Descătusări - Fărâme de azimă - versuri vechi si noi - de Georgeta Minodora Resteman
Poetica simfoniei iubirii din stihurile -,,comori” de mir
Harul divin al creatiei poetice păstrează, în ,,vers curat, de poezie”din volumul Descătusări - Fărâme de azimă - versuri vechi si noi - (Editura Armonii culturale, Adjud, 2011), apartinând poetei Georgeta Minodora Resteman, mireasma iubirii din ,,Cântarea Cântărilor” din care ,,picură” în ,,tainul de libertate”, ,,sufletul mereu dorintă vie /Plin de sperantă si de bunătate”( Când scriu) al autoarei.
Eminescienele ,,versuri vechi si noi” par a fi metafore ale stihurilor de ,,mir”, care, prin întelepciunea harică, sugerată de ,,fărâmele de azimă” rememorează, poetic si duhovniceste, filosofia existentei din Glossa lui Eminescu (Toate-s vechi / Si nouă toate .”)
,,Cântarea” iubirii - ,,dorintă vie” structurează cartea în patru variante poematice ale reveriilor înmiresmate de dragostea ,,în duh” din care ne împărtăsim prin taina lecturii: I. Picuri de mir; II. Simfonia vântului primăvăratec; III. Fereastra de vise; IV. Flori sub zăpadă.
Monada operei ,,simfonice” îsi deschide aceste patru ,,ferestre” în ale căror stihuri străluceste, parcă, Lumina Iubirii Dintâi care înseninează cu razele ei sufletul cititorilor.
,,Ispita cuvintelor” poetice, despre care vorbea Constantin Noica (Cuvânt împreună despre rostirea românească, cap. Paranteză despre rimă sau ispitele cuvântului., Ed.Eminescu, Bucuresti, 1987, p.216 - 217: ,,De îndată ce apare pe lume, un cuvânt îsi are libertatea de a se schimba.(…) Iar rima, nevoia de rimă, s-a născut sub care s-a născut, pune cel mai bine în lumină ispitele acestea libere ale cuvântului. Bănuim că s-au inventariat cuvintele din limba română ce s-au născut dintr-o nevoie de rimă si ar fi ceva de învătat de la ele. În orice caz , nu toate limbile pot pune în joc rima cu atâta dezinvoltură ca limba noastră. (…) Cuvântul n-are astâmpăr. Cu firea si rostul rimei întelegi mai bine firea si rostul cuvântului, care nu urmăreste să lege gândirea, cum fac formulele stiintelor, ci s-o dezlege. Ispita cuvântului este de-a umple , cu bogătia lui, toată matca unui gând, si până la urmă de a sări din matcă. Se spune adesea că n-avem destule cuvinte pentru gândurile noastre ; dar uneori n-avem destule gânduri pentru cuvinte, cum s-a putut vedea cu creatiile lexicale, adesea admirabile, ale stiintelor de astăzi, în special ale matematicilor (invariabil, transfinit, parametru, vector), pentru care după aceea găsim atâtea sensuri, pe plan spiritual sau moral. ) oferă, la Georgeta Resteman, revelatia ,,gândului” spiritual si moral – izvor de ,,sperantă si de bunătate”.
Sensurile spirituale se decantează, ca niste ,,descătusări”, în semnificatii multiple, într-o semioză infinită a metaforelor iubirii si a rimelor ,,încărcate” de ispita poeziei si a gândului poetic.
În universul poetic al scriitoarei, semioza infinită dezvăluie sintagmele izotope ale iubirii: ,,picuri de mir”, ,,simfonie”, ,,vis”, ,,fereastră” deschisă spre absolut, ,,sentiment” ,,înflorit”, floare”, ,,zăpadă” a ,,sufletului curat”, ,,fărâmă de azimă”, ,,descătusare”, ,,reverie, ,,cântare”, ,,dor”, ,,prezenta celuilalt”, ,, minunat dor”, ,,dor de viată”, ,,mister”, ,,mirific cântec”, ,,cântec lin pe strune de vioară”, ,,pace”, ,,a inimii văpaie”, ,,imn divin”, ,,imn de slavă”, ,,colind”, ,,templu sacru”, ,,teluricul iubesc” în care se scufundă eternitatea, ,,mirajul fericirii”, ,,liniste vrăjită”.
Prin ,,cununile de gânduri pure”(Nostalgie) care zămislesc sintagmele izotope din cântecul poetic se configurează un mit al iubirii - ,,comoară” de mir.
,,Scoase” – metafizic, heideggerian vorbind – din ,,ascunderea” sufletului, metaforele iubirii revelează un mit al poeziei care-si asumă o artă poetică: ,,Sunt umbră si suflet născut din esenta / Cuvântului lin ce se scurge din suflet.”( Sunt )
Poezia devine o cântare a sufletului, a lumii interioare, amintind de universul poeziei din viziunea criticului George Călinescu pentru care poezia este o cântare a lumii în cuvinte magice: ,,Dacă educatia poetică trebuie să ne învete să sărim peste falsele obstacole si să descoperim în lucruri mesajul lor poetic, atunci actul poetic se dovedeste a fi o reverie a contemplării lumii care oferă revelatia visului cântecului poetic.” Această sugestie a definirii actului creator o găseste Călinescu în versurile lui Eichendorff, pe care le consideră un moto al discursului său critic despre universul poeziei: ,,În fiecare lucru doarme un cântec / visând neîntrerupt / dacă nimereste cuvântul magic / lumea începe să cânte” (G.Călinescu - Universul poeziei, Editura Minerva, Bucuresti, 1973, p. 114).
Poezia Georgetei Minodora Resteman poate fi considerată o reverie a contemplării lumii interioare. În sufletul ei ,,doarme” un cântec al iubirii, ,,tradus” în limbajul poetic prin cuvinte magice, prin rime – ispite ale cuvintelor - încărcate de semnificatii si de sugestii magice.
Chiar si Ardealul ,,doarme” ascuns în centrul labirintului din ,,casa” sufletului ei. Prin poezie, Ardealul ,,ec-sistă”, ,,iese – din ascunderea” sufletului, cum ar spune Martin Heidegger (Originea oprei de artă, Editura Univers, Bucuresti, 1970 ) : Sub streasina casei ce straniu rosteste tăceri / Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori si furtuni / Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri, / Pe-un petec de verde, păpădia soptind:,, să fim buni”.(Acasă)
,,Frunza uscată” este ,,un simbol”, ,,o hieroglifă”, cum o numeste criticul G. Călinescu în Universul poeziei, deoarece ea intră în tainică corespondentă cu destinul uman: ,, Prin simbol înteleg tocmai ceea ce se raportează la destinul meu si socotesc că e poetic orice lucru care vorbeste despre mine. Spun deci un adevăr vechi ca si retorica. Frunza căzută din copac este poetică fiindcă sugerează propria mea soartă. Si eu mă vestejesc si voi pica din pomul vietii. Poezia e un animism reducând lumea la persoana mea. În acest al doilea Cosmos al poeziei nu intră, prin urmare, decât elementele de biografie, nimic inert si fără semnificatie. Celălalt univers e mai bogat si plin de obiecte indiferente”.(op.cit., p.113)
În acceptie călinesciană, poezia Georgetei Resteman este expresia reveriei poetice asupra solitudinii omului în cosmos. Si dacă, după cum afirmă Călinescu în opera citată, ,,singurătatea poeziei si a visului ne scoate din jalnica noastră singurătate”, poeta se situează în acest al doilea cosmos în care nu mai este înconjurată de lucruri indiferente, ci de emotii ascunse, ,,adormite” în lucruri care-i dau ,,ideea sufletului” ei.
Identificăm reverii si ecouri eminesciene în ,,Acasa” de suflet a autoarei: ,,E-o liniste care aduce frumosul în suflet, dorinta-n priviri, / Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal, / Din cosuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri / Asa e toamna târzie acolo, acasă la mine-n Ardeal”. (Acasă)
,,Dorinta”din priviri actualizează metaforic proiectia în viitor a visului de iubire eminescian: ,, Vom visa un vis ferice, / Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare, / Blânda batere de vânt. (Dorinta)
Eminescienele ,,flori de tei” care ,, cad deasupra noastră” ,,rânduri – rânduri” îsi găsesc un echivalent metaforic în versul: Sub stresina casei ce straniu rosteste tăceri. (Acasă).
Ca si în poezia eminesciană Sara pe deal, ,,clopotul” ,,împle”, ,,departe pe deal”, prin dangătul lui, ,,sara” de iubire: Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, / Sufletul meu arde-n iubire ca para”. (Sara pe deal)
,,Amintirile” care ,,răsar la geamuri” oferă revelatia anamnezei iubirii din poezia La steaua, de Mihai Eminescu: ,,Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noaptea-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmăreste încă” , iar ,,toamna târzie” este un ecou liric al nostalgiei ,,ceasului” de iubire din sonetul Afară-i toamnă: ,,Afară-i toamnă, frunză-mprăstiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; / Si tu citesti scrisori din roase plicuri / Ci într-un ceas gândesti la viata toată.”
Ecourile eminesciene se topesc în ,,descătusările” liricii ,,fărâmelor de azimă”, care cântă aceeasi eternitate a iubirii, îmbogătită însă cu semnificatiile biblice ale dragostei în ,,duh” din ,,Cântarea Cântărilor”, asa cum sugerează ritualul sacru al îndemnului la dăruire din poezia Povată: ,,Tu dăruieste-ti dragostea mereu / Asterne pe cărări de vis iubirea / Stăpânul tău e numai Dumnezeu / Si-ti vei găsi în tine fericirea”.
Cosmosul poetic al Georgetei Minodora Resteman rămâne o simfonie a iubirii, care structurează muzical ,,ispitele” cuvintelor si ale rimelor din ,,stihurie”,,vechi si noi”, din versurile - ,,comori” de mir.
Poeta ,,locuieste ”, metafizic si metaforic vorbind, în poemele sale, izbăvindu-se prin propriile ,,descătusări”, prin îndemnul iubirii prin dăruire a cititorilor care-si vor găsi ,,în sine” ,,fericirea” promisă.
|
