Ada Kaleh si alte drumuri pierdute in timp
Mi-am propus sa incep sa scriu astazi despre amintirile ce ma leaga de anii claselor elementare. Astazi, in aceasta zi cand un fost coleg de clasa pornind din Ottawa va ateriza la Timisoara, cand demonstratiile din Frankfurt mi-au prelungit weekend-ul. Nu imi este usor sa-mi insir gandurile, caci, ca de atatea ori in viata dupa o pauza lunga in care nu ti-ai intalnit prietenii, inceputul conversatiei este cel mai greu. Curios, caci de fapt abia astept sa povestesc.
As incepe cu intrebarea aceasta clasica indreptata colegilor din scoala elementara pe care-i vor reintalni in luna iulie a acestei veri, la Timisoara: “Va amintiti cand… ?”
Va amintiti cand am fost impreuna la Ada Kaleh?
Desigur, nu cred ca o astfel de excursie se poate uita. Imi pun intrebarea insa cum de a avut invatatorul nostru atata curaj, atata incredere in sine si in noi? Cum de a indraznit sa plece cu un grup asa de mare de copii spre o insula aflata in mijlocul Dunarii?
Va amintiti de drumul pana la punctul din care ne asteptau barcile?
Eu nu mai stiu cum am ajuns acolo. Drumul mi s-a sters din amintire, vad doar barcile acelea late cu lopeti grele de lemn, manevrate de un singur barbat.
Ne vad pe noi, copii inca, sarind cu grija de pe mal in ele. Le simt leganatul… Aud o voce puternica care ne spune sa ne asezam imediat cum ajungem in barci si sa nu ne ridicam pe parcursul traversarii fluviului. Ma vad uitandu-ma la curentul puternic de apa ce trece pe langa barca in care stateam asezata pe o scandura ingusta de lemn cenusiu. Citesc acum in internet ca drumul masura de la Orsova la Ada Kaleh doar 3 km. Trei kilometri plini de nesiguranta pentru un dascal raspunzator de viata copiilor ce i-au fost incredintati.
Astazi, aici in Germania, asa o excursie ar fi de neinchipuit. Nimeni, dar absolut nimeni nu si-ar asuma aceasta raspundere. Drumul ar trebui facut cu un vaporas aprobat de toate birourile de siguranta. Cu un grup de 40 de scolari ar porni la drum cel putin doua cadre didactice. Daca… daca cineva ar porni in aceasta aventura…
Caci drumul la Ada Kaleh a fost o reintoarcere in timp chiar si pentru noi. Domnul nostru, caci nu-i pot spune tovaras in gandul meu, ne-a calauzit prin zidurile cetatii, ne-a dus la moscheea din centrul insulei unde ochii nostri mari de copii s-au minunat la vederea celui mai mare covor din lume… da, din lume… asa imi amintesc…
La aceasta varsta se tes vise, cresc povestile in noi…
Se nasc acele istorioare ce se vor povestii o viata intreaga.
Caci ceea ce eu admir si acum in munca invatatorului meu este – pe langa faptul ca a reusit sa faca din noi un grup unit de copii, care tin unul la altul – modul in care a potolit acea sete de a sti, de a cunoaste, de a descoperi. S-a folosit de o metodica precisa, logica si bine fundata, care si astazi - de exemplu - isi pastreaza valabilitatea in didactica matematicii elementare.
Imi amintesc de eclipsa totala de soare pe care am observat-o in curtea scolii impreuna cu toata clasa noastra. Aveam in mana acel ciob de sticla afumat care ne ferea ochii. Profesorul nostru ne spusese cu cateva zile inainte sa o pregatim si ne explicase si pericolul de a privi indelungat in soare. Am cautat acum in internet data eclipselor totale solare ce se puteau observa in Europa. Singura vizibila in timpul scolii noastre elementare a fost cea din 2 ctombrie 1959. A avut loc la ora 12:27:00
Ma reintorc la acea data cu recunostinta. Curiozitatea mea era acea a fiecarui copil, a fiecaruia din noi.
Imi amintesc si de excursia facuta la crescatoria de viermi de matase. Dudul era un copac obisnuit in Timisoara si in satele invecinate ei. Intr-o vizita recenta facuta
intr-unul din satele spre Sag am descoperit ca toti duzii au fost taiati. Lipsesc… Soseaua are un alt caracter, desigur mai modern. Sa spun acum ca si drumurile devin mature… imbatranesc? Ca-si pierd romantismul?
Totul in viata isi urmeaza calea si evenimentele au sensul lor pe care noi nu intotdeauna il putem intelege in momentul desfasurarii lor.
In mod sigur nu am inteles nici eu pe acea vreme, de ce trebuie sa invat la orele de lucru manual sa cos nasturi. Dascalul ne ceruse sa aducem o bucata de postav gros, un ac mare si un nasture cu patru gauri. Am invatat sa-l coasem cu el impreuna, dupa toata arta pastrata de generatii de soldati. Si la urma urmei este ceea ce stiu si astazi, spre mirarea baiatului meu care abia de curand mi-a descoperit aceasta abilitate. Mi-am daruit stiinta mai departe. L-am invatat si pe el sa lase distanta necesara intre nasture si stofa paltonului pentru a si-l mai putea incheia si dupa acest proces complex de arta manuala.
Toate aceste activitati, toate aceste trairi ne-au adus aproape unul de altul. Nu orele de invatat in tacere creaza prietenii.
Prieteniile se nasc in timpul in care inveti impreuna si dupamasa, iar noi invatam cu placere si deseori impreuna.
Prieteniile se nasc in timpul in care te joci, sarbatoresti si calatoresti impreuna.
Prieteniile se nasc in timpul pe care-l daruiesti si ti se daruieste...
|
Julia Henriette Kakucs 5/25/2012 |
Contact: |
|
|
