Fiat voluntas tua! (Facă-se voia ta!)
Actul I
Adam si Eva în grădina Edenului, îndată după săvârsirea păcatului.
Scena1
Glasul Domnului:
O, voi misei fără de minte,
vicleni ortaci ai ispitirii,
ce voia Mea ati necinstit-o
ca servi să-i fiti neascultării,
aflati că dup-această faptă
o altă viată veti avea –
sunteti nedemni de nemurire,
asa că mortii vă voi da!
Veti părăsi fără zăbavă
Edenul cu grădina lui,
ca-n chin si trudă să aflati
tristetea efemerului.
N-ati vrut ca noi să fiti eterni,
desi ati fost avertizati –
veti sti ce-nseamnă suferinta,
ca ce-ati pierdut să regretati.
Iar cel cu care-ati uneltit
- Ispititorul fără leac –
ca umbra-l va-nsoti pe om
din clipa asta până-n veac
- acel moment al judecătii
ce doar de Mine-i cunoscut –
si ne-ncetat se vor lupta
stiind că este-un Absolut,
doar El capabil să oprească
a răului înversunare,
astfel ca dreptii să acceadă
la liniste si mântuire.
Scena 2
Adam si Eva sunt foarte speriati de cele auzite.
Adam:
(cu năduf)
Doar tu, femeie preavicleană,
pentru bucluc esti vinovată!
Mai bine nu te zămisleai
decât s-o pat cu-asa netoată...
Cum naiba te-ai lăsat momită
să iei din pomul interzis,
când ni s-a spus cu străsnicie
că rodul lui nu ni-i permis?!
Ba si mai si, mi-ai dat si mie
să musc din mărul otrăvit,
ca vina să o poti divide
pentru-al tău gest nesocotit.
Eva:
(cu dispret)
Mai ai obraz să strigi la mine
când stii prea bine cum a fost?
De-ai fi bărbat cum te pretinzi,
pe sarpe l-ai lua la rost.
El, spirit mlădios în voce,
mai insistent ca un păcat,
m-a îndemnat ca fără teamă
să iau din pom, si am luat.
Nu cred să fie vreo fiintă
care să-i poată rezista.
(cu un dram de nostalgie)
I-am rezistat cât am putut,
dar e o dulce piază-rea...
Adam:
(îsi pune mâinile în cap si geme sfârsit)
O, Doamne, ce mai ticăloasă
fără rusine de păcat!
În loc să-si plângă-n hohot fapta,
ea vrea cu dracu să mă bat...
Scena 3
Apare Ispititorul cu trup de sarpe si cap de arhanghel:
Preascumpii mei, ce bine-mi pare
că vă-ntâlnesc pe amândoi!
Am auzit acea sentintă
si m-am grăbit să fiu cu voi,
ca să vă spun că nu-i o dramă
a noastră din Eden plecare –
Pământu-i mare si ne-asteaptă
să-l călărim fără crutare.
Al meu e tot acest rotund
cu ape, munti si largi câmpii;
veti constata c-aici vi-i locul,
căci numai astfel veti fi vii
în gânduri, fapte si-aspiratii,
iar nu-n Eden – o zonă fadă
cu interdictii si pedepse,
unde doar robii vor să sadă...
E drept că nu va fi usor
să vă produceti toate cele,
după ce-n rai ati trândăvit
si v-ati format deprinderi rele.
Dar n-aveti teamă, sunt cu voi
si vitregia vom învinge,
ca din tărână să răsară
o dragoste ce nu se stinge.
(Adam si Eva se relaxează vizibil si pe fata femeii chiar apare o umbră de zâmbet.)
Ispititorul îi priveste cu multumire vicleană si continuă:
În schimbul dărniciei mele,
vă cer o justă chezăsie:
Să dati uitării Paradisul
si să vă-nchinati doar mie!
(Văzând că fetele celor doi se alungesc, el adaugă repede):
E timp destul de parafări
după uscheala din grădină...
Căci, dragii mei, mari transformări
v-asteaptă-n suflet si-n inimă,
alunecând ca-ntr-un cosmar
prin suplul timpului tunel,
ce leagă-n tot armonios
lumi paralele fel de fel...
Mai bine însă mă opresc
să debitez anticipări
si către poartă ne-ndreptăm
ca să zburăm spre alte zări.
Se îndreaptă toti trei spre poarta păzită de un arhanghel cu palosul de foc în mână.
Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi se închide si arhanghelul continuă să-si rotească palosul.
Actul II
O căsută modestă din lemn si chirpici.
În ea, patru persoane: Adam si Eva, mult schimbati,
împreună cu fiii lor Cain si Abel, doi flăcăi chipesi si zdraveni.
Scena 1 – În faptul zilei
Adam:
(cu însufletire)
De nopti si nopti îmi dă târcoale
un vis profund si insistent:
(adresându-se cu deosebire Evei)
Întâi doar eu, apoi cu tine
mă văd în al meu element,
o stare fără de egal
dintr-o grădină, situată
în altă lume, fără timp,
unde iubirea-i laolaltă
cu tineretea-nvesnicită,
iar din văzduh se-aud cântări
divin soptite de viori
si-ntreaga lume-i fericită.
Deodată pacea-i tulburată
de-un gest al tău nesocotit
si-un glas de tunet ne anuntă
că raiul nostru s-a sfârsit...
Atât de mult îmi place visul,
c-as vrea să tin-o vesnicie
cu-a sale bucurii divine
cum pe Pământ nu-i chip să fie.
Eva:
(însufletindu-se la rândul ei)
De necrezut ce potrivire!
Acelasi vis îl am si eu,
doar că-n final mie-mi apare
un sarpe-duh cu cap de zeu,
care cu voce mătăsoasă
si vorbe dulci ca un poem,
mă-ndeamnă firea să mi-o tin
si de urmări să nu mă tem.
Abel:
(adînc tulburat)
O, dragi părinti nepretuiti,
e minunat să poti visa!
Dar un miracol se petrece
când visu-n doi e ca-ntr-aievea.
Cum la visări sunt ne-nzestrat
(posibil să le uit pe toate),
mult mi-ar plăcea să pot zbura,
ca de la vis să trec la fapte.
Pe soimi si vulturi să-i întrec
când spre tării m-oi avânta
si-apoi pe Lună să cobor
de fortele mi s-or găta...
Cain:
(nemultumit de întrega discutie,
dar pornit mai ales împotriva lui Abel)
Poftim de ce-i în stare tontul!
Stând toată ziua lângă vite
precum măgarul între oi,
el crede că-i un stup de minte.
Cum de pământ s-a săturat
umblând cu turmele haihui,
priveste zi si noapte cerul
de parc-ar fi mosia lui.
Dar l-as vedea să stea pe brazdă
si să lucreze cum fac eu;
atunci de stele nu i-ar arde,
ci patul l-ar căta cu greu...
(Adresându-se de data asta direct lui Abel):
Coboară, frate, pe pământ,
menirea să ne-o împlinim!
La tarină vom arde jertfe
ca Domnului să-I multumim.
Scena 2
Abel jertfeste un miel, iar Cain aduce jertfă din roadele pământului.
Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu plăcere.
Cain:
(clocotind de furie)
Nu-i drept ca jertfa ta infectă
să-i pară Domnului aleasă,
pe când a lutului rodire
să fie cu dispret respinsă!
Abel:
(foarte surprins)
Vai, frate, cât de aspru esti!
Să-mi spui cu ce sunt vinovat
de-alegerea făcută-n cer.
Ori crezi că-n spate te-am lucrat?
Nu doar că-i practic imposibil
cu Domnul să te târguiesti,
dar alta-i conduita mea:
Mi-esti drag si vreau să mă-ndrăgesti!
Cain:
(scrâsnind din dinti)
Să taci din gură, secătură,
că nu mai sunt stăpân pe mine!
Vrei armonie si iubire
când jertfa mi-a adus rusine?
O, ce de ură-am adunat
de când te stiu si până azi!
Chiar firea ta mă îmboldea
să te împiedic ca să cazi...
Abel se întoarce cu spatele pentru a-si sterge lacrimile,
timp în care Cain se apleacă,
pune mâna pe-o piatră si-l loveste cu ea în cap.
Abel cade.
De-abia când constată că si-a ucis fratele,
Cain se dezmeticeste si începe să plângă.
Scena 3
Cain:
(smulgându-si părul din cap)
O, Doamne, ce-am putut să fac
cu bestia ce-n mine zace!
L-am omorât pe blândul Abel
ca niciodată să n-am pace.
Întreaga viată-i voi vedea
figura tristă, iubitoare
din clipa când l-am repezit
cu ura mea ucigătoare,
ce inima i-a sângerat-o
ʼnainte să lovesc cu piatra,
si-oi fi întâiul fratricid
sătul să-si mai suporte mutra.
(Se opreste din plâns, îsi duce mâna la frunte si vorbeste precipitat):
Am omorât...Sunt criminal...
Să fug! Dar cum poti să te-ascunzi
de tine însuti?...Grea povară
să fugi când vrei să te înfunzi...
(Priveste-n jur năuc):
Nu-l voi lăsa pe bietul Abel
să fie sfârtecat de fiare!
Am să-l îngrop, ca la-nviere
să sară sprinten în picioare...
(Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.)
Scena 4
Glasul de tunet al Domnului îl încremeneste:
Unde-ai pornit în fuga mare
tu-ntruchipare-a rătăcirii?
Ai mâinile scăldate-n sânge,
iar firea ta-i dusmană Firii...
Credeai că poti să te ascunzi
de ochiul meu preavigilent,
când sângele lui Abel strigă
că te-ai purtat ca un dement?
(Cain tremură si cade cu fata la pământ, murmurând: Îndurare, Doamne!)
Domnul continuă:
Nu îndurare ti se cade
după a ta nesocotintă,
ci de căintă si ispasă
e mare, mare trebuintă...
Dar dacă viata-ti este dragă
chiar cu torturi de nedescris,
ti-o dăruiesc, ca traiul zilnic
să te scufunde în abis:
Un semn te va feri de moarte,
luându-ti dreptul de-a muri
până ce Eu voi socoti
că le-ai plătit din plin pe toate.
Scena 5
Apare Ispititorul în chip de om, schiopătând usor si cu fata numai zâmbet:
Mă bucur mult, iubite Cain,
că te-ntâlnesc si-om vorovi –
acuma că sentinta-i dată,
gândeste-te la ce va fi:
Ca să-ti trăiesti cu cap viata
de mititel nemuritor,
nu doar de sfaturi e nevoie,
ci si de-un brat ocrotitor.
Cain:
(încă vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)
De unde naiba-ai apărut,
că nu te-am mai văzut pe-aici?
Ispititorul:
Sunt bratul care-ti trebuieste
si vreau să devenim amici.
Cain:
(neîncrezător si ironic)
Ia uite ce noroc pe mine
cu-asa o faină întâmplare!...
De nu ti-i cu bănat, amice,
as vrea să stiu în ce esti tare.
Ispititorul:
(rânjind)
Destule pot părintii tăi
să îti vorbească despre mine;
(apoi foarte serios)
Oricum, te pot asigura
că fac de toate foarte bine.
Cain:
(dând să plece)
Esti un ridicol fanfaron!
Ispititorul:
(apucându-l de mână)
Mă rog matale, ce-ai dori
să fac ca să te pot convinge?
Poate rotundu-l vrei zări?
De-abia rosteste întrebarea si amândoi se înaltă atât de sus,
încât Pământul le apare în fata ochilor ca o bilă rotundă.
Cain:
(stergându-si sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee,
exact pe locul de unde s-au înăltat)
Halal să-ti fie de ispravă,
da’ stiu că ai putere multă!
(cu îngrijorare)
N-oi fi cumva chiar Necuratul?
Ispititorul:
(cu trufie)
Ce-ti pasă cine te ajută
când pân’ la gât esti îngropat?
Dar oamenii asa-s făcuti,
ca firu-n patru să-l despice
si-apoi să cadă în rahat…
Vizibil multumiti de cum a decurs întâlnirea dintre ei,
Cain si Ispititorul îsi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.
Actul III
Aceeasi căsută din Actul II.
În ea trei persoane: Adam si Eva, deja bătrâni de-a binelea,
împreună cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.
Scena 1
Adam:
Si iac-asa trecură anii,
iar noi trecutu-ne-am cu ei,
încât din junii de-altădată,
azi am ajuns doi bătrânei.
Dar nu din bătrânete vine
durerea noastră, scumpă Eva,
- stiut fiind că-i inerentă -,
ci seva-i vine din altceva:
Pierduti sunt primii doi născuti
- Abel ucis din invidie,
Cain ucigasul dus în lume –
si-n veci cu noi n-o să mai fie!
Sau poate-n mare mila Sa,
Domnul mai iute ne-a uni
- prin moarte ori prin înviere –
si-n inimi pacea va veni…
Set:
(foarte agitat)
Mă mir că până azi n-ati spus
un cuvintel de fratii mei!
Nu credeti că sunt demn să stiu?
Sau e tabú să pomeniti de ei?
Eva:
Să nu ne judeci, fiu iubit,
pentru o vină-nchipuită!
N-am abordat această temă,
căci drama prin tăcere-i domolită.
Scena 2
Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr si surâzător:
Ce mult mă bucur, dragii mei,
că ne-ntâlnim din când în când!
Numai atunci putem vorbi
de cele care zac în gând…
O, stiu, vi-i greu să tot truditi,
captivi cu gându-n tragedie!
Nici mie nu-mi este usor
având Pământu-n custodie.
Tot alergând să pregătesc
terenul pentru viitor,
ca oamenii ce vor veni
să se urască cu mult spor,
nu stiu odihna cum arată,
nici dacă-i zi ori noapte-adâncă.
(cu fină ironie)
Cu slujba nu-i de suguit,
c-o pierzi si naiba de mănâncă…
(Apoi, după ce oftează adânc):
Pesemne vouă vi se pare
că-i fericire-n nemurire.
Vă dau cuvântul meu de-onoare
(pe care o posed din fire),
Că nemurirea-i o năpastă
si-un jug de fier pe gâtul meu,
de care mi-as dori să scap
la schimb c-un alt model de eu.
Dar ăsta-i jocul: Muritorii
vor moartea s-o îngenuncheze,
pe când nemuritorii-ar vrea
ca efemerul să-i distreze…
(Dă să iasă, dar se întoarce si adaugă):
Tot trăncănind era să uit:
Din Nod aveti urări de bine
de la feciorul vostru Cain!
Amic la toartă e cu mine…
(Iese)
Scena 3
Set
(înfiorându-se)
Văleu cât poate să vorbească
fiinta asta reptilină!
Mi-a provocat aceeasi silă
pe care-o simti lâng-o jivină.
(Adam si Eva se privesc semnificativ.)
Adam:
(visător)
L-am cunoscut si noi cândva
în circumstante mai aparte;
părea un vis, dar astăzi stiu
că n-am visat, ci c-au fost fapte.
Eva:
(adânc miscată)
Din tot ce-a fost, ne-a mai rămas
doar nostalgia nesfârsită –
puteam fi tineri si eterni
de făceam fată la ispită…
(Eva plânge încetisor, Adam cade pe gânduri.
Desi foarte nedumerit, Set crede că părintii lui aiurează,
asa că nu-i mai întreabă nimic.)
Scena 4
Glasul Domnului:
Voi oameni osânditi de timp
după edenica ratare,
aveti acuma de luptat
pentru a voastră înăltare.
În lupta fără de răgaz
cu rău-n inimi încuibat,
veti arăta spre ce optati:
Vecia sau canonul ne-ncetat!
Eu v-am făcut si vă iubesc
cu dragoste de Absolut;
dar veti putea veni la Mine
doar după ce de rău v-ati rupt,
smulgând adică fără milă
păcatul care v-a-nrobit,
ca iar să fiti ce-ati fost cândva
când în Eden v-am găzduit.
Corul îngerilor:
Lăudat să fie-n veci
Cel ce toate le-a făcut;
Lui să-I multumim,
pe El să-L iubim.
Sighetul Marmatiei, George PETROVAI
Aprilie 2012
|
George Petrovai 5/5/2012 |
Contact: |
|
|
