Metoda „pătrătelelor”
fragment din volumul în pregătire „Aproape tot ce stiu despre Eli”
Eu cred că sunt o fire tactilă. Ori de câte ori am o răfuială cu mine, mă răzbun pe cale haptică, „exportându-mi” emotiile prin canalele nevăzute ale buricelelor degetelor. Pe vremuri, senzatia de usurare mi-o procurau acordurile pe chitară. Eram în stare să exersez la nesfârsit, până făceam bătături la degete. Mai târziu, am insistat pe lângă părintii mei până mi-au cumpărat o pianină. Loveam tastele cu ardoare, dar degetele mele sunt mici...
În perioada agitată de după evenimentele din decembrie ´89 mi-am descoperit dexteritatea de a bate rapid la masină, lucru ce-mi permitea să fiu la curent cu totul, dar mă scutea de obligatia de a mă afisa în primul rând din fată când se luau decizii. Când se dicta ceva care nu-mi plăcea, loveam tastele mai tare, mai cu năduf.
După aflarea vestii disparitiei prietenei mele de suflet, m-am initiat în ... tricotat. Nu-i glumă, e la modă! Abia după ce a mai trecut un an, m-am trezit în fata tastaturii si-am înfiintat acest fisier. De atunci, degetele îmi aleargă, de parcă o mână nevăzută mi-ar dicta gândurile. Poate că totusi există o telepatie universală, un soi de transmitere de date „wireless” la care reactionez eu, desi mă crezusem până acum afonă la astfel de stimuli.
Cum prietena mea, Eli iubea matematica, mă gândesc că ar fi preferat cifrele pentru a descrie zbuciumul nostru, permanenta căutare. Cu sigurantă ar fi ales o formulă foarte complicată. Cum eu nu sunt tocmai geniu în stiintele exacte, mi-am căutat o analogie mai pe întelesul meu. Cum era firesc, formula mea s-a materializat în litere.
Cu toate acestea, merită concesia unei solutii matematice. Ce-ar fi să luăm Metoda celor mai mici pătrate, cea cu care ne luptam pe la statistică în anii de facultate si de prin traducerile tehnice de mai târziu? Nu vă speriati, nu e asa de grea cum pare. Iat-o:
Dacă , în urma unor observări repetate, am marca într-o diagramă punctele prin care noi si altii, care ne sunt dragi am trecut de-a lungul timpului, am obtine un fel de „norisor alungit”. În compozitia lui ar intra un curcubeu de oameni (familie, Eli, prieteni), câteva locuri de tainică regăsire (Muntii Făgărasi, Piata Romană), o sumă de stări si emotii puternice (intrarea la facultate, vestea mortii ei subite), câteva răscruci cu boli grele (reanimarea mea la Sibiu sau terapiile zadarnice ale medicilor elvetieni pentru Eli), o seamă de cuvinte care ne-au atins prin poezii, idei filozofice si cântece obsedante. Ne-am întâlnit de câteva ori/ Cu niste munti, cu niste copaci,/ cu niste ape/ (Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?), vorba regretatului Marin Sorescu.
Curba pe care o căutăm toată viata, cea care ar aproxima optim traiectoria noastră prin timp si spatiu, atingând pe cât posibil punctele care au contat pentru noi, unindu-le si dându-le oarecum un sens, ar fi acea ominoasă functie, curba celor mai mici pătrate. Functie de variabilele vietii noastre, ea de fapt nu face nimic altceva decât să minimizeze suma pătratelor abaterilor noastre de la idealul „drumului optim”.
Pe axa „pământeană” am avea timpul; pe cea către cer, fiintarea, din heideggerianul „Fiintare si timp” – altă constructie mentală care ne-a marcat anii studentiei. Totusi, formula e prea frumoasă pentru a putea fi adevărată, doar avem de-a face doar cu un ideal.
Asa se descrie grafic o viată, una din multe. La unii e mai abruptă, la altii mai lină. Nu se poate spune care e mai bună, care e mai rea. Ele sunt asa, vietile, noi suntem asa, oamenii iar functia pe care o generăm - în cifre, litere, culori sau sunete (fiecare are forma sa preferată) - depinde de faptele noastre, cum bine sustin budistii. Fiecare gest mărunt contează.
Numai noi putem „colora” punctele noastre de parcurs cu nuantele noastre personale, având grijă să nu „bruiem unda de culoare” a celorlalti. Poate că în timp ne-ar iesi o diagramă concentrică, al cărei punct central suntem noi: o mandală budistă superbă, unică, irepetabilă.
Mai bine să rămânem cu picioarele pe pământ si să recunoastem că e utopic, imposibil să ne iasă combinatia asta perfect. Un model care aproximează realitatea, în mod cât mai veridic cu putintă?
Să fim bucurosi dacă ne reuseste măcar cât de cât acolo o urmă coerentă, o metodă mai pământeană, mai de ... pătrătele. În fond, parcă poti să stii? Câtă vreme model de rezolvare nu există, ecuatia rămâne deschisă...
Benissa, Mai 2012
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 5/19/2012 |
Contact: |
|
|
