Amintiri personale despre N. Steinhardt
Presa din România sărbătoreste anul acesta centenarul nasterii lui Nicu Steinhardt.
S-a născut pe 12 iulie 1912 si era putin mai mare decât mama. Prietenia dintre părintii mei si Nicu a fost foarte strânsă si asa am avut ocazia de a-l cunoaste de când eram copil.
Uneori era invitat la noi la masă. De cum intra, pătrundea în casă bucurie si exuberantză. Avea întotdeauna o carte în mână. Odată l-am întrebat: “Nicule, de ce ai mereu cărti cu tine?” “Ca să citesc în tramvai”, mi-a răspuns. “Cum, tu nu te uiti pe geam”? m-am mirat eu. “Mă uit si pe geam, dar îmi place să si citesc!”
Pe mama, Nicu o striga “Juna”, iar pe mine, “Cântăreata”. La prânz, tata stătea în capul mesei, iar Nicu, atunci când venea, avea locul lânga Toma, fratele meu. Eu, cea mai mică, nu mă băgam în conversatie. Fratele meu, pasionat de literatură, intervenea, discutiile fiind de obicei despre cărti. Mama spunea : “Nicu e livresc”. “Ce înseamnă livresc?”, am întrebat. “Livresc e cineva care trăieste în universul cărtilor”, mi-a explicat mama. Poate că de asta Nicu nu se uita pe geam când mergea cu tramvaiul, m-am gândit eu.
Cu o zi înainate de a fi fost arestat, mi-aduc aminte că a venit la noi la masă, tata fiind avocatul lui, dar noi, copiii, nu stiam nimica despre procesul în care era implicat si, după ce s-a terminat masa, tata cu Nicu s-au retras să discute. Am aflat despre chinurile îndurate de Nicu mult mai târziu.
Când a iesit din închisoare m-am întâlnit odată cu el într-un parc. Era palid si obosit, dar la fel de exlatat ca întotdeauna. Lucra la o fabrică de cartoane, unde, mi-a explicat, trebuia să facă ghiozdane pentru copii, ceea ce îl amuza. Nu se plângea, spunea tot timpul “Sunt fericit si recunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat”.
Fiul meu s-a născut în 1977 si, la câteva luni după nastere, Nicu a venit să vadă copilul. A apărut cu nelipsita lui barbă si cu o beretă pe cap. Era tot numai zâmbet. L-am condus la camera copilului si fiul meu, un bebelus de obicei vesel si linistit, când l-a văzut pe Nicu a izbucnit în urlete. L-a speriat barba lui, nu mai văzuse asa ceva. Nicu s-a îndepărtat de copil si i-a spus de la distantă: “Mamă dragă, ce băiat frumos esti! Ai văzut? Numai pe copii reusesc eu să-i speriu, pe securisti n-am reusit niciodată”.
În 1981, când mă pregăteam de plecarea din tzară, i-am dus acasă, ca amintire, discul cu cantata “Magnificat” de Bach. Era bolnav si avea o femeie care-l îngrijea. Bea ceaiuri. “Ce ai Nicule?” l-am întrebat. “Sufăr cu matzele care nu-mi dau pace”, mi-a spus el zâmbind. “Noroc că am asa o femeie minunată care are grijă de păcătosul de mine”, a adăugat. Suferea de stomac iar boala lui s-a agravat după anii de închisoare. Am aflat, după ce a murit si cineva i-a lichidat garsoniera, că discul meu a fost găsit cu un biletzel atasat pe care scria: “De la Cântăreatza”.
Avea o mare pasiune pentru pisici. Spunea foarte mândru: “Iubesc mâtzele”. Nu avea nicio pisică, în schimb eram trei prietene ale lui, verisoara mea, Sanda Sora si eu, care ne ocupam de “aprovizionarea” lui cu poze si calendare cu pisici.
Până în 1982, când am părăsit România, l-am avut pe Nicu prieten apropiat, desi era de vârsta părintilor.
Am ajuns mult mai târziu să citesc “Jurnalul fericirii”, volumul “Dumnezeu în care spui că nu crezi –scrisori către Virgil Ierunca” si alte lucrări ale lui. Citindu-l, l-am recunoscut pe Nicu cel exaltat, pe care atâta l-am iubit! Am găsit în scrisorile lui referiri la părintii mei, la fratele meu. A scris un pic si despre mine, verisoara mea si Sanda Sora, prietenele lui “întru mâtze”. Când am citit dosarele lui de la securitate am aflat lucruri dureroase, pe care nu le stiusem.
În 2009 a apărut la editura Humanitas o excelentă monografie “N. Steinhardt si paradoxurile libertătii” scrisă de George Ardeleanu. Autorul, născut în 1961, nu l-a cunoscut personal pe Nicu Steinhardt, decedat în martie 1989, dar a făcut o lucrare de doctorat despre el. Cartea are peste 500 de pagini si este o lucrare valoroasă, premiată în România si despre care s-a vorbit mult anul acesta cu ocazia centenarului. L-am regăsit, în carte, pe Nicu, asa cum l-am cunoscut si iubit, dar l-am descoperit în ea si pe Nicu criticul literar si de artă pe care, copil fiind, nu l-am putut aprecia.
Nicu a fost un om iesit din comun, exuberantza si bucuria lui de a trăi erau molipsitoare, iar felul în care a rezistat anchetelor pentru a nu-si trăda nici prietenii, nici convingerile lui morale, sunt de admirat. N-am reusit să-l vizitez la mănăstirea Rohia, unde se retrăsese ca monarh, dar stiu că a fost iubit si admirat de toti cei de acolo.
Un gând pios în amintirea unui mare om de cultură, prietenul meu, Nicu.
Toronto / Iunie 2012
|
Veronica Pavel Lerner 6/22/2012 |
Contact: |
|
|
