Sublinieri : Father’s Day
Motto: “…vinde-te azi coborând de pe rug ochii mei orbi s-au deschis si te-arată noaptea surorile nu ne mai fug steaua de-argint îti alunecă, TATĂ” Lelia Munteanu, “Dac-as fi” Proclamată oficial în 1966, sub semnătura lui Lyndon Johnson, Father’s Day (sărbătorită în a treia duminică a lunii iunie ) îsi are originea la începutul secolului trecut:Mrs. Joan B. Dodd din Washington State propune în 1909 sărbătoarea tatălui, în intentia de a-si onora propriul tată, William Smart, nu ca erou al Războiului de Secesiune, ci ca părinte dedicat celor sase copii pe care i-a crescut singur. (sotia se stinge la nasterea celui de al saselea.) Si ca să închei rubrica informatională prima Father’s Day este sărbătorită la 19 iunie 1910 în Spokane ( Washington) devenind în timp recunoscută oficial în Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia…si mai stiu eu unde! Datele mă metin în spatiul rational, dominanta mentală tine în frâu alunecările emotionale cu care vraâd-nevrând accept realitatea existentei tatălui… numai în amintire! Notatie personală care nu este în intentia expunerii mele acum!
Asa dar, vreau să scriu despre Father’s Day asa cum a fost ea concepută, conturată, parcă ar fi mai correct, de respectul si admiratia unei fiice pentru tatăl a cărui existentă s-a înscris firesc în spatiul delimitat de necesitătile domestice: fiind TATĂ Dincolo de propagarea, în zilele noastre, a unei aberante imagini a familiei, tatăl îsi are locul axiomatic al echilibrului: îl avem, avem si sansa pasirii cu “dreptul”, nu-l avem, clătinările inevitabile pot deveni tangaj periculos, catastrofal chiar. Aureola părintească apartinând mamei, grija, sacrifiiciile, dăruirea, renuntarea îi sunt firesc atribuite, conjunctual, mama este Atotputernicul familiei, dar undeva în umbra maternitătii - uneori servind alteori întorcand spatele, dar mai totdeauna, dacă nu ignorat, tinut undeva « la păstrare » ca o necessitate, dar oricum voalată de grijulia mamă - tatăl este prezenta aceea absolut necesară în a întelege sensurile reale, profunde ale vietii, edilul structural a ceea ce suntem, « cărămida » asezată la baza edificiului acesta pe care conventional îl numim familie si pe care o « cărăm » cu noi indiferent cât de « departe » ajungem, cât de siguri sau nesiguri suntem, cât de întelepti sau nu devenim, cât de curajoşi sau nu suntem, cât de oameni reuşim să fim.: « Gheorghe e un om care stî in fata ta si tu te uiti la el si îti vine asa să-i spui să stea jos si lui nici nu-I trece prin cap să stea jos ...leagă lantii fără să facă nici o pauză, prânzul ăl mare e aproape si zăduful n-o să-l ajute, graba asta a lui e de totdeauna, îl învârte ca un burghiu si îi sapă răbdarea, copiii s-au dus pe la casele lor si ar fi trebuit să se oprească, cumva, da’ ti-ai găsit, mai vin si s-ar putea să găsească toate nelalocul lor si de ce sa-i lasi să se sperie? » O imagine, o să-mi ziceti, evident etnică, românismul acela încărcat de sentimente ascunse, puse la păstrare, stivuite de intentii mai totdeauna rămase « pe drum », Gheorghe ăsta e un tată pe care îl recunoastem fără efort si căruia ar trebui să-i spunem că-l stim, îl respectăm si chiar il iubim…. si, evident rar, totdeauna prea rar, îi spunem ! O imagine, zicem, cu un tată aflat undeva, într-un colt de lume din care noi am venit, o imagine care, însă, poate fi OMAGIUL adus fiecarui tată, si, mai ales, tatălui meu ! În deschiderea verii ziua tatălui vine ca o subliniere virilă a naturii pornită să se desfasoare fără obstacole, o masculină interferare în delicatetea mirosurilor ce ne-nconjoară, o grijulie, alertă, protectoare prezentă, asa, în caz că am uitat, că am înghesuit-o undeva într-un colt de memorie blocată de problemele lumii, în caz că privirea aruncată copilului e un reflex, o subconstientă asigurare a sensurilor majore, în caz că am rătăcit drumul înapoi, în caz că furia regretului ne aruncă în cercul închis al singurătatii, în caz că linistea reîntoarcerii deschide portile întelegerii :
Toronto / Iunie, 2012
|
Maria Cecilia Nicu 6/15/2012 |
Contact: |
|
|