspre miază-noapte a Cismigiului, puteai să privesti peste gard în curtea casei lui. Nu stiu care sculptor îi făcuse portretul, un bust asezat pe un piedestal înalt. Trecătorii puteau astfel admira pe scriitor sculptat în piatră. Circula o glumă nevinovată pe tema asta. Cică doamna Eftimiu îi spunea servitoarei: du-te dragă în curte si sterge pe domnul de praf.
Eftimiu a scris mult. Versuri, povestiri, romane, piese de teatru. Era foarte cunoscut si admirat de tineret. Observ că în presa literară din tară nu se mai spune azi nimic despre el si nu am auzit ca romanele si piesele lui să fi fost reeditate, dar sunt sigur că într-o bună zi se va găsi un istoric literar inteligent care să steargă praful, nu de pe statuie, ci de pe cărtile lui care ne-au încântat în anii tineretii. Cred că a murit în 1971.
|
de Eugen Giurgiu 9/2/2002 |
Contact: |
|
|
