Privind înapoi cu mândrie
Am ales acest titlu, fără să mă gândesc la celebrul film al anilor 60, care se intitula, Privesc înapoi cu mânie. Mândria de care pomeneam se referă la faptul că am fost elevul unui liceu de prestigiu, Colegiul Carol I, din Craiova, fost Nicolae Bălcescu, unde am avut colegi de înaltă tinută, cu un ridicat grad educational.
În vara anului 1962 ne-am luat adio de la uniforma de elev, vesmânt pe care îl purtam cu o demnitate greu de descris. Până în acea clipă, se impunea a fi cusut pe mânecă un număr matricol. Inventarierea respectivă avea rolul de a putea fi identificati cu usurintă atunci când eram văzuti la ore târzii, pe strada Unirii, celebrul Corso din inima Craiovei.
Actualii liceeni, care îsi schimbă toaletele de la o zi la alta, în functie de modă, elevi pe care îi apucă zorile în baruri si discoteci, nu pot să creadă că au existat si alte reguli, în alte vremuri, cu elevi cuminti, recitatori neîntrecuti ai frumoaselor poeme si cititori împătimiti ai neuitatelor romane sau nuvele.
Parcă a fost ieri, desi au trecut cinci decenii, de când un grup de elevi visători ne luam zborul în viată. Majoritatea eram pătrunsi de speranta că vom reusi să atingem cu fruntea bolta cerească, să ne facem cunoscuti în lume si să avem de toate pe masă.
Dacă unii au atins acel tărm prea îndepărtat, în schimb, altii au tras cu mult sârg la o singură vâslă ruptă, barca frumoaselor intentii învârtindu-se în cerc, fără să înainteze, conform marilor eforturi depuse. Cărările vietii ne-au despărtit, fiecare din noi urcând dealuri luminoase sau coborând în hăul văilor, pline cu ceată, în functie de sansă si alte criterii de selectie. Mai există categoria celor care au gresit usa, căzând în prăpastia experientelor tentante si esuate.
Majoritatea absolventilor au ajuns ingineri, care au avut un cuvânt greu de spus pe unde si-au desfăsurat activitatea, altii, medici de renume, care au rezolvat cu succes multe drame, profesori respectati de nenumărate generatii, arhitecti si proiectanti, care au trasat posteritătii solide căi, lista profesiilor fiind lungă. Mă feresc pentru a da exemple, de frica erorilor în stabilirea ierarhiei. Facem parte din generatia de sacrificiu, care, la rândul ei, s-a sacrificat pentru ca cei de lângă noi să o ducă ceva mai bine.
Să nu-i uităm pe fostii colegi care ne-au părăsit prea devreme, privind la noi, ascunsi după un nor sau din spatele unui astru strălucitor. În amintirea lor, să păstrăm un moment de reculegere, să aprindem o lumânare si să vărsăm un strop de vin sfintit. Au fost prietenii nostri, care ne asteaptă, în nesfârsita eternitate, pentru a reînnoda, cândva, lantul amintirilor.
Asa cum spuneam cu altă ocazie, am avut sansa de a avea la catedră distinsi dascăli, de o moralitate inegalabilă, care ne-au împărtăsit din bogata lor experientă de viată. Rând pe rând au plecat si ei spre o lume mai bună si ne privesc de pe Balconul Vesniciei Pure. Cu gândul la ei, ne vom apleca din nou, cu adâncă recunostintă la acea panoplie a Făpturilor Divine, simboluri demne de urmat. Evident, au existat si câteva exceptii.
Acum, în anul când atingem cifra celor 68 de primăveri, ne întâlnim din nou, ideal ar fi cât mai des, deoarece toboganul vietii actionează nemilos în ceea ce priveste reducerea efectivului, micsorând din ce în ce mai mult mândra noastră ceată. Pe măsură ce anii trec, firele de pe mosorul vietii se rarefiază în mod decisiv si ireversibil. Viitorul nostru se scurtează treptat si, trecutul se prelungeste până la un moment dat. Amintirile se înmultesc, devin tot mai variate, mai mult sau mai putin frumoase. În schimb, colegele noastre devin tot mai drăgute, în fata cărora mă înclin cu multă supusenie, respect si admiratie. Cu prima ocazie, le voi oferi câte o floare si o dedicatie plină de culoare.
De peste mări si zări îi salut cu multă sinceritate pe toti colegii mei. Sus steagul prieteniei, chiar dacă lancea s-a scurtat putin, din cauza depărtărilor geografice si a tăvălugului calendaristic. Din vecinătatea întinselor gheturi, semnatarul acestor rânduri îi iubeste, în continuare, pe fostii camarazi, din transeele naivitătilor adolescentine.
Îmi pare nespus de rău că nu pot veni la 8 iunie, a.c., pentru celebrarea unei jumătăti de secol de când destinele ne-au separat drumurile, precum cărările unui munte abrupt si imprevizibil, care trebuia traversat cu forte proprii. Desi sunt la o distantă de 7300 de km. inima mea este alături de voi si vă îmbrătisez cu o căldură si mai mare decât nostalgia care poate fi descrisă pe o foaie de hârtie. Astfel de întruniri au un farmec aparte si unic, au o înaltă încărcătură emotională, fără de egal.
Închei aceste rânduri cu o glumă, care se referă la atmosfera actuală din scoli. La ora de analiză gramaticală, profesoara, tremurând de frică, îl întreabă pe Bulă, premiantul clasei, fiul unui prosper om de afaceri si politician: - Spune-mi, te rog, la ce timp este verbul -Eu studiez, tu studiezi, el studiază? Nu cumva este la timpul prezent? Stăpân pe el, Bulă a răspuns cu multă infatuare, ca orice beizadea: - Timp pierdut!
Montreal / Mai 2012
|
Ion Anton Datcu 5/24/2012 |
Contact: |
|
|
