Lipsa reprezentării politice a tăranului român: durere si oportunitate
Ultimul recensământ ne informează ca populaţia rurală din România reprezintă 45% (47% dupa alţii) din totalul populaţiei; cam câtă ţărănime (fermieri si tărani la un loc) avea America in anul 1930. Cu alte cuvinte, doar ceva mai puţin de jumătate dintre români sunt inca ţărani.
Ţărani care traiesc in ţară si la ţară – mai marea sau mai mica lor gospodărie. Ţărani trecuţi in ultima sută de ani prin două războaie mondiale, prin aburii reci ai comunismului si prin aburii fierbinti ai capitalismului. Azi, imbracati in straie de sinteza arhaico-moderne si mesterind, cate unii, la dracoveniile mobile de ascultat muzici si de vazut filme. Si totusi tarani care lucreaza pamantul, asa faramitat cum a fost el “proiectat” de elita post-comunista. Tarani care, macar in prag de sarbatoare, mai poarta cu mandrie straiele populare (mostenirea milenara daco-geta cea mai pregnanta), mai incinge cate o hora la nunti, mai doineste, si mai zice cate o snoava la sezatorile ad-hoc din mijlocul satului. Tarani care ingrijesc de Biserica lor cosmic-crestina, de legatura lor cu absolutul si cu cele necuprinse. Tarani care, desi afectati de “pub-izare” (in varianta locala, de carciumizare) si de (post) modernizare fortata reprezinta, cred eu, cea mai insemnata baricada in calea uniformizarii si topirii noastre in supa mondiala, o resursa critica a regenerarii traditiilor si identitatii nationale, si o resursa economica fara de pret.
Odata cu ingroparea PNTCD de catre epigonii lui Corneliu Coposu, la nivel ideologic si doctrinar aproape-jumatatea taraneasca a tarii nu-si mai gaseste reprezentarea pe scena politica nationala. Nici USL (socialist-liberalii), nici PDL (populari de dreapta), chiar daca se lauda cu programe politice “solide” de dezvoltare rurala, nu pot juca acest rol, preocuparile lor politice invartindu-se in jurul sincronizarii institutionale sau productive cu sistemele din Vest, care si ele oscileaza ritmic intre stanga si dreapta. Ori, taranului, ramas orfan de partid (adica de parte in esicherul politic), îi este totuna cine vine la guvernare, devreme ce nicio forta politica nu-i intelege ritmul specific si păsurile.
În asemenea conditii, taranul nostru nu mai vede nici in capitalism (asa cum n-a vazut nici in comunism) forma de oranduire sociala care sa-i permita dezvoltarea umana si materiala la care are tot dreptul sa aspire in virtutea muncii depuse ingropat in tarana, soare si ploi de la rasarit la asfintit. Lasat de izbeliste sa-si vanda marfa la marginea soselelor nationale in timp ce marile lanturi de magazine promoveaza produse agricole de import, obligat de competitie (competitie subventionata cu sume enorme de statele competitoare) sa practice preturi care de-abia ii acopera costurile si o parte din munca, si nereprezentat politic, speranta pusa in capitalism s-a dus deja pe apa sambetei. In termeni fatalisti: pentru tarani n-a fost sa fie nici de aceasta data.
Constantin Stere (1865-1936), unul din liderii taranisti si creatorul curentului (si sociologiei) poporanist(e), avertiza inca din perioada interbelica ca tărănimea româna se confruntă cu două proiecte sociale opuse: 1) proiectul emis de pătura superpusă, adica de toate gruparile si clasele care traiesc pe spatele lumii tărăneşti; si 2) proiectul propriu-zis al lumii taranesti, care solicita permiterea afirmarii acestui mod de existenta taranesc tocmai de exponentii lumii taranesti, de tarani, pastori (cati or mai fi), intelectualii lumii satelor, s.a.m.d. Azi, cel de-al doilea proiect social nu mai exista, taranimea nemai avand reprezentare politica, taranul roman ajungand astfel la cheremul tuturor celorlalte ideocratii nereprezentative pentru el, dar dominante, nationale si mondialiste.
Capitalismul, atat de felurit prezentat azi prin exagerarea utilizarii prefixului “post” unor termeni consacrati (i.e. post-capitalism/industrialism/modernism s.a.m.d.), este vazut de poporanistul C. Stere mai simplu, ca avand doua fatete fundamentale. Prima, este reprezentata de “capitalizarea productiei”, practicata in interiorul blocului apusean, care sporeste productia si, implicit, civilizatia unui popor, fiind asadar un factor creator de valoare. Ce-a de-a doua, “capitalizarea veniturilor” (capital de banca, comercial, nu capital de investitie) este practicat de acelasi bloc apusean in exterior, adica in tarile de lumea a doua si a treia, si consta mai ales in acordarea de imprumuturi purtatoare de dobanzi si alte taxe de credit. Aceasta forma de capitalism si capital (“capitalul vagabond”), dimpotriva, prin dobanzile si taxele impuse subtiaza veniturile muncii si “avutia nationala”. Mai mult, acest capital actioneaza ca o “pompa” care aspira avutia unei natiuni trecand-o peste granite.
Tăranul român gustă azi, ca mai intotdeauna in istorie, din amaraciunea cauzata de ne-reprezentarea sa politica pe de-o parte, si, impreuna cu restul societatii, de efectele nocive a celei de-a doua fatete a capitalismului, a capitalului vagabond impovarator, de cealalta parte. Cu un PNTCD aflat in coma prelungita, muribund, speranta de a fi reprezentat pe scena politica a taranului roman nu poate consta decat intr-un alt partid. Partid care daca va sti sa marseze pe acest segment, pe aproape-jumatatea de tara, cu realism si buna-credinta (triada camion de mici – roaba de mustar – cisterna de bere este exclusa de la bun inceput) va putea rasturna orice calcul politic electoral din acest moment.
Toronto/ Iunie 2012
|
Cristian Medelean 6/18/2012 |
Contact: |
|
|
