Dileme : Anatomia unei obsesii -" Munca "
De fiecare data cand ma gândesc la notiunea asta de a muncii si la posibilitatea ca aceasta sa devina o obsesie, un zambet imi incolteste be buze. Da, e o obsesie cand devii “workaholic”, e o pasiune cand in ciuda unor statistici,( mai mult de 65% din oamenii in campul muncii nu le place ceea ce fac), viata ta e numai munca si nimic mai mult, si e o datorie atunci cand nu astepti nici o mostenire si creditorii bat la usa. Sa muncesc? Comedianul Rodney Dangerfield avea o alta parere. “Ma mut intr-un cartier mai obscur, cu casa langa subway si intocmesc bugetul bazat pe o spargere la banca de peste drum…” Altii te asigura ca a-i sa muncesti greu, spetindu-te si blestemand propria soarta, 8 ore pe zi, pana deschizi atelierul tau propriu si vei muncii 16 ore din ziua. “Cu cat muncesc mai mult, cu atat devin mai bogat”, spun altii care nu cred in povestile cu banii care cad din cer.
Munca innobileaza omul, spuneau marxistii dar singurii “nobili” erau doar propovaduitorii povetei, cei care se imbuibau cu rezultatele muncii altora si care de la marginea societatii inventau tot felul de “chitibusuri” si lozinci pe care oamenii muncii aveau sa le adopte ca apoi sa-i ocroteasca pe lenesii si parvenitii cocotati in diferite posturi politice sau sindicale si care uitasera de orice legatura cu munca propriu-zisa. Comediile cu acordarea titlurilor de “Eroi ai Muncii Socialiste” le-am trait cu totii, noi cei veniti de pe meleagurile minunatei tari, România, tara care a pierdut mai mult decat prestigiu in cei 40 de ani de communism sub indrumarea celor care ne pretindeau sa sarbatorim zilele destinate familiilor, “prin munca”. Duminicile, nu acasa, nu la asezamintele religioase,”nu, tovarasi”!, ci la munca “voluntara”, la sate sau cine stie unde. Am trudit, am intrecut cincinale si norme, am lucrat la 7 razboaie de tesut, am devenit “fruntasi in productie”, stahanovisti, si? Cu ce ne-am ales? Am trait mai bine? Am gasit mai multe produse pe piata? Nicidecum.
Povestea de mai jos e graitoare. Am avut norocul sa cunosc in România un cetatean care , dupa ce a fost concediat de catre “tovarasul” director pentru ca a refuzat sa devina “candidat” la carnetul rosu, a facut multi ani de temnita pentru ca s-a ocupat cu negustoria de “blugi”, apoi a schimbat moneda straina pentru turisti cu cea autohtona si i-a furat cat a putut, a vandut “la negru” aparate de fotografiat si “a dat in bara” in diferie ocazii. Dar omul avea o meserie. El era electrician de inalta tensiune si inca unul bun. Candva mi-a spus zambind:”Daca muncesti ca sa traiesti, de ce sa te omori muncind?” Surpriza a fost cand l-am reintalnit unde credeti? Aici, in Toronto. Lucreaza la Hydro si are o familie, masina si o casa ca in filme. Nu tanar, dar lucreaza 14 ore pe zi. “Fara munca asta sunt ca si mort,” spune el acum. De unde am dedus ca odata angrenat in sclavia asta care se numeste munca, nu poti iesi. E ca o molima, obsesie. Parca subsemnatul acestor randuri e mai bun? Sau colegul lui in varsta de 89 primaveri? Ai tot ce iti trebuie, nu mortgages, nu Visa, nu imprumuturi, nimic, dar nu poti trai fara lucru. Vacantele te plictisesc, avioanele devin obositoare, inlaturi tot ce crezi ca te deranjeaza. Dar nu munca, “Job”ul e ca aerul si apa. “De unde vii?” Curiosul, om de 72 de ani, sprijinindu-se de un carucior pe rotile si tras la fata, te compatimeste cand aude, cu greu, ca vii de la munca.
Si atunci, cazi pe ganduri. Cum e mai bine? Cel mai bine este sa nu despici firul in patru si sa faci ce crezi ca e bine pentru tine, pentru methabolismul tau, pentru personalitatea ta, si daca consideri ca muncind pana la adanci batraneti te satisface moraliceste si fiziceste, “do it”. Nimeni nu a murit pentru ca a muncit, doar daca a fost accidentat, Doamne fereste! Sa stai acasa si sa privesti pe fereastra puzderia de masini si oameni care strabat drumurile spre lucru sau de la lucru, atunci cand mai poti munci, nu e o solutie ci, dupa parerea mea, o tradare a propriilor tale simtiri si intelect.
Sunt si exceptii si le intalnim in tot locul. Oameni care vor dar nu pot muncii. Si le citesti nefericirea si disperarea pe fetele lor, ca si a celorlalti, din alta categorie, care au ramas fara lucru din pricina noii situatii economice dar sa zbat pe la centrele de recalificare sau incearca un”business” condus de acasa. Este oare munca un balast, un impediment in a-ti adjudeca titlul de “descurcaret” in viata? Ca si educatia. Daca ti-ai bagat in cap ca te descurci fara ea, incearca ignoranta, incearca sedentarismul, strecoara-te crezand ca nimeni nu te zareste si vei vedea rezultatele.
Obsesie, pasiune, necessitate, munca e parte din viata noastra, din insasi existenta noastra si orisicine s-a imbogatit in lumea asta fara a simti sudoarea muncii, ii este rusine sa o admita si traieste din bani capatati, pe care nu i-a meritat. La mesele de noroc de pretutindeni se prezinta sumedenii de mostenitori care pierd si irosesc banii pe care nu i-au castigat prin truda. De cele mai multe ori, ei nu au pe nimeni, nu urmasi, carora se le lase nu numai bani, dar nici numele.
Thornhil / mai 2012
|
Harry Beer 5/16/2012 |
Contact: |
|
|