Cugetările sărmanului Dionis
Ah! garafa pântecoasă doar de sfesnic mai e bună!
Si mucoasa lumânare sfârâind săul si-l arde.
Si-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde -
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentru-o tigară, s-umplu norii de zăpadă
Cu himere!... Dar de unde? Scârtâie de vânt fereasta,
În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta
Si cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.
Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - si căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,
Ca tiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec, Doamne, - măcar totusi are blană.
Mi-as mânca cărtile mele - nici că mi-ar păsa de ger...
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n perete si nevasta - o icoană.
Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc plosnisele rosii, de ti-i drag să te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie, si apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen
Au iesit la promenadă - ce petrecere gentilă!
Plosnita ceea-i bătrână, cuvios în mers păseste;
Cela-i cavaler... e iute... oare stie frantuzeste?
Cea ce-ncunjură multimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codeste-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul!
Pripăsit la vreo femeie, stiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec?
Si motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic si ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâte, zău! că-n el te-as pune vornic,
Ca să stii si tu odată boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gândeste hâtrul de stă ghem si toarce-ntruna?
Ce idei se-nsiră dulce în mâteasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în sură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mâte - tot poet as fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de soaric,
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizând duios la lună.
Filosof de-as fi - simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Si junimei generoase, domnisoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan.
Sau ca popă colo-n templul, închinat fiintei, care
După chip s-asemănare a creat mâtescul neam,
As striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfăsură-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul s-a lui Duhuri - liliecii?
Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară
Si la tors v-a dat mustete - vreti să-l pipătţi cu laba?
Ii! că în clondir se stinge căpetelul de lumină!
Mosule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori si aur, tu-n cotlon si eu în pat.
De-as putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mâte si cu pureci si cu luna,
Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie!
1872,
|
Mihai Eminescu 6/14/2012 |
Contact: |
|
|
