Actualiatea si tragedia mostenirii lui Anton Pann
Trăim un sfârsit de secol maladiv care îsi prelungeste lenes sederea-i malefică printre noi. În acest tulbure început de veac - fiindcă nu mai sunt posibile lucrări mari fără riscuri si osteneală - contemporanii nostri dornici de notorietate se înghesuie să-si clădească glorii efemere prin zarva pe care o stârnesc demolând adevăruri si reputatii stabilite. Se contestă totul si se re-evaluează orice căci dacă nu putem să ne ridicăm la nivelul eroilor ne putem crede mari coborându-i pe ei la nivelul nostru.
Avem la îndemână numeroase exemple, dar ne vom multumi numai cu putine. Lui Heinrich Schliemann, de pildă, pe lângă multe păcate reale i-se reprosează voalat că ar fi falsificat Tezaurul lui Priam, dezgropat la Hissarlik, locul unde în antichitate se ridica homericul Ilion. De asemenea i-se terfeleste reputatia exagerându-se neconcordante autobiografice minore. Postum nu mai contează că prin cheltueli enorme din propriul buzunar, el a scos din aburul legendei nu numai Troia, dar si alte câteva cetăti fabuloase din Ahaia, dându-le realitate istorică, totodată stimulând si renasterea arheologiei. Noroc că vestigiile venerabile dezgropate, desi mute, mărturisesc despre valoarea omului, pentru cine vrea să vadă, mai mult decât o teză de doctorat si aceea contestată.
În alt domeniu, lui Maurice Herzog, conducătorul unei expeditii franceze pe Annapurna în Himalaya, care împreună cu Louis Lachenal au fost în 1950 primii oameni ajunsi în viată pe vârful unui munte de peste 8000 de metri, i-se diminueaza performanta prin insinuări perfide. Că Herzog împreună cu un mic grup de explorare a efectuat recunosteri importante într-o regiune practic necunoscută, iar mai apoi a făcut celebra ascensiune fără să folosească aparate de respirat cu oxigen, totul într-un singur sezon nu mai impresionează astăzi pe nimeni. Nici măcar faptul imposibil de tăgăduit că si-a plătit succesul cu amputarea tuturor degetelor de la mâini si picioare, făcută fără anestezie si în conditii primitive într-o tabără de mare altitudine, nu temperează zelul celor ce-i disecă relatarea aventurii în confortul bibliotecilor.
Si iată că nici Anton Pann n-a scăpat de vântul contestatar. Este vorba de “fiul Pepelei, cel istet ca un proverb”, cum îl pomeneste Eminescu printre poetii înaintasi “ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. Este acelasi Pann, profesor, cântăret si autor a cărui activitate prodigioasă s-a remarcat printr-o uimitoare bogătie, dovedindu-si talentul creator în felurite genuri de muzică si în variate modalităti de exprimare literară. Spatiul disponibil nu ne permite să intrăm în detalii, dar trebuie să amintim că pe lângă numeroase poezii originale, cântece laice si bisericesti, traduceri, tratate de muzică si culegeri de folclor Anton Pann a publicat si un lexicon trilingv cu expresii si cuvinte în limbile română, rusă si turcă.
Pann ne-a lăsat putine informatii asupra originii sale. Stim unde s-a născut, dar nu exact când, presupunându-se că tatăl său ar fi fost de meserie cazangiu ori tinichigiu. Incerta profesie paternă a motivat recent pe activistii unei anumite etnii minoritare - care ar avea multe alte probleme mai urgente si serioase de rezolvat - să si-l revendice. Faptul a fost imediat îmbrătisat cu entuziasm de semidocta Wilkipedia. Nu este de mirare, numai că în adoptarea lui cam pripită de către “casta” spoitorilor de tingiri apare o dificultate: Anton Pann a lăsat scris posteritatii că încă din copilărie s-a pregătit să ajungă “desăvârsit în mestesugul musicei bisericesti” si “pentru a români (a români = a scrie în româneste)…cărtile cele mai trebuincioase”. Intr-adevăr, desi fluent în limbile greacă, rusă si turcă, opera lui a fost elaborată fără exceptie într-o limbă românească aleasă ceea ce denotă cunoasterea ei timpurie si a cărei perfectiune i-a atras acolada eminesciană. Surprinzător este doar că până acum nu s-a găsit încă nimeni să-i acorde obârsie bulgară, greacă, rusă sau, Doamne fereste, turcă ori să-l încetătenească în tribul lăutarilor. Nu-i încă prea târziu. De altfel un început s-a făcut deja, sugerându-se că ar fi responsabil de răspândirea prostului gust pentru manele, gen muzical eminamente otoman.
Tragic este însă că altii încearcă, din patriotism local rău înteles, să-i nege lui Anton Pann paternitatea melodiei imnului Desteaptă-te Române. Adevărat că autorul nu si-a afirmat niciodată public drepturile si probabil că asemenea dispută nici nu i-ar fi trecut prin minte celui care cu inegalabilă generozitate a scris în propriul său epitaf că:
“Împlinindu-si datoria
Si talentul ne’ngropând,
Si-a făcut călătoria,
Dând altor’ în lume rând.”
Este însă si acesta un semn că lumea a devenit atât de mică si săracă încât am ajuns să scoatem mortii din gropi ca să ne facem loc nouă însine.
Pe predecesorii pomeniti îi admiră o lume, însă patriotului Anton Pann noi îi datorăm si dragoste fiindcă ne-a lăsat o mostenire nepieritoare. Să-l amintim deci cu recunostintă în acest sezon pascal ascultând minunatele noastre cântări bisericesti care în mare măsură sunt lucrarea lui.
|
Gabriel Watermiller 5/9/2012 |
Contact: |
|
|
