Comoara de vise
Are scriitorul un stăpân si acela este limba; are limba un stăpân si acela este natiunea; are natiunea un stăpân si acela este – în cuvintele lui Eminescu – infinitul. Dar rigorile acestor stăpâni, deseori, au fost luate ca tot atâtea încălcări ale dreptului celui stăpânit. Rareori, printre tensiunile primului termen al acestui raport, s-au văzut binefacerile celui de-al doilea, lumina ca să-l înnobileze. Un câmp de determinatii trebuie să se strângă sub cupola generalitătii pentru a căpăta strălucirea necesară, pe deasupra multimilor de umbre alienante ale epocii, în care vremea, am putea spune, doar vremuieste; trebuie o înaintare circulară, a cărei “cădere în cerc” să se deschidă într-un cerc mai mare. Si această, de fapt, închidere-deschidere, într-un “ritm de trei”, poate să acorde încredere acelei dialectici, rar deconspirată, prin care omul se împlineste ca fiintă creatoare în si prin istorie.
Scriitorul urmăreste si încearcă să descrie cu sine aceste “căderi în cerc”, întoarceri (care sunt reîntoarceri) în cuprinsul istoriei (a omului, a natiunii si a lumii). Orice reîntoarcere apartine reflexiei, integrării gândului pe cale si desfăsurării lui într-un “cerc de cercuri”. Pe o asemenea structură se bazează, în genere, cultura populară, care a devenit si a fost, pentru un anumit timp, reazemul moral al oricărei fiinte nationale. Prin faptul că cercurile sale nu sunt descentrate decât cu riscul propriei disolutii, ea a asigurat, până în timpul din urmă, un centru, care l-a făcut pe om să se simtă acasă în această lume. A fi acasă, situat în mijlocul valorilor, înseamnă a intra într-un raport cu infinitul si absolutul, raport de care o cultură descentrată – cu un subiect aidoma – se sperie.
Acest centru îl pune în evidentă abia termenul al doilea, generalitatea stăpânitoare. Si o asemenea dialectică a fost dat să se exprime, printr-o “viclenie” a reflexiei, în preafrumoase povesti (sau legende), unele trecând si în romane, din epocii si zone diferite ale lumii.
Pentru “comoara” românească din opera lui Brâncusi, Mircea Eliade a găsit cu cale să povestească una dintre acestea, în cartea Mituri, vise si mistere (Ed Univers Enciclopedic, Buc., 2008). Se spune că piosul rabin Eisik din Cracovia a visat că o voce îi spunea să meargă la Praga, pentru a căuta si găsi, sub podul care duce la Palat, o comoară ascunsă. Visul s-a repetat de trei ori. Dând crezare visului, Eisik a plecat la Praga si, ajuns la podul cu pricina, a început să-i de-a târcoale. Ofiterul de gardă l-a întrebat ce caută. Si rabinul i-a povestit visul. Ofiterul a râs si i-a zis: “Ah! sărmanul de tine! tu ti-ai tocit pingelele făcând atâta drum pur si simplu pentru un vis? Oare un om cu capul pe umeri crede într-un vis?” Si spre a-l convinge că este un “om cu capul pe umeri”, îi spune rabinului că si el a visat cum un glas îi spunea: “Îmi vorbea din Cracoiva si îmi poruncea să merg acolo si să caut o comoară pretioasă în casa unui rabin cu numele Eisik, Eisik fiul lui Iekel. Ar fi trebuit să descopăr comoara într-un ungher prăfuit unde era îngropată îndărătul sobei”. Dar ca orice ofiter si om de gardă, nu dă crezare viselor. Eisik l-a ascultat cu luare-aminte, s-a înclinat profund, multumindu-i, si s-a grăbit spre Cracovia, să se întoarcă acasă. A săpat în ungherul părăsit al casei si a găsit, după sobă, comoara pretioasă.
Cealaltă poveste, din O mie si una de nopti, începe în Alexandria, cu un om care a visat că o voce îi spune să meargă în Persia, unde va găsi o comoară. Si acesta se încrede în vis si porneste la drum. Calea este lungă si plină de peripetii, visătorul fiind pus la grele încercări. Ajunge, în fine, într-un oras persan, intră în curtea unei moschei si se întinde să se odihnească. Dar, în acelasi timp, aici încearcă să se ascundă si niste hoti. Sunt prinsi si dusi cu totii în fata Califului pentru a-i judeca. La întrebarea de ce se afla în curtea moscheii, egipteanul îi povesteste visul. Si pe Calif, neîncrezător în vise ca orice Calif, îl pufneste râsul. Îi spune că si el, la fel, a visat că, dacă ar merge în Alexandria, ar găsi acolo o comoară, în casa unde se află un smochin si un cazan pentru apă, însă nu dă crezare unor asemenea vise. Dă ordin să i se aplice omului o sută de bice. În fine, biciuit, egipteanul se întoarce si recunoaste în casa visată si descrisă de Calif propria sa casă, cu smochin si cazan. Sapă si găseste comoara.
Sau povestea trecută în roman. Scriitorul brazilian, Paulo Coelho, îsi instituie romanul O Alquimista (1988; trad. Alchimistul, Ed. Humanitas, Buc., 2002) pe o asemena legendă a comorii din vis. Ca orice poveste mustind de universalitate, romanul curge cu candoare si întelepciune printre cititorii diferitelor culturii, făcând din Paulo Coelho unul dintre cei mai de succes romancieri din ultimul timp. Un păstor andulez, Santiago, ajunge să înnopteze cu turma în fata unei vechi biserici cu acoperisul prăbusit si-n locul unde ar fi trebuit să fie sacristia este crescut un sicomar urias. Adormind cu capul pe o carte, tânărul are un acelasi vis ca si săptâmâna trecută, din care se trezeste înainte de sfârsit. A învătat să citească, stie pe dinafară câmpiile Andaluziei, dar nu vrea să se facă preot, ci, marea pasiune a lui e să călătorească. Merge la Tarifa unde stătea o tigancă bătrână care stia să ghicească si să interpreteze visele. “Visele sunt limbajul Domnului – îl avertizează ea. Si când El vorbeste pe Limbajul Lumii, pot să-l interpretez si eu. Dar dacă El vorbeste limba sufletului matale, numai tălică poti s-o întelegi.” Santiago îi spune că se făcea că era pe o păsune cu oile si a apărut un copil care, după ce s-a jucat cu ele, l-a luat de mână si l-a dus la Piramidele din Egipt. “Dacă ai să vii aici, ai să găsesti o comoară ascunsă” – i-a spus, dar, când să-i arate locul, a dispărut. Bătrâna i-a descifrat întelesul: “trebuie să mergi până la Piramidele din Egipt. N-am auzit niciodată de ele, dar dacă ti le-a arătat un copil, înseamnă că există. Acolo matale ai să găsesti o comoară care te va face bogat”. A rămas să-i dea bătrânei a zecea parte din comoară dacă o găseste. Pentru a-l îndemna întru hătărâre, îi apare un bătrân, “Regele Salemului”, ce îl cunoaste pe dinlăuntru si-i spune că este pe cale să-si împlinească Legenda Personală. Se desparte de fiica Negustorului, vinde oile si binecuvântat de tatăl său, trece marea în Africa, spre Piramidele din Egipt, fără să stie unde sunt acestea. Călătoria este presărată cu peripetii, pare o fenomenologie a sufletului în împletire cu cea a Sufletului Lumii. Fantasticul se răsuceste în real si realul în fantastic si, ca în orice poveste, tânărul este întâmpinat în străbaterea desertului de piedici si supus la probe. Intră într-un spatiu străin si necunoscut: cu oameni si legi, obiceiuri si vorbire nestiute. În Tanger, primul oras întâlnit, un tânăr îl lasă fără bani. Un alt bătrân, dintr-un bar, îl încurajează si-i spune ca lege: “Când vrei ceva, tot Universul conspiră pentru ca tu să obtii ceea ce doresti”. Un Negustor de Cristaluri îl angajează. “Norocul începătorului” si, după un timp, făcând rost de bani, pleacă cu prima caravană organizată să străbată desertul spre Al-Fayoum, în Egiptul Piramidelor. Între călători, întâlneste un Englez, care urmărea să descifreze tainele Alchimiei, ale Marei Opere, să se întâlnească cu Alchimistul. Intelege legile aspre ale desertului, presimte si începe să învete Limbajul Universal, care cuprinde trecutul si prezentul tuturor oamenilor. Cine se afundă în desert nu se mai întoarce, “Maktub”. Odată cu călătoria lui si a celorlalti, călătoresc si cărtile. Se luminează o simbolistică a lumii. Ajung în mirifica oază Al-Fayoum, cu trei sute de fântâni si cincizeci de mii de curmali, cu corturi colorate. Aici iubirea din Sufletul Lumii îi scoate în fată un “suflet geamăn”, “ochii Fátimei”. Prevede războiul între clanurile rivale, război ce si are loc, si datorită prevederii devine sfetnicul Oazei; se întâlneste cu straniul Cavaler al desertului, cu Alchimistul, ce are un soim pe umărul stâng, cel căutat de Englez. Schimbă cămila pe un cal si pleacă împreună cu Alchimistul spre Piramide. Si ca lege: trebuie să-si asculte inima. Acolo unde este ea, este si comoara. “Proba Cuceritorului”. Alchimia: pătrunderea în Sufletul Lumii pentru a descoperi comoara ce-ti este rezervată. În fine, Santiago se identifică cu acesta. La o mânăstire coptă se despart, nu înainte ca Alchimistul să-i spună pascalian: “Eu ti-am amintit numai ceea ce stiai” (adică: “Dumnezeul meu nu te-as căuta dacă nu te-as fi găsit”). Tânărul înaintează în desert si la urcarea unei dune, inima îi spune că acolo este comoara. Îngenunchează si din ochi îi picură lacrimi. Pe locul unde au căzut, vede plimbânbdu-se un scarabeu. Simbolul egiptean al Sufletului, “al lui Dumnezeu”, zice Paulo Coelho. Ridică ochii si-n lumina lunii pline vede înăltându-se solemne Piramidele Egiptului. Si pe când se adâncea săpând după comoară, apar niste refugiati de la războiul dintre clanuri. Întrebându-l ce face, le-a răspuns că sapă după o comoară, pe care o “visase de două ori”. Iar ei, crezând că ascunde aurul si refuză să-l dea lor, îl supun unei cumplite bătăi. Înainte de a pleca, seful bandei, aplecându-se asupra lui, îi zice: “Aici, în locul unde te afli, am avut si eu un vis repetat, în urmă cu aproape doi ani. Am visat că trebuia să merg pe câmpiile Spaniei, să caut o biserică în ruine unde ciobanii obisnuiau să doarmă cu oile, si unde în sacristie crestea un sicomor, si dacă săpam la rădăcina lui, aveam să găsesc o comoară ascunsă. Dar nu-s prost să străbat desertul numai pentru că am avut acelasi vis de două ori.”
Santiago se întoarce la mica sa biserică în ruine. Sapă la rădăcina sicomorului. “O oră mai târziu, avea înaintea-i un cufăr plin cu monede vechi de aur, spaniole. Erau si pietre scumpe, măsti de aur cu pene albe si rosii, idoli de piatră încrustati cu diamante. Piese dintr-o cucerire de care tara uitase demult, iar cuceritorul uitase s-o povestească copiilor.” Legenda Personală se împlinise.
Pentru a ajunge la comoara de acasă, toti au trebuit să dea crezare visului, să se înscrie pe calea sa, să se deschidă “Sufletului Lumii”, stăpânirii generalitătii; dar toti, spre împlinire a destinului, s-au întâlnit cu oameni ai ordinei, neîncrezători în vise. Toti au avut puterea să creadă si într-un al doilea vis, care nu le apatinea, să facă saltul de la unul la altul si să curbeze calea spre comoara din propria casă, sau din bisericuta cu sicomorul crescut în sacristie; spre casa si bisericuta de dinaintea viselor, dar trecute în casa si bisericuta din stăpânirea generalitătii si universalului. Abia acum, toti si-au descoperit, odată cu propria casă si bisericută, propria comoară. Casa si bisericuta – purtătoare ale comorii!
Ale omului, ale comunitătii, ale întregii lumi.
Sub aceste reîntoarceri sau stăpâniri stă creatorul, omul care îsi împlineste, cum zice Paulo Coelho, Legenda Personală. Se stie că nici reflexia filosofică nu poate să se sustragă acestor reîntoarceri, “căderilor în cerc”, si că numai prin ele se împlineste. De aceea, a face pe om să se simtă la sine acasă în această lume este menirea pe care o întrevedea filosofiei acel “print al filosofilor”, cum a fost numit bătrânul Hegel.
|
Dumitru Velea 5/12/2012 |
Contact: |
|
|
