Ultimatumul Molotov si destinul Basarabiei -1940 (1)
Întâmplător ori nu, dar din motive lesne de bănuit, perioada cedărilor teritoriale din vara anului 1940 si cele care I-au succedat, acelea ale războiului si armistitiului, a coincis cu importante si dese schimbări atât la conducerea cât si în structurile Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României. Astfel, numai în vara anului 1940, după demisia lui Grigore Gafencu (ministru 21 decembrie 1938 - 1 iunie 1940), s-au perindat în fruntea diplomatiei Bucurestilor: Ion Gigurtu (1-28 iunie 1940); Constantin Argetoianu (28 iunie - 4 iulie 1940) si Mihail Manoilescu (4 iulie – 14 septembrie 1940). În acelasi timp, în Centrală, importante "rotiri de cadre" au antrenat corpul de elită cuprinzând, între altii, pe: Alexandru Cretzianu (sub-secretar de stat între 11 mai si 4 iulie 1940), Grigore Gafencu (trimis titular al Legatiei române din Moscova, la 10 august 1940), Gh. Davidescu, Vespasian Pela, Nicolae Dianu, Viorel Virgil Tilea, Raoul Bossy, Radu Djuvara, N. Petrescu-Comnen, Grigore Niculescu-Buzesti, Richard Franasovici, F.C. Nano, Ion Gheorghe s.a. Despre activitatea unora dintre ei am aflat si publicat de-a lungul anilor materiale inedite descoperite în arhivele române si străine, îndeosebi despre cei care au condus M.A.S. în timp ce răsluirile teritoriale impuse în 1940 au fost efective, adică în cursul războiului până la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947. A fost vorba, în ordine, de: Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Grigore Niculescu-Buzesti (august-noiembrie 1944); Constantin Visoianu (noiembrie 1944 – februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945- noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei mentionati ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, altii (Grigore Niculescu-Buzesti) sinteze de serviciu, iar Antonestii si Tătărescu - materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori demersurile lor sunt reflectate în colectii internationale de documente, cei dintâi gratie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler si colaboratorii săi, iar ultimul - ca prim-delegat al României la Conferinta Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946.
În contextul derulărilor diplomatice din vara anului 1940, dintre diplomatii români de obicei ignorati este si Gh. Davidescu. Se mentionează, în mod curent, faptul că, fiind ministru al României la Moscova, a asigurat natural rolul de receptor/transmitător al documentelor privind evacuarea Basarabiei si nodului Bucovinei, inclusiv a celor două note ultimative societice si a replicilor Bucurestilor. Atât si nimic mai mult!
Cine a fost însă Gh. Davidescu? Anuarul diplomatic si consular 1942, editia Mihai Antonescu, a inclus în chip firesc schita lui biografică, din care aflam că s-a născut la Brasov, la 30 martie 1892. Si-a luat doctoratul în drept la Budapesta si a participat la campania finală a Războiului Unitătii Nationale, în anul 1919. La 1 decembrie 1920 devine functionar al M.A.S. din Bucuresti, pentru început ca secretar de legatie, clasa a III-a. A continuat să functioneze în Centrală ori în cadrul legatiilor române din Budapesta (1921-1924) si Varsovia (1927-1928). În octombrie 1935 a fost promovat ministru plenipotentiar, plecând în misiune la Tallin (1935-1939), de unde a revenit pentru a fi numit, la 1 martie 1939, director al Afacerilor Politice din cadrul administratiei centrale a MAS. La scurt timp după aceea, în 1 octombrie 1939, a fost numit ca trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al României în capitala URSS, unde a rămas până la 10 august 1940, când a fost înlocuit cu Grigore Gafencu. Rămas în centrală, Gh. Davidescu a fost, pe rând, director al Directiunii Tratatelor, secretar general al M.A.S. cu delegatie (8 august 1941 - 8 septembrie 1941) si, în sfârsit, titularizat ca secretar general la 11 octombrie 1941, rămânând în post pânp în 1944. După aceea, despre Gh. Davidescu avem date extrem de putine: stim că si-a continuat activitatea în M.A.S., preocupându-se de problemele pregătirii si participării României la Conferinta Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), de evaluarea rezultatelor, pentru a fi suspendat la 5 noiembrie 1947, atunci cînd Ana Pauker si comandoul ei comunist I-au alungat de la conducerea diplomatiei noastre pe Gh. Tătărescu si întreaga sa echipă „burgheză". Ulterior, dintr-un memoriu al sotiei, aflăm că Gh. Davidescu decedase în 1971, iar pensia lăsată nu era nicidecum suficientă, de vreme ce petitionara solicita să I se acorde câteva sute de lei în plus!
Să ne întoarcem însă la vara tragică a anului 1940. Ne refeream la faptul că, în lucrările de specialitate, numele lui Gh. Davidescu a apărut în legătură cu notele ultimative societice din 26-27 iunie 1940. O atentie aparte a retinut raportul său cuprins în telegrama transmisă prin telefon si receptată în Centrala la 27 iunie 1940, ora 04,30. Cu putin timp înainte, la 27 iunie 1940, ora 02,27, Davidescu reusise – datorită greutătilor de transmisiune – să comunice Bucurestilor textul notei ultimative ce-I fusese predată de V.M. Molotov, la orele 22,00 ale zilei de 26 iunie 1940. În raportul mentionat, Davidescu relata în detaliu întâlnirea sa cu Molotov care-l convocase la Kremlin să-I predea nota ultimativă, discutiile antamate cu acel prilej. De remarcat că, întrucât linia de comunicare Moscova-Bucuresti functionase anormal, documentul în cauză nu a putut fi transmis integral. Oricum, din acest document deducem, în chip neconditionat că Gh. Davidescu a adoptat o atitudine demnă, că în dialogul purtat cu Molotov, chiar dacă spre miezul noptii, a apărat cu vehementă drepturile si interesele tării sale ori că a combătut deschis, fără menajamente "explicatiile" dalte de liderul diplomatiei URSS pentru a justifica actul de agresiune declansat – includerea în URSS a Basarabiei si nordului Bucovinei sub amenintarea recurgerii la fortă, în caz de refuz din partea României. Pentru a exemplifica propun să retinem din finalul telegramei semnată de Gh. Davidescu: „... În argumentarea mea m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile si mai tari decât orice acord international ale României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o stirbire prin faptul că unul dintre semnatari n-a efectuat ratificarea. Am combătut, apoi, observatiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce priveste conditiile interne din Basarabia. Am arătat în fine că termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru..."
Nu mai este necesar să demonstrez că este preferabil ca, în istorie, orice realitate să nu se sprijine pe un singur document. Iată însă că, în cazul în spetă, suntem în măsură - în baza cercetărilor proprii în Arhivele din Moscova ale fostului M.A.E. ale U.R.S.S. si, de asemenea, în temeiul documentelor valorificate în ultimii ani de istoricii rusi - deci suntem în măsură să verificăm exactitatea informatiilor transmise Bucurestilor de Gh.Davidescu în conditiile deja precizate. Am în vedere notele transcrise de un anume Podterob în asa-numitul jurnal (dnevnik) tinut la Cancelaria lui V.M. Molotov de la Comisariatul Poporului pentru Relatii Externe (M.A.E.) al U.R.S.S.. Jurnalul în discutie cuprinde, pentru finele zilei de 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, nu o însemnare oarecare, ci stenograma întâlnirii Molotov-Davidescu si care se întinde pe nu mai putin de opt file. Avem toate motivele să denumim documentul Jurnalul lui Molotov.
Informatiile cuprinse în Jurnalul lui Molotov din 26 iunie 1940 nu numai că vin să-l confirme pe Gh. Davidescu, dar ele, provenind dintr-o sursă străină, prezintă un grad sporit de obiectivitate (aceasta, evident, în raport cu relatarea personală, într-un anume grad subiectivă a diplomatului român!) si, pe deasupra, sunt complete, din moment ce functionarul sovietic a preferat să nu rezume ci să stenografieze întrevederea. Este motivul pentru care , credem, se impune un examen sistematic al documentului în discutie, care ne îngăduie să cunoastem si să apreciem punctele de vedere sustinute de cei doi interlocutori, sovietic si român. Vom observa că, în cazul lui V.M. Molotov, acesta - tăgăduind apartenenta de iure si de facto a Basarabiei si nordului Bucovinei la România si, în schimb, revendicând înglobarea lor în componenta U.R.S.S. - a expus argumente si teze mai vechi ori mai noi, cunocute ori necunoscute, care să-I slujească scopului (dezmembrarea României) si care, avansate periodic
de imperialismele rus si sovietic, tocmai de acea este bine să fie cunoscute si aprofundate. Dar avantajele unei cunoasteri "de la sursă" se vor impune de la sine atentiei noastre. Potrivit celor transcrise de numitul Podterob în Jurnalul lui Molotov la 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, întrevederea Molotov-Davidescu s-a desfăsurat în 11 timpi, în ordinea precizată în continuare si cuprinzînd următoarele fapte sau declaratii:
Molotov a inaugurat întrevederea dând citire Declaratiei guvernlului sovietic (în Jurnal este înregistrat, în limba rusă, textul integral al binecunoscutei Note ultimative nr.1, prezentată de URSS României la 26 iunie 1940).
Molotov îi predă apoi textul citit lui Davidescu si îi arată pe o hartă teritoriile pretinse. Îi propune lui Davidescu să ia harta cu el.
Davidescu preia textul notei ultimative sovietice si îl asigură pe Molotov că-l va transmite imediat guvernului român. Nedorind să anticipeze pozitia guvernului român, el socoate de datoria lui să declare că "toate argumentele cuprinse în declaratie sunt deja cunoscute guvernului român", în urma negocierilor pe această problemă care au fost purtate, la începutul anilor '20, la Varsovia, Viena si Riga. „Aceste argumente nu corespund conceptiilor guvernului român în această problemă". Astfel, a detaliat Davidescu, „în document [în nota ultimativă] se vorbeste de faptul că România s-a folosit de slăbiciunea militară a Rusiei pentru a ocupa Basarabia. Basarabia n-a fost ocupată prin fortă. Unirea Basarabiei cuu patria-mamă s-a realizat potrivit vointei populare...".
În textul sovietic, a continuat Davidescu, se afirmă că Basarabia ar fi fost cândva un tertitoriu rusesc. „Totusi, mai devreme, înainte de a fi, în decurs de un veac, teritoriu rusesc, Basarabia a fost vreme de cinci secole romînească. Abia în 1812, potrivit acordului dintre Turcia si Rusia taristă, poporului român I-a fost amputată o parte din trup. Turcia se angajlase să apere integritatea teritoriului românesc conform tratatului din 1511.Chiar Petru cel Mare a recunoscut în 1711 granita pe Nistru în acordl cu Cantemir, voievodul Moldovei".
Art emis
- va urma -
|
Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu 6/28/2012 |
Contact: |
|
|
