Colaj poetic din volumul în pregătire „Rugă ultimului poem”
Tenere ogni speranza voi ch’entrate
mult prea departe de aproape si mult prea aproape de nimic cineva a creat timpul si m-am închinat lui trecut prezent viitor sfânta treime a fricii de eternitate
am iubit zeii de sticlă (si eu după chipul si asemănarea lor) ah, dacă frumusetea ar fi putut să oprească timpul în loc...
...as fi dorit să fiu o femeie neasemuit de frumoasă în zidul manolic al ochilor celorlati as fi dorit să mor
dar dragostea care trebuia să-mi iasă pe gură a devenit piatră mi-am legat-o de gât si m-am aruncat în propriul meu sânge stiam că nimeni nu este profet în inima lui
în zadar am asteptat întelepciunea primăvara vesnică a cuvintelor sale am cugetat... deci m-am scufundat adânc tot mai adânc si fără colac de salvare adevărul a iesit la suprafată sufletul rezidual al gândurilor abisale
cât despre aduceri-aminte tenere ogni speranza voi ch’entrate sexul este singurul infern accesibil cu drum de întoarcere
Rugă ultimului poem
îmi citesc ultimul poem sunt trist chiar dacă el se va îndrăgosti de alti cititori sau de alte poeme
(chiar nu stiati că poemele se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)
îmi citesc ultimul poem îmi amintesc cum i-am dat suflet cum i-am dat nume cum l-am învătat să meargă silabă cu silabă cum l-am învătat să râdă când simtea numai durere cum l-am certat si i-am tăiat din portia de cuvinte (i-am spus să nu vorbească cu gura plină să aibă răbdare să caute esenta lucrurilor să guste viata ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferintelor)
îmi citesc ultimul poem împreună am pus capăt războiului de treizeci si sase de ani cu umbrele cu spaima cu celălalt eu si nici acum nu stiu dacă am pierdut dacă am învins dacă pacea peste tâmplele mele a nins (victoriile se conjugă doar la timpul pierdut tinând inima pe post de spadă si scut)
îmi citesc ultimul poem si-l rog să le spună si celorlalti că exist că alte poeme vor veni ca o herghelie de fluturi sălbateci cu aripile întinse peste lume lovind din copite
îmi citesc ulti…
Groparul orb
începutul poemului este întocmai ca răsăritul iar pagină albă o mare misterioasă care mă cheamă-n adâncuri dar umbra mă tine de mână - nu te duce încă, lasă primul val să se izbească de stâncă
si stânca seamănă cu inima mea o aschie înfiptă în toracele timpului
un vas fantomă si salva de puncte puncte spărgând linistea
sfârsitul poemului este întocmai ca noaptea cea mai lungă de care nu vrei să te desparti în care nu vrei să adormi de teama necunoscutului
groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt doar păsările mai poartă în tril amintirea poemului
Zbor deasupra unui cuib de hamburgeri
din întreg stadionul se auzea doar inima lui se antrenase de nenumărate ori dar nu trecuse niciodată în competitii peste propria sa înăltime se încurajă îsi potrivi pasii si se desprinse de sol corpul i se undui pluti pentru două secunde si ateriză direct în rugăciune de multumire spectatorii spuneau că fusese o săritură modestă continuau să-si bea berea si să-si înfulece hamburgerii fără să înteleagă ce se întâmplă cu adevărat
Adulmecând osul
„singurătatea naste monstri” monstrii nu pot fi îmblânziti decât de îngeri dar îngerul meu tace si-mi suge sufletul ca un vampir nu-i mai ajunge în curând voi fi un mormânt profanat de propria umbră
orice tristete are o consolare amară oglinzile nu mor niciodată îsi schimbă stăpânul la fiecare privire doar eu stau ca un câine în fata unui străin adulmecând osul
Înger cu reportofon
Viata este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naste. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrângerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a mortii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunt la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-asteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?
O gară pentru două poeme
uneori îmi doresc să am din nou 18 ani dar să nu las să-mi scape printre degete norocul din jur
în fata oglinzii vorbesc mereu cu prezentul în ochii celorlalti pătrund mai adânc descopăr adesea o fiintă zgribulită cu ochii închisi si capul între genunchi numărând dorurile
printre pleoape întredeschise deslusesc linii argintate trenul nostru nu stie unde s-astepte pun semn de carte o gară pentru două poeme
Singurătate în apnee
am nevoie de singurătate ca de aer să fiu printre voi si să nu mă vedeti să mă simtiti si să nu mă prindeti chiar acum fac respiratie gură la gură cu umbrele intru în voi până la refuzul apneei mirati-vă cât sunt de singur ca un abur în fata sărutului vostru cubist
Regii nimicurilor
chiar si peste o sută de ani oamenii tot îsi vor pierde vremea cu nimicurile lor tot va ploua după ce-si vor spăla pretioasele vehicule iar buruienile vor continua să crească nestingherite în grădinile ticsite cu flori ajung să cred că viata mea nici nu contează stau în casă si scriu despre goana acelor de ceasornic privind vecinul cum îsi plimbă câinele sau femeia pe stradă cu aceeasi fală cu aceeasi dorintă de control din păcate foamea mă-ndeamnă să musc din prezent acest sandvis cu singurătate între două felii de timp împărtit frăteste cu umbra poti trece prin viată anonim ca un râu pe sub pământ nimeni nu va sti din ce apă îsi potoleste setea poti trece prin viată ca Saul pe drumul Damascului nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat că spiritul tău are nevoie de un mediu propice înaltei comunicări dar nu-i nici o tragedie ce ne mai miră nici moartea nu mai impune respect a devenit o simplă măturătoare care ascunde oasele sub presul celui fără câine la usă prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi datoare sie însesi dar si acestea sunt tot niste nimicuri despre care n-ar trebui să vorbesc
Arta de a sti
sunt câteva lucruri pe care trebuie să ti le spun despre lume în primul rând: nu stii nimic în al doilea rând: nu stii nimic în al treilea rând: e mai bine că nu stii nimic trebuie să crezi si atât si nu mă refer la zei bănci sau reclame publicitare mă refer la tine însuti la visele tale la puterea ta creatoare
îmi vei spune că oamenii au dreptul să stie eu îti spun că adevărul te face sclavul unui alt adevăr răspunsurile nasc alte întrebări cu răspunsuri pregătite dinainte de nastere până si durerile sunt programate să te doară până la un punct care aduce maxim profit apoi să ti se spună în fată respectuos ne pare rău nu mai putem face nimic pentru dumneavoastră
da stiu oamenii au ajuns să se iubească în doi timpi si trei miscări viata a devenit un atentat la pudoare superba moarte a celor pregătiti să moară împăcati a fost plagiată prin odioase crime bună ziua faceti cunostintă cu apocalipsa
sunt câteva lucruri pe care trebuie să ti le spun despre tine în primul rând: stiu multe despre tine în al doilea rând: stiu multe despre tine în al treilea rând: stiu mai mult decât stii tu despre tine si mai stiu că îti este frică de mine pentru că stiu inima ta a devenit o sală de asteptare pentru trenuri de marfă scumpă pentru că stiu tăcerea ta a devenit un avocat al perversiunii dar nu mă poti opri sunt cuvântul ascuns cu grijă la temelia trezirii sunt explozia întârziată a fericirii degeaba te ascunzi degeaba îti pui măsti fiecare om are un călcâi al lui Ahile si acela este iubirea
Muguri
de la abatorul cărtilor se auzeau strigăte puternice poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos până curgea tot sângele apoi se vindeau la kilogram cu stampila unui inspector de la uniunea vânzătorilor de carne acesta îsi invita prietenii la un pahar de viată vesnică vorbind despre necesitatea traducerii crimei în cât mai multe jargoane patriei voiau să-i scoată limba si să o dea cu împrumutul la amatorii de senzatii tari nu puteam să stau ca altii cu pixu-ntre dinti gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină am ucis animalul din mine îndrăznesc să scriu despre primul arbore plantat în paradis îmi cresc muguri pe sira spinării
Noaptea în care moartea a închis ochii
chiar si fără să vadă ochiul meu poate plânge chiar si fără să vadă asa cum plânge mâna mamei pe ochiul de lână asa cum plânge vino acasă rătăcitorule ti-am împletit dragostea mâinilor tale înghetate vino acasă
acum este noaptea în care moartea a închis ochii totul e viu si negru ca singurătatea cu trup alunecos si rece lenevind la focul inimii cu burta plină de amintiri
dar eu încă mai sper îmi deschid ochiul în acoperisul mintii si astept să ningă cu polen albastru din irisii lui dumnezeu
Vino tată si repară drumurile
sunt drumuri care merg către stele drumuri care coboară-n infern si drumuri pe care tatăl meu le-a făcut pentru oameni
dar tatălui meu nimeni nu i-a multumit vreodată cu totii se miră de gropile care apar odată cu trecerea timpului
vino tată si repară drumurile te asteaptă îngerii cu lopeti si cazmale în mâini te asteaptă masina de piatră te asteaptă vagonul te asteaptă fadroma te asteaptă asfaltul încins si betonul
dar tatăl meu merge de-a busilea prin casă pe un drum plin de gropi pe care mama mea le astupă cu lacrimi si iubire
Montreal/ Iunie 2012
|
Ionut Caragea 6/6/2012 |
Contact: |
|
|