Fragment din romanul - "Sclav pe două continente ",
Sună ceasul la 5:40 am si mă scol ametită de vise, gânduri,
griji, dar trebuie să înfrâng inertia si să actionez ca
un soldat la alarmă: dusul fierbinte în grabă, spălatul pe
dinti, paharul cu apă sau ceaiul de plante, însfăcat din frigider
ceva de mâncare, adunat gunoiul, aruncat pe mine ce se nimereste
și cu cheile masinii în dinti, cu poseta într–o mâna si
sacul nelipsit în cealaltă, fuga pe usă.
Timpul aleargă prea iute, măsor în gând cum am să ajung
la serviciu cu traficul nebun si imprevizibil. Pornesc masina
si încălzind motorul mă uit de–abia acum în oglinda retrovizoare
să văd cum arăt: obosită si cu ochii tulburi. Din oglindă
mă priveste o necunoscută; în ochii mei s–a stins lumina vie a
omului vibrant si activ si mă simt doborâtă de atâtea alergări.
Am de străbătut drumul de acasă spre serviciu, de lucrat
9–10 ore cu o mică pauză de prânz, eventual unul sau două
meeting–uri si trebuie să mai regăsesc forta magică de a rămâne
proaspătă si functională toată ziua, plus condusul înapoi
acasă împlinind 12 ore pe zi, uneori chiar mai mult.
Ajunsă acasă, deschid uneori televizorul să mă informez:
schimb pe toate canalele unde găsesc doar news despre crime
si războaie, filme cu violente, sex, droguri si iar crime, intercalate
cu reclame pentru mâncare si iar mâncare.
Temele principale în advertising sunt mâncarea si sexul.
Buletinele de seară aduc constant cel putin o nouă crimă
care se investighează în zona mea si în celelalte 50 de state cam
tot la fel; abuzul sexual (părinti ce–si violează fetele sau băietii),
copii dispăruti fără urme si de care nu–i pasă nimănui.
Asta cum o mai fi, că nu mai pricep, Doamne apără–ne de
dementi!
Asa se scurg toate zilele săptămânii în care nu am timp decât
să mă spăl, să dorm si să bâjbâi prin casă pentru îndeplinirea
minimului de locatar civilizat.
Simt cum mă frâng în bucăti cu toate eforturile de a
mai face câte o plimbare pentru oxigenare, iesit la un film,
cumpărături sau un concert.
Abonamentul de concerte mi–a rămas de multe ori
nefolosit din cauza lipsei de energie să mă mai îmbrac, să
conduc până la Muzic Hall, să mă bucur trei ore de muzică
adevărată si să vin acasă la miez de noapte mai obosită decât
am plecat.
Listele nesfârsite cu ceea ce am de făcut nu se îndeplinesc
nici pe un sfert cu toată bunăvointa de a mă mentine la linia de
plutire. Banii aruncati la Bally Club nu mi–au folosit la nimic
nemaifiind timp să merg la exercitii si saună.
Casa mea este mereu în dezordine si dacă este curat în casă,
eu arăt ca o servitoare, dacă arăt bine, masina este murdară si
trebuiesc spălate rufele, iar la urma urmei totul este atât de bine
organizat că să nu mai am timp decât pentru muncă; nimic din
ceea ce ai dorit să am, muzica bună, cărti valoroase după care
tânjeam în tară, computer cu internet, un apartament frumos,
nu mă mai bucură nemaiavând timp să folosesc ceea ce mi–am
dorit atât de mult.
Călătoriile, la care am visat toată viata, se fac în timpul
acela scurt de vacantă de două săptămâni, cu plecare în goană
si tot cu grabă să văd cât mai mult din locurile vizitate, deci iar
nu mă mai bucur decât pe jumătate si nu mai reusesc să–mi
trag sufletul în tihnă. Venind din vacantă găsesc facturile care
curg la infinit si înot în greutăți, trăind de la salariu la salariu,
asteptând următorul salariu. Un perpetuum mobile cu uzura
maximă a individului si extrem de putin pentru realizarea lui
personală.
Cărtile pe care le–am iubit cu pasiune si le–am cumpărat
aici, sau le–am adus, nu le pot citi decât pe furate, tot din lipsă
de timp. Paradoxal, aici se pot găsi cele mai bune cărti din lume,
dar nimeni nu citeste; poate tot din lipsă de timp.
TIMPUL îmi este cel mai mare dusman pe această „planetă
a nebunilor”.
M–au trimis la cursuri scumpe de „time management”
să mă instruiască cum să storc fiecare clipă pentru beneficiul
companiei. Nu de cursuri duceam eu lipsă, ci de timpul în care
să fac ceva si pentru mine si cu toată natura mea de a face totul
în viteză în mod eficient, aici m–au zdrobit între malaxoarele
de tocat creiere, trupuri si suflete.
În această nebunie a vitezei am luat peste 70 credite universitare
cu diferite cursuri importante, ca să fiu la curent cu
ceea ce era necesar pe moment în profesie, dar... nu mi–au
folosit prea mult fiindcă mereu s–au schimbat obiectivele si
proiectele după cum a bătut vântul întru câstigarea unui profit
cât mai mare pentru companie.
Mi s–au dat zeci de certificate de merit si de diplome ce
stau însirate pe pereti să–mi amintească doar de noptile pierdute,
pe care le alătur celor lăsate în tară si care, de fapt, se
traduc în viată irosită pentru altii...
Nu am învătat mare lucru în plus de ceea ce stiam, ci am
uitat ceea ce posedam bine când lucram în cercetare; am învătat
computere, ceea ce înseamnă să manipulezi instrumente
si nu cunostinte temeinice pe care să le aplici în alte domenii
de muncă.
Am aprofundat lucruri de rutină, dar am uitat stiinta
adevărată pentru care am muncit atâtia ani în tară.
Modul în care este distribuită munca de către cei care
au pâinea și cutitul este bine gândit: să nu faci niciun progres
pentru tine, ci să te înscrii în tiparele lor atât cât să te poată
compacta prin metoda reducerii la absurd, după ce eventual
ti–au luat ideile si rezultatele.
Nu am avut sansa să lucrez la mai mult de două companii,
iar experienta a fost diferită: una britanică de mărime medie si
alta un mamut contractor la Departamentul de Energie, însă
mi–a fost îndeajuns să înteleg sistemul prin contactele ce le–
am avut cu oamenii de diferite etnii si profesii.
Am uitat limba engleză literară învătată sârguincios în
tară, fiindcă a trebuit să–mi „adaptez” vocabularul încercând
să mă fac înteleasă ca să nu mi se mai spună că „am un accent”.
Am încercat a traduce expresiile locale ca: „I gara go”, în loc de
I have to go sau „warsh” în loc de wash. Alte cuvinte fără niciun
rost sunt utilizate la fiecare moment, ca „hot” și „cool” sau...
„you know”... repetat ridicol de mult când nu–si găsesc ce să
spună ca să umple conversatia.
Nu am făcut niciun progres în materie de limbă pentru că
aici nimeni nu comunică cu nimeni; nici nu te ascultă, nici nu
te aud când ai vorbit, nimănui nu–i pasă de tine că existi, decât
când vor să obtină ceva, să te întrebe unde se afla marea Mediterană
(!!!) sau cum se înjură în limba italiană or franceză.
Se mai folosește gluma proastă „scuse my french” atunci
când se aruncă cuvinte murdare, chiar si în meetinguri oficiale,
iar cuvântul „bullshit” este prezent la fiecare trei cuvinte normale,
aproape în orice discutie.
Conversatiile colegilor sau superiorilor mei sunt masinale,
strict legate de copiii lor, familia lor (vezi Doamne, face parte
din ipocrizia locului, ca să se arate solid ancorati la celula societătii),
interese de bancă sau orice altceva din care mai pot
fura ceva idei.
Am trecut de acest test al limbii uzuale, reinventate de cine
știe ce trogloditi care au populat continentul acum două–trei
sute de ani muncind cu cârca, atât de departe de engleză... că
s–a editat si un dictionar englez–american, iar băstinasii nu se
înteleg ei între ei, de la un stat la altul.
Mă gândesc cu tristete că la aceste locuri tânjește tot mapamondul,
le imită muzica „country” si le învată limba ca să
poată comunica cu idolii din lumea nouă.
Se împrumută o penibilă subcultură care tinde să
înlocuiască valorile reale mostenite de la titanii lumilor trecute
despre care aici nici nu se aude, nici nu se învată în scoli.
Societatea în care mă străduiesc sa exist este artificială–
superficială si dezumanizează!
Mă întreabă colegul meu cu doctorat în Chimie–Fizică,
dacă Luvrul este o sectie de la Sorbona!? Ha??
Totul este „great” sau „super” chiar de si–a rupt o mână sau
tocmai s–a înapoiat de la un by–pass pe inimă. Vorbe „de vată”
fără niciun sens si legătură cu trăirile reale.
Intru într–un magazin cu o prietenă unde suntem întrebate
ce limbă vorbim si de unde suntem; când am răspuns că româneste
si suntem din România, vânzătorul ne spune mirat că
n–a stiut că în America există un stat numit România!? Aud?
Expresiile penibile a la „really” sau „you know” la fiecare
minut te fac să rămâi mut si să te închizi în tine ca să nu izbucnesti,
să nu le arunci direct în fată dispretul pentru atâta
prostie si sărăcie în exprimare.
Colegii mei, printre care îmi petrec 8–10 ore pe zi, sunt
actori mai buni sau mai putin buni, cu nelipsitele măsti rânjite
la moment, cu ochii goi că poți privi prin ei până dincolo...
unde... vei găsi... mai nimic.
Nu s–au miscat mai mult de 400 mile de casa lor, iar vacantele
si le fac tunzând iarba sau reparând si zugrăvind casa. Au
o spaimă de a se confrunta cu cultura europeană de parcă i–ar
pândi pericolul de moarte. Sunt vicleni, profitori si mereu la
pândă ca să poată prinde un pont; aceasta tehnică este numită
„pick–up your brain” si mi–a fost sugerată de managerul meu
la un moment când am întrebat despre un program nou de
lucru ce era adus de un coleg nou angajat de o companie sub–
contractoare. Totul se învată pe furate!
La seminarul de time management unde ne instruiesc cum să
ne scriem totul în agenda zilnică (daily planner) fiind important
să rămână consemnat exact evenimentul sau datele, m–am trezit
spunând ca pentru mine: „verba volant scripta manent”.
Imediat un HR (cadrist, cum era la noi) a sărit să–i repet
fraza ca să scrie ce înseamnă si să–i traduc înțelesul. Îl întreb
de ce, si–mi răspunde prosteste, că vrea să–l impresioneze pe
un profesor de la universitatea unde ia cursuri. O, Doamne,
cunostinte... după ureche!
Explicatia vine si din faptul că aici nimic nu se spune pe
gratis, totul se fură în meserie de îndată ce facultățile costă o
avere, iar un om care a terminat o facultate nu are experiența
de lucru efectiv si nu stie decât să folosească eventual programe
de computer si acelea tot de furat.
Mă sperie usurinta cu care, după ce ai făcut ceva cu pasiune
si dăruire, pentru un anumit proiect de care aveau nevoie, ti se
ia tot ceea ce ai lucrat si dacă nu taci esti aruncat în stradă.
Se unesc în haite, ca lupii, numai să te elimine; este singura
dată când au ceea ce se defineste „team spirit” în societatea
americană.
Tineri absolventi lucrând ca interni la compania mea mi
s–au confesat în acest sens si, se gândeau cum să evadeze din
sistem, să se poată realiza.
Cunosc două cazuri reale a unor români străluciti care
au plătit scump creativitatea cu care s–au lansat în USA: unul
în New Jersey, chimist de la catedra lui Nenitescu, a lucrat
27 ani pentru o companie de farmaceutice si tot ceea ce s–a
publicat sau patentat a fost pus în numele managerului care
l–a exploatat; fiind aproape de pensie a îndrăznit să ceară ca pe
ultimul patent să se adauge si numele lui.
A fost dat afară imediat, iar omul s–a sinucis!
Un alt coleg de meserie a preparat un produs nou, care a
fost patentat, la numai opt luni de lucru la venirea din România.
A întrebat dacă el va primi ceva din beneficiul companiei de
pe urma inventiei lui dar, a fost data afara dându–i–se 20.000
$ (premiu de consolare) si amintindu–i–se că nu era decât
rezident si nu cetățean american în drepturi! Compania a făcut
probabil multe milioane de pe urma inventiei lui.
S–a mutat la o altă mare companie unde a făcut în câteva
zile sinteza unui produs la care lucrau de un an cinci doctori în
stiinte angajati să descopere acel ultra necesar compus organic,
o răsină specială. Când au văzut cei din conducerea tehnică ce
valoare are omul, s–au speriat dar... i–au luat si aplicat ideea
împreună cu mostra obtinută, patentând produsul.
L–au dat afară după aceea sub pretextul că n–a respectat
regulile de protectia muncii!?
Omul nu are nicio valoare în această societate decât atât
timp cât poate fi stors de cunostinte si energie (cam între 25 si
45 de ani) ca să aducă un profit mare magnatilor. După aceea
începe drama vârstei de care nu te iartă nimeni, iar lectia este
cumplită, mai ales pentru femei.
Mai rămâne libertatea pentru care suntem invidiati și
pentru care am plecat din tară la timpul când am fost fortati să
o facem ca să nu ne trimită la re–educare la Pitesti.
Aceasta nu o vom putea folosi decât la pensie, dacă vom
mai avea putere si bani de călătorit pe îndelete, să scăpăm de
stres (dacă nu ne roade cancerul), să ne mai vedem unii cu altii
ca să ne bucurăm de viată.
*
Bătea dinspre Dunăre un vânt rece, iar sălciile scânceau
a plânset de văduvă când ne–am urcat pe un vapor, la
Tulcea, să fugim spre Brăila. Se zvonea că veneau rusii
dinspre răsărit si lumea înnebunise de spaimă la auzul unor
întâmplări de necrezut când intrau soldatii rusi în orase si sate.
Frica ce mă îngheta cu totul îmi trimitea mesaje devastatoare
si de eram un nod de copil fără experiente de vreun fel. Trenul,
cu toate lucrurile din casa noastră, plecase spre Brăila, prin
Cernavodă dar... n–a mai ajuns niciodată.
Vaporul înainta foarte încet în contra curentului si m–am
strecurat mai aproape de locul unde venea căldura de la sala
masinilor. Aveam de străbătut cam sase–sapte ore pe apă contra
curentului, iar noaptea se ridica amenintătoare, neagră,
fără o stea pe cer, ca si destinul ce ne suna la portile sufletului
precum un clopot de înmormântare.
Nu pricepeam ce se petrece în jurul meu, dar intuiam
că va fi foarte rău totul. Mama mă lăsa în pace să stau unde
vreau si astfel îmi puteam trimite mintea mea de copil să viseze
undeva la lumi fantasmagorice cu păpuși si luminite de cristal,
cu turte dulci si cozonaci mirosind a sărbătoare. În visele mele,
alese anume, mă refugiam ca într–o cetate simtindu–mă în sigurantă.
Am repetat acest joc și mai târziu în viată când nu mai
aveam solutii de iesire din disperare.
Tata plecase pe front, iar Grivei, câinele nostru lup, a
urmat trenul în care se afla el; câinele nu s–a mai întors acasă,
iar bunica a spus că nici tata nu va mai veni de la război pentru
că cine calcă pământul rusesc nu poate scăpa cu viată decât în
Siberia, iar unde rusul a pus cizma nu–l mai scoate nimeni
vreodată.
Vorbe din care nu pricepeam o iotă au rămas în adâncul
memoriei mele si ies din când în când să mă viziteze...
Bunica a rămas în Dobrogea, s–a dus la Islam si a murit
după câtiva ani; se odihneste acum sub ciresul urias din grădina
casei bătrânesti.
Frau Brandemburg plecase spre Germania cu sotul,
Maria si Ferdinand, iar Cristian era în război, la rusi. Nemtii
din Dobrogea, adusi de regele Ferdinand când a colonizat
locul, trebuiau să plece fiindcă veneau rusii si cum războiul era
pierdut, puteau fi ucisi sau luati prizonieri.
Ce–o fi aia să fie ucisi gândeam eu; nu stiam ce înseamnă
cuvântul „ucisi” si mă tot chinuiam să–i aflu sensul înainte de
a o întreba pe mama, care era profesoară si la îndemână, să o
înnebunesc cu întrebările. „Vin rusii”, numai asta auzeam între
cei ce călătoreau cu noi, pe vaporul plin de oameni de tot felul,
mirosind a mahorcă si băuturi.
Plutea printre noi un aer îmbâcsit cu amenintarea că vin
rusii, ceea ce eu traduceam a fi un fel de invazie cumplită, în
mintea mea de copil de câtiva ani; s–a dovedit că asa a si fost;
dar în clipa aceea eu mă simteam un personaj important participând
la un eveniment epocal.
Am atipit în cântece tânguitoare venind dinspre maluri de
prin satele pe lângă care trecea vaporul si care se disipau în
noapte. Însuși călătoria cu vaporul era ceva nou pentru mine,
deci experienta căpăta o si mai mare importantă, cu un aer
misterios.
– Cine sunt rusii ăștia, mamă? De ce fugim si fuge toată
lumea de ei, iar dacă sunt atât de răi de ce l–au trimis pe tata
tocmai acolo?
Nu mi–a răspuns, era si ea cu mintea cine stie unde în lume
si la frica zilei de mâine. Îmi spusese că mergem la mama–mare
(adică mama ei) lângă Brăila, fiindcă în oras erau încă bombardamente
si era periculos să ne ducem la casa noastră.
– Ce sunt acelea bombodamente, mamă, si de ce ne bombodeaza?
Vin cu bomboane?
Mama a zâmbit amar de nestiinta mea.
– Da, un fel de bomboane mai mari... dar vin din ceruri si
ne cad în cap.
– Tot n–am înteles.
Aveam să înteleg mai târziu: Veneau rusii!
Am ajuns la Însurăței, vreo 60 km departe de Brăila, si am
cunoscut niste rude: pe mama–mare, niste verisoare, o mătusă
bogată de la Cioara–Doicești si m–am bucurat că aveam
să mă joc cu vreo sapte–opt câini superbi si cu caii lui nenea
Dumitru, care îmi lăsase mie în grijă pe Soldătel, un mânzoc
negru cu o stea albă în frunte. Trai pe vătrai, mai că si uitasem
de rusi, când mai găsisem si niște copii pe ulita satului, peisaj
complet nou pentru mine, deci o lume ca de poveste.
M–am trezit la miez de noapte când mama–mare cu nepoatele
si fiica ei mai mare stăteau în fata unor imense gropi
săpate în grădina casei si unde la lumina ascunsă a unor lămpi
îngropau covoare, bunuri necunoscute mie, grâne în saci dubli,
iar eu mă uitam uluită, fără să înteleg.
– N–ai văzut nimic, ai înțeles?! (mi–a strigat aspru mama–
mare) du–te de te culcă doghitoc–afurisit, a fost „alintarea” ei.
Am numit–o vitrigoiul în mintea mea si nu mi–a mai păsat
de ea din acel moment. N–am iertat–o, si la prima ocazie, când
si–a făcut o multime de cozonaci pentru musafiri, le–am tăiat
fundurile si le–am mâncat pe furis cu copiii asa încât când i–a
adus la masă a murit de rusine.
Dimineata, am fost instruită să stau afară la poartă și pe
ulita satului cu alti copii, ca să anuntăm dacă vedem venind
către sat soldati îmbrăcati în haine militare.
Toate fetele dispăruseră ascunse în hambare de grâne, prin
poduri de case părăsite, fugite la vii în afara satului, nevestele,
mamele mai tinere de asemeni, iar nouă ni se spusese să nu
rostim o soaptă că le omoară; dacă vom fi întrebati să spunem
că nu stim nimic.
M–am simtit foarte responsabilă de misiunea mea si mi–
am jurat că nimeni nu va afla o vorbă de la mine. Mama era si
ea fugită cu alte femei din sat, desi era o doamnă distinsă si nu
se prea putea amesteca cu țărăncile locului. Își dăduse cu cenusă
pe fată ca sa pară mai bătrână si împrumutase niste haine
negre ponosite si un baston de care se sprijinea.
Un ropot de cai m–a asurzit când a apărut din senin un grup
de soldati, călare pe niste cai arabi scunzi, urlând ca sălbaticii
din filme; primul ce s–a oprit în fata noastră, grupul de copii
ce ne făceam de lucru în drum, era un calmuc cu fata turtită,
urât si rău, cu un ceas deșteptător CFR (cum mai văzusem prin
case) legat cu o sfoară de gâtul lui scurt si urlând a întrebat:
– Gde Bierlina?
Ne–am uitat unii la altii ca niște prosti că nu întelegeam
ce vrea.
– Gde hazaica?
Noi tot muti am rămas si am fugit care încotro risipindu–
ne prin case.
M–am speriat foarte tare, dar au plecat mai departe călărind
ca apucati de streche si am scăpat pentru moment de ei.
Intraseră rusii în tară si cum ne aflam pe partea de răsărit,
aveam să mai vedem multe.
La tară, fiind încă, au apărut în cohorte căutând vin si orice
alte băuturi tari. Am văzut rusi înecati în vin, când nu li s–a dat
băutură la cerere, după care au tras cu armele în budanele de
vin inundând pivnitele si murind înecati în băutură.
Au violat fete si femei tinere, dar nu în satul acela.
Au intrat cu baionetele pe mosia lui Pană din Viziru, sat
la 14 Km distantă de al nostru și au distrus cât s–a putut distruge
din conacul plin de mobile aduse de la Paris, picturi alese,
oglinzi venetiene si pivnite pline de rezerve substantiale de
băutură veche.
Când s–au săturat i–au dat foc.
Ne–am mutat la Brăila când eu am început scoala înainte
de vârsta potrivită. Ne–au adus rusi în casă si auzisem că
trebuie să învătăm limba rusă. Au stat la noi în casă vreo trei
rânduri de rusi, dar amintirea cea mai de neuitat rămâne a unui
general de armată, însurat cu fosta bucătăreasă a regimentului,
care se îmbrăca vara în rochii de mătase naturală transparentă,
de i se vedeau toate dedesubturile grosolane si divers colorate,
asa încât domnul Turcu, vecinul nostru, a rostit într–o zi:
– Ia uite–o și p’asta de stau rochiile pe ea ca saua pă vacă!
Punea parfum (duhi) în cizme, fără a se spăla si mă întrebam
de ce pe mine mă omoară mama să mă spăl dimineata si seara
si de câteva ori pe zi pe mâini, când ăstia nu se mai spălau
decât în vodcă de 90 de grade. Aveau si un magazin special de
la care îmi aduceau uneori câte o ciocolată.
Se vorbea în casă, că ei primesc cam 4.000 lei (fiecare din
soti) salariu, în timp ce mama avea vreo 700 de lei în învătământ.
Nu eram eu foarte tare la aritmetică, dar tot nu iesea
socoteala; de ce să aibă invadatorii ăstia de sase–sapte ori mai
mult ca un profesor?
De la magazinul lor, îsi aduceau geamantane enorme, pline
cu stofe fine, covoare si bijuterii ce le trimiteau în Rusia cu
coletărie specială.
Nu întelegeam ce căutau rusii ăstia la noi și nu întrebam.
Nici nu aveam voie.
Vorbeam doar cu mine însumi în tăcerea în care m–am
refugiat pentru restul vietii.
În 1946–’47 a mai venit si foametea, că rusii nu erau destul;
o nenorocire nu vine niciodată singură!
Mă trimitea mama să stau la coada la gaz, sau la mâncare
distribuită pe stradă, la gamelă, unde oamenii se asezau la rând
de la miezul noptii. Nici nu–mi amintesc să fi mâncat altfel
de mâncare la acel timp decât de la cantină, o zeamă verde de
mazăre si niste „crep” de gris cu apă. Cea mai bună prăjitură era
un turtoi de mălai peste care se punea marmeladă ca să–l putem
mânca. O delicatesă era când făceam rost de câtiva biscuiti si o
bucătică de rahat între ei, ca să ne socotim copii răsfătati.
Nu am văzut vreodată pom de Crăciun și trebuia să uităm
de Crăciun, că venise Mos Gerilă, căruia copiii mai mari îi spuneau
Mos Crăcilă.
Nici rusii de la noi din casă nu serbau Crăciunul, deci nu
prea am avut eu de lucru cu acest subiect fiindcă nu mi s–a dat
sansa să înțeleg diferenta.
Nimeni nu vorbea nimic despre sărbători religioase. Icoana
mare montată în argint cu Sfânta Maria si pruncul de deasupra
patului meu și o alta pictată în ulei pe lemn, cu Sf. Nicolae, au
dispărut într–o ladă, undeva. Salba de cocosei de aur a trebuit
„dată” nu stiu unde.
Trăiam într–o spaimă că vărul Stefan a fost arestat si luat
de acasă fiindcă a găzduit doi colegi de seminar într–o trecere
prin Doicesti. Mama lui si sora mamei, împreună cu fiica ei,
duse la puscărie pentru că nu au însământat pământul, erau
chiaburi mari, ba chiar mosieri „periculosi”.
Pe nenea Dumitru l–au arestat pentru îndrăzneala de a
munci ca un apucat să cumpere pământ pe care nu l–a putut
însământa; avea cai si gospodărie îndestulată, mândria satului.
L–au eliberat când a mai avut de trăit câteva luni fiindcă contractase
un cancer la gât. N–a aflat niciodată de ce l–au arestat
si maltratat; s–a stins curând după eliberare.
Cu mintea mea de copil nestiutor nu puteam întelege de
ce acesti buni gospodari, harnici, morali, erau trimisi la puscărie.
Nici nu cred că stiam exact ce este aceea puscărie, iar
dacă întrebam ceva, eram imediat repezită să tac, că nu este
treaba mea. Priveam si ascultam împietrită de frica celor din
jurul meu.
Bătrânii, mos Stefan si baba Tudora, care mosteniseră pământuri
de câteva sate, au dat totul la stat de frica că vor fi dusi
la puscărie si ei, la aproape 80 de ani, apoi s–au mutat la noi ca
să se întrebe zilnic cu ce au gresit în viata lor decât cu munca.
Mos Stefan se aseza pe banca din fata casei cu mintea
rătăcită si cânta săracul de ti se rupea sufletul:
„Plopule foaie rotundă
Ce–mi aduci atâta umbră
Tu cu umbra, eu cu mândra
Până ți–o cădea si frunza”...
Era înalt si semet, purta ghetre fine, avea o noblete regească
si citea orice îi cădea în mână. A murit povestind: „Le–am
spus, de ce domnule mi–ati luat pământul, ce primesc eu în
schimb? Râdea de mine fostul văcar al satului, care ajunsese
primar. «Unde este dreptatea»?”
Veniseră rusii!
Am stat la Brăila cu rusi în casă, vreo sapte ani, până s–au
îndurat să plece, de zicea madam Antonescu, care spăla rufele
cu ziua pe la vecini:
– Să plece doamnăăă... unde si–a întărcat dracul copiii si
să mai vină câti am botezat eu.
– Da de unde, că au plecat unii militari si au venit altii în
haine civile, spune madame Nicolau.
Tot nu pricepeam despre ce vorbeau vecinele noastre.
Începuseră să ne chinuie cu limba rusă cântând „siraka
strana maia radnaia”, „miachii snack” si „tviordii snak” și la
pronuntie parcă mi se desluseau abia acum înțelesurile acelei
spaime cu care am crescut, terorizati că vin rusii!
Pretinsele profesoare de limba rusă erau niste catastrofe
aduse din Basarabia, fără vreo pregătire pedagogică, care ne
puneau să învătăm pe dinafară, ca papagalii, poezii nesfârsite.
„Dvadtai pervoie deckabria, deni rajdenia Josifa Visarionovicia
Stalina”!
Instructorul de pionieri ne–a si ordonat să plângem când
a murit „tătucul nostru Stalin”.
Tatăl meu nu s–a mai întors de pe front si asa am învătat
ce înseamnă să fii „orfan de război”; mi se trăgea tot de la rusi.
Tatăl lui fusese omorât tot de rusi. Destine...
Eram copil de intelectual si comisesem un fel de crimă
dacă mă îmbrăcam curat numai. Hainele se făceau din pardesie
vechi si întoarse, din gabardină elegantă sau din costumele tatii
scoase din lăzi si mă criticau, la scoală, că sunt burgheză. La fel
mă ironizau că am crescut cu limba germană, că stiu franceza,
ceea ce era un semn tot de educatie burgheză ce trebuia ascunsă
cu mare grijă.
Se cânta internationala pe străzi, scria „votati soarele” pe
garduri și oamenii intraseră ca într–o transă în construirea
societății noi, pe baze ideologice noi, comuniste.
Nu aveam nici chemare, nici vocabular pentru asemenea
misiuni si nu s–au lipit de mine în niciun fel. Eram ocupată cu
cărtile citite noaptea pe sub plapomă, ce mai rămăsese după
aruncarea editiei regale a tatei.
Mă refugiasem în lumea mea!
Amintirile mele din copilărie sunt pline de mersul la scos
cartofi pentru CAP, toamna la cules porumbul din balta Brăilei,
morcovii de la Stăncuta si alte gospodării „nechibzuite”, munci
patriotice cu lozinci imbecile, critici pentru nimic, infiltrarea
sentimentului de vinovătie în fiecare dintre noi, mai târziu amenintările
(tot fără motiv) si nesfârsitele cursuri de istoria PCUS
cu informările politice tinute de semi–analfabeti. Asa ne–au
mâncat verile să nu avem timp nici de gândire, nici de joacă.
Ne–au făcut si pionieri, ne–au dus în tabere unde ne îndoctrinau
cu pregătire politică adecvată si ne–au slutit copilăria
si asa inexistentă.
N–am avut nici păpuși, nici radio, nici televizor, nici pom
de Crăciun cu cadouri, nici voie să mergem la biserică de sărbători
(Crăciun sau Înviere), ne adunau ca pe vite cu arcanul și ne
eliminau din scoli sau facultăti, făcându–ne dosar la securitate
că suntem elemente periculoase.
Ne–au promis în schimb... un viitor de aur...
Am crescut mare într–o noapte, atunci când am plecat
de la Tulcea cu vaporul pe Dunăre, unde toti oamenii trăiau o
singură spaimă: că Vin rusii!
Sigur, am înteles mai târziu că rusii „ne eliberaseră, ocupându–
ne”, dar asta a fost... atunci...
|
de Monica Ligia Corleanca 6/3/2012 |
Contact: |
|
|
