Vremea Orgoliilor
Orgoliul se află în noi ca o fortă a răului.
– Victor Hugo
De multe ori se identifică orgoliul cu mândria si este bine de separat acesti doi termeni. Orgoliul este definit conform Dictionarului: „Părere foarte bună, adesea exagerată si nejustificată, despre sine însusi, despre valoarea si importanta sa socială; îngâmfare, vanitate, suficientă, trufie.” Între orgoliu şi mândrie este uneori greu de stabilit graniţa si totusi ele diferă, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate.
Orgolios este cel ce se încăpătânează să aibă dreptate, doreste să obţină puterea, se crede om performant, se laudă sau cerseste laude, este egocentric, egoist şi fără credinţă în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaste cel mai putin pe sine si îi place compania oamenilor care îl flatează. Nu suportă să fie contrazis. E atât de plin de el, încât orice tentativă de a-l lămuri într-o problemă, va fi sortită esecului. Cunoaste sau nu cunoaste, el crede că stie totul, răspunsul lui va fi întotdeauna: „Stiu!”.
Omul orgolios nu poate si nici nu merită a fi iubit. Între el si ceilalti se creează o distantă, el vrând să rămână credincios imaginii false pe care şi-a creat-o singur despre sine. O energie a răului din sufletul său îi dirijează paşii.
Orgoliul este o abatere a planului mental, a intelectului. Ia naşte din egoism şi teamă de inferioritate. Individul ajunge să urască sau să invidieze. Orgoliul atrage după sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stări malefice. „Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine!”. Aceste gânduri se nasc în cel stăpânit de orgoliu. În spatele orgoliului se ascunde întotdeauna teama de a nu fi acceptat, iubit, de a fi respins, judecat, criticat, teama de a nu fi la înăltimea pe care o asteaptă altii de la el, în fine, teama de a pierde.
Orgoliosul nu stie cine este cu adevărat, el este doar ceea ce se crede că este, de aceea cu greu va accepta să se schimbe vreodată. El nu stie să fie recunoscător si nici să ceară iertare dacă a gresit. Orgoliul este numit „mândrie deşartă” în Biblie, întrucât orgoliosii devin, în final, cei mai nefericiti oameni. Gândul îmi fuge la talentatul pictor Salvador Dali, orgolios si imprevizibil, cum ajunsese să se plimbe pe străzile New York-lui cu un clopotel, pe care îl folosea pentru a atrage atentia asupra sa; gândul că ar putea trece neobservat era pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia si smerenia. Se mai spune că atunci când acorda interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind formularea „divinul Dalí" sau pur si simplu „divinul".
Orgoliosul se recunoaste după felul în care vrea, în orice împrejurare, să aibă dreptate si să le arate celor din jur că ei, de fapt, gresesc. Vrea să dea impresia că numai el poate fi singurul detinător al adevărului, singurul câstigător.
Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanitătii. El a stat si stă la originea marilor tulburări din viata socială, a rivalitătii, urii si ranchiunei manifestate fată de altii; a dus la conflicte sociale, războaie, datorită plăcerii, ambitiei pentru putere.
Orgoliul a însotit omenirea. Marile civilizatii, marile imperii nu au fost scutite de nasterea unor oameni orgoliosi care le-au condus destinele.
Ce se întâmplă când se întâlnesc doi oameni orgoliosi? Îsi ascut săbiile si se pregătesc de luptă, fiindcă orgoliul presupune putere. „Puterea nu corupe, dar ticălosii dacă ajung într-un post de conducere, corup puterea”, spunea Seneca la vremea sa. Petre Tutea constatase că „Politicul este legat de setea de putere”. Si ce este mai grav, oamenii orgoliosi sunt si încăpătânati si odată porniti spre luptă, greu, aproape imposibil să renunte. Lupta poate începe si un proverb românesc spune: „Când doi se bat, al treilea câstigă!”
Orgoliul nu poate fi confundat cu mândria care este un sentiment de multumire, de satisfactie, de plăcere, de bucurie, chiar de demnitate, de încredere în calitătile proprii. Omul mândru îsi cunoaste limitele, tine seamă de bunul simt si se fereste a degenera în trufie sau orgoliu. Mândria, da, este o calitate! Să conştientizezi justa ta valoare, să o porţi cu modestie moderată: nici prea mândru, dar nici umil! Mândria te poate proteja de a nu fi călcat în picioare de oamenii obraznici. Si, Doamne, cât de multi sunt!
Oamenii au cu ce se mândri: Patria, limba, casa, copiii şi munca pe care o fac. Progresul unei societăti se realizează iubind toate acestea. Omul mândru este posesorul unei energii pe care o conştientizează şi pe care o poate folosi în scop lucrativ, benefic. Multe exemple de mândrie putem da! Petre Tutea şi-a declarat dragostea pentru poporul său cu următoarele cuvinte: „În grandoarea istorică a Poporului Român eu sânt o rotită invizibilă. Dar sunt!” „Limba română este patria mea” a afirmat cu mândrie poetul Nichita Stănescu; „Pentru mine, România nu e doar o ţară. E un destin” - Octavian Paler; „Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici” - Maresalul Ion Antonescu.
Exemplu de mândrie de patrie si de modestie ne-a redat Eminescu în „Scrisoarea a III-a”: voievodul român Mircea cel Bătrân - personajul real al acestei creatii - este mândru nu pentru că este voievod, ci pentru că este domnitorul Tării Românesti. El dă dovadă de modestie, după cum descrie poetul: „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Desi stia că Baiazid a venit cu intentia de a-i cotropi tara, domnitorul i se adresează cuviincios, după datina străbună, dovedind ospitalitate si modestie, acestea fiind însusirile de seamă ale poporului român: „Orice gând ai împărate, si oricum vei fi sosit,/ Cât suntem încă pe pace eu îti zic: bine-ai venit!” Când este vorba însă de închinarea tării, el respinge cu demnitate pretentiile sultanului (demnitate însemnând a fi consecvent în ceea ce crezi) replicându-i: „Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierti…” Jignirilor aduse de Baiazid le răspunde tot cu demnitate si cu mândrie: „De-un mosneag, da, împărate, căci mosneagul ce-l privesti/ Nu e om de rând, el este domnul Tării Românesti.” Sentimentele de mândrie si de dragoste fată de patrie, mai exprimă în versurile: „Eu? Îmi apăr sărăcia si nevoile si neamul…/ Si de-aceea tot ce miscă-n tara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie/ iară tie dusman este/ Dusmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste./ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid! ”
Pe fruntea oamenilor care nu-si cunosc limitele –orgoliosii -, nu poate fi scris cuvântul „modestie”. Numai omul modest si întelept cugetă mult si înfăptuieste lucruri bune.
Raleigh, Carolina de Nord
|
Vavila Popovici, 6/13/2012 |
Contact: |
|
|
