Paris - Farmecul Grădina Tuileries si rafinamentul Palatului Luvru
Cu sigurantă că este imposibil să ajungi la Paris fără a vizita, măcar exterior, Grădina Tuileries si Palatul Luvru, dispuse la capătul estic al „axei istorice” a Parisului, ce porneste de la Arcul de Triumf, se continuă cu bulevardul Champs-Elysees si ajunge în Piata Concorde în locul de amplasare a Obeliscului Egiptean. Chiar dacă timpul este scurt sau programul turistic se prezintă încărcat, o traversare rapidă a parcului Tuileries se va impune de la sine, iar o privire fugară a statuilor dispuse în exteriorul aripilor castelului îti va evoca într-o clipă istoria zbuciumată, dar fascinantă a Frantei. De aceea, pot spune că este imposibil să ai o impresie autentică asupra Parisului fără a vizita vestigiile celor care au adus glorie Frantei în timpul evului mediu si au pregătit evolutia ulterioară din timpurile moderne si contemporane. La cine mă refer? Bineînteles, la regii Frantei si la dinastia Bourbonilor, fără de care niciodată nu am fi avut aceste lucrări arhitectonice fascinante din inima Parisului si fără de care statul francez nu ar fi putut să apară vreodată asa cum îl stim din cărtile de istorie.
Dacă până la vizitarea Parisului am fost un republican convins, având mereu în fată idealul „libertătii, egalitătii si fraternitătii”, dacă acest spirit m-a însotit de-a lungul vizitării „axei istorice”, imediat după ce am păsit în Grădina Tuileries am avut perceptia unei epoci în care aristocratia era un factor de progres pentru societatea franceză. De fapt, acest parc minunat întins pe o suprafată de 25 de hectare exprimă cel mai bine simetria, perspectiva si ordinea grădinilor franceze în stil renascentist, oferind confort si bucurie indiferent de anotimp. Privind din dreptul terasei dinspre Sena acest ansamblu de copaci si grădini, am retrăit, pret de mai multe clipe, perioada de aur a regalitătii din timpul regelui „soare”, adică a lui Ludovic al XIV-lea.
Deodată, tot republicanismul meu a dispărut pentru a face loc viziunii strălucitoare a unei perioade de maximă înflorire a Frantei, când frumusetea si rafinamentul acestei tări unice ajunsese să fie cunoscut până la marginile lumii. Fără să vreau, am avut sentimentul pierderii iremediabile a unor valori impresionante descoperite cu putin timp înainte de apusul brutal al regalitătii. Nu as putea preciza foarte exact ce anume m-a determinat să îmi schimb perspectiva, dar cred că „secretul” se afla în armonia pe care am putut să o discern prin farmecul inconfundabil al acestui parc vorbind mai bine decât o mie de cuvinte despre strălucirea acelor vremuri.
Mergând de-a lungul aleii principale, privind fântânile arteziene cu motive neoclasice, observând copacii „tunsi” la aceeasi înăltime si admirând varietatea vegetatiei din interiorul grădinii, mi-am dat seama cât de nedreaptă a fost acea revolutie care a distrus din temelii o epocă glorioasă pentru a face loc unei perioade lungi de distrugere si de continuă tranzitie, care poate nu s-a încheiat pe deplin nici în prezent. Se pare că istoria nu admite astfel de discontinuităti fără a încărca „nota de plată” a generatiilor următoare, fiindcă desi revolutia a eliberat energiile multimii, anarhia si convulsia oarbă rezultată nu a condus la un efort constructiv decât după ce noua ordine s-a înfiripat la capătul multor experimente sociale mai mult sau mai putin fericite.
În principiu, Grădina Tuileries se compune din mai multe sectoare dispuse simetric la dreapta si la stânga aleii principale, care începe din dreptul Pietei Concorde si se încheie în Piata Caruselului, chiar în fata Palatului Luvru, mai precis în locul în care odinioară a existat Palatul Tuileries. Practic, imediat după intrarea dinspre „axa istorică” se poate admira o imensă fântână arteziană, după care se pot observa la dreapta si la stânga sectoare rectangulare cu vegetatie felurită compusă din arbusti sau plante armonios dispuse în interiorul acestora. Există o varietate încântătoare în maniera de dispunere, precum si în prezenta diferitelor specii de plante, fapt care conferă farmec si savoare, ca o mărturie a stilului si rafinamentului francez. Iar la capătul dinspre Palatul Luvru se poate admira un bazin de apă octogonal, care încadrează simetric toate aceste sectoare de grădină, oferind o perspectivă unică atunci când privesti de-a lungul aleii principale.
Numele de „Tuileries” a fost preluat de la destinatia initială a locului în care a fost amplasată ulterior grădina, mai precis aceea de a găzdui o „fabrică” medievală pentru producerea tiglelor din lut ars folosite la acoperisurile clădirilor din Paris, „tuile” însemnând „tiglă”. Fiind chiar pe malul Senei, lutul de culoare rosiatică folosit pentru manufacturarea acestor elemente de constructie era prezent din abundentă, fapt care explică denumirea în limba latină de „rubras” – teren rosiatic, din care a derivat în franceză cuvântul Luvru printr-o transformare fonetică ingenioasă. Nu sunt lingvist de profesie, dar cel putin aceasta este opinia specialistilor, desi pentru Luvru, adică Louvre, as fi propus o variantă mai directă pornind de la destinatia militară initială a amplasamentului în care se află în momentul de fată palatul.
Acest parc a devenit renumit în urma evenimentelor din fatidica zi de 10 August 1792, când a fost luat cu asalt Palatul Tuileries de către multimi de oameni nemultumiti, instigati de către iacobini cu scopul de a detrona pe rege. Locul a mai fost marcat si de masacrarea gărzilor elvetiene ce asigurau paza palatului, care au avut nefericita initiativă de a trage în manifestanti, provocând moartea multor zeci sau chiar sute dintre acestia. Parcurgând la pas toată această grădină, am căutat să identific acel moment trist, când ultimul Bourbon a fost condus la esafodul înăltat în Piata Concorde. Desi nu am avut o părere neapărat bună despre acest rege sovăielnic, totusi tragismul situatiei m-a urmărit de-a lungul tuturor aleilor, având uneori senzatia că zăresc scene sângeroase si pline de dramatism din acea perioadă.
De fapt, Parisul poartă cicatricele acelor vremuri dureroase, când revolutia a luat locul evolutiei, iar experimentul hazardat s-a impus în locul măsurilor rationale de redresare a natiunii. Chiar dacă prin urbanizarea extensivă din timpul Celui de-al Doilea Imperiu, vestigiile timpurilor medievale au fost în mare măsură distruse, Grădina Tuileries si Palatul Luvru ne vorbesc în continuare despre barbaria schimbării irationale si despre furia oarbă a gloatelor atâtate de fanatici, anarhisti si oameni dornici de răzbunare. Ce poate iesi bun din asa ceva? Realizând toate aceste aspecte, am simtit o nostalgie profundă si o compasiune greu de exprimat în cuvinte pentru sutele de mii de oameni ucisi în evenimentele tulburi ale Primei Republici.
Păsind mai departe spre iesirea dinspre palatul Luvru, am fost întâmpinat de Arcul de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, mult mai mic decât cel din Piata Etoile, care comemorează victoriile „Marii Armate” împotriva coalitiei puterilor europene, în mod deosebit fiind amintită victoria de la Austerlitz asupra trupelor imperiului habsburgic. Am citit cu atentie cuvintele scrise de o parte si de alta a monumentului, regăsind frazeologia bombastică din timpul Primului Imperiu. Nu sunt un admirator al lui Napoleon Bonaparte, iar plasarea acestui arc de triumf în interiorul complexului creat de regii Frantei mi-a apărut ca o intruziune istorică neavenită a unui „om din popor” ajuns împărat printr-un complicat sir de evenimente. Cu toate acestea, monumentul este bine încadrat pe „axa istorică”, fiind aliniat cu marele Arc de Triumf dispus la câtiva kilometri în „amonte” fată de acesta.
De la Piata Caruselului am putut admira direct Palatul Luvru dintr-o ratiunea foarte simplă si anume aceea că Palatul Tuileries nu mai există în clipa de fată. Cum se poate asa ceva? Mă asteptam să găsesc o inscriptie monumentală în amintirea acelui faimos palat construit la ordinul Caterinei de Medici, însă nimic de felul acesta nu am putut identifica prin preajmă. În afară de micul Arc de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, nimic nu mai încadrează această piată, care pare cu totul inoportună în fata marelui palat Luvru. De aceea, „am răscolit” Internet-ul si cărtile de istorie pentru a afla ce s-a întâmplat palatului luat cu asalt de gloatele Parisului, urlând cuvinte pline de ură împotriva regelui Ludovic al XVI-lea.
Ceea ce am putut afla m-a întristat profund, fiindcă acest palat, care a fost ultima resedintă a regalitătii, precum si locul în care s-au înscăunat „împăratii din popor” în genul lui Napoleon Bonaparte si a lui Napoleon al III-lea, a fost distrus în timpul evenimentelor Comunei din Paris. Mai precis, pe data de 23 mai 1871, în timpul reprimării revoltei din Paris, în mod deliberat mai multi comunarzi au incendiat palatul, acesta neputând să fie stins nici după mai multe zile de luptă a numeroaselor brigăzi de pompieri din Paris cu flăcări imposibil de oprit. Din fericire, palatul Luvru a scăpat ca prin minune de acest gest absurd si plin de ură al comunarzilor, care din ratiuni de răzbunare s-au decis să radă de pe fata pământului vestigiile nepretuite ale Parisului.
Cugetând la gestul lor, nu am putut să nu regăsesc peste timp ura „revolutiilor culturale” din Rusia, din China sau din estul Europei conduse cu un elan satanic de către urmasii lor din timpul regimurilor comuniste. Dispretul fată de trecut, lipsa de respect pentru valoare si frumos, au fost elementele definitorii ale comunarzilor din toate veacurile, mărturia distrugerii anarhice însotindu-i mereu. Nu mă pot opri să nu mă gândesc si la demolările lipsite de ratiune ale centrului istoric al Bucurestiului, precum si la construirea de monstruozităti arhitectonice, care poartă pecetea urii comunarde, ce a ras de pe fată pământului Palatul Tuileries. Având aceste impresii, am păsit cu tristete peste locul care nu mai aduce aminte cu nimic despre acel palat, pentru a putea admira în schimb Palatul Luvru si aripile care îl legau odinioară de fostul Palat Tuileries.
Palatul Luvru a fost initial o fortăreată de apărare a cetătii Parisului, fiind construit după un plan similar cu cel al castelulului de la Vincennes si cu al altor castele de pe Valea Loarei, adică urmând o structură rectangulară, cu turnuri rotunde dispuse la colturi si cu un turn înalt în interior, pozitionat central, numit „donjon”. Luvru a fost initial una dintre numeroasele resedintele ale regilor Frantei, pentru ca din anul 1546, adică din perioada Renasterii, să înceapă să fie modificat si adaptat ca palat de locuit, confortul si estetica luând locul functiei de apărare. Însă ideea „marelui proiect” de îndepărtare completă a rămăsitelor fortăretei medievale si de unire a palatelor Luvru si Tuileries a avut-o Henric al IV-lea, care a initiat multiple modificări începând cu anul 1589, lucrări ce au fost continuate pe o perioadă ce s-a întins pe o durată de mai multe sute de ani.
Studiind istoria construirii Palatului Luvru, am înteles că un astfel de complex nu se putea realiza peste noapte, ci au fost necesare mai multe generatii de arhitecti si de suverani, care au urmat principii estetice similare. Acest lucru se poate urmări si în Viena, precum si în alte capitale europene, fiind cu totul de neînteles dorinta si sustinerea „regilor din popor”, care au dorit să apară peste noapte „castele din povesti” cu turnuri înalte, crescute grotesc peste ziduri ridicate la repezeală de ingineri constructori cu pretentii de arhitecti. A construi cu stil presupune timp, efort si dedicare, fiind rezultatul transmiterii de la o generatie la alta a experientei acumulate prin observatie, finete în executie si experiment atent dirijat pentru a nu strica niciodată perspectiva de ansamblu. Arhitectura autentică este o artă ce presupune o relatie maestru-discipol si nu doar o absolvire grăbită a unei facultăti de profil. De aceea, mă întreb pe bună dreptate: Unde sunt elitele de altădată? Unde sunt maestrii si scolile de artă arhitecturală, care au zămislit Micul Paris si centrele istorice ale oraselor României? De ce nu mai avem astfel de oameni în generatia actuală?
În fata Palatului Luvru este amplasată o mare piramidă în stil post-modernist realizată din plăci de sticlă, prinse cu arce de otel, construită după planurile unui renumit arhitect de origine chineză. Desi controversată la început această initiativă, ulterior ea s-a dovedit a fi benefică în fluidizarea traficului de vizitatori, folosindu-se conceptul de „atrium” subteran, preluat din arhitectura de constructie a caselor nobiliare din vremea imperiului roman. Intrând în această piramidă, am avut brusc senzatia că mă aflu într-un mare terminal de aeroport foarte ingenios gândit pentru a permite accesul simultan spre mai multe directii prin intermediul multiplelor scări rulante ce urcau sau coborau spre sau dinspre nenumăratele încăperi ale palatului.
Asocierea dintre aspectul piramidal post-modernist si arhitectura medievală a palatului este interesantă, alinierea realizându-se de-a lungul cunoscutei „axe istorice”, care în principiu trece prin mijlocul piramidei si deopotrivă prin mijlocul palatului, oferind simetrie, ordine si perspectivă, la fel ca în Grădina Tuileries. În plus, motivul „piramidei” completează interesant cel al „obeliscului” din Piata Concorde, încadrând într-o manieră „egipteană” Grădina Tuileries, cu o referintă simbolică spre Valea Regilor, o comemorare tipologică a perioadei de glorie a unei civilizatii ajunse la apogeu.
De fapt, Palatul Luvru are la bază o constructie rectangulară, urmărind preferinta pentru simetrie din arta renascentistă târzie, la mijloc fiind dispusă o fântână rotundă ce oferă o perspectivă interesantă atunci când privesti spre oricare dintre laturile clădirii. Partea interioară delimitată de această constructie poartă numele de „Curtea Careului”, în exterior fiind prelungită către apus prin două aripi de clădire ce se întindeau până la fostul Palat Tuileries. Pe aceste structuri sunt dispuse spre interior la nivelul acoperisului statui în mărime naturală reprezentând numeroase personalităti din istoria medievală si modernă a Frantei, această lucrare fiind realizată în timpul lui Napoleon al III-lea în stilul neobaroc. Dar cel mai interesant este muzeul adăpostit de către Palatul Luvru, impresionant prin nesfârsitele colectii de artă expuse publicului larg. A vizita doar o sectiune a acestui muzeu necesită mult timp si efort, fapt pentru care nu voi intra în relatări suplimentare pe această temă, rămânând deschisă invitatia de a veni si de a vedea nepretuitele obiecte de artă colectionate de către regii Frantei.
Ajuns la capătul dinspre răsărit al palatului, mai precis dinspre Pont Neuf, am păsit melancolic spre iesirea din acest palat fascinant pentru a admira pret de mai multe minute aripa exterioară dinspre Sena si pentru a cugeta asupra evenimentelor sinuoase, aberante si crude ce au marcat sfârsitul domniei regilor Frantei. Am intrat în Grădina Tuileries ca un republican convins, am avansat impresionat de splendoarea locului pe aleile acestui parc simtind ceva din gloria regalitătii. M-am cutremurat în fata locului unde a fost distrus Palatul Tuileries, am retrăit agonia aristocratiei ucise de furia oarbă a maselor si tristetea frumoasei regine Maria Antoaneta, ce a avut nesansa istorică de a trăi în acele veacuri.
Mai departe, am parcurs rutele de acces către Palatul Luvru si am admirat motivele medievale si romantice ale acestui complex arhitectural unic, pentru ca la plecare să înteleg că niciodată revoltele populare nu au adus ceva bun atunci când acest lucru a însemnat distrugerea ordinii anterioare si revenirea barbariei la putere sub forma „împăratilor proletari”. Să fii devenit regalist în urma acestei introspectii, imposibil de trăit doar prin lecturarea cărtilor de istorie? Nu as putea spune cu precizie acest lucru, dar cu sigurantă ceva din sufletul meu a rămas pentru totdeauna atasat de aceste „relicve” ale unei glorii apuse pentru totdeauna si ale unui timp când ordinea, simetria si perspectiva constituiau pecetea inconfundabilă a Renasterii, un lucru radical opus mâniei oarbe a maselor atâtate de instigatori lipsiti de orice fel de scrupul, dar mai ales de omenie.
|
Octavian Lupu 5/27/2012 |
Contact: |
|
|
