Din vremuri ... : Unu mai muncitoresc pe litoralul românesc ... !
„Râde iarãsi primãvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple tara
C-a venit Întâi De Mai!
Muncitorii au pornit
Si-ntr-un gând s-au înfrãtit!
Si ei azi sãrbatoresc
Unu Mai muncitoresc !
La, la, la-la-la… !”
„Unu Mai Muncitoresc”
Versurile Maria Rantes
Muzica: Ciprian Porumbescu
De întâi mai, mai toti bucurestenii se îmbulzesc sã plece la mare! Dupã o iarnã lungã si rece cei din capitalã, dornici de putin soare, fac acest lucru, de iubire si de drag pentru litoralul românesc, ca un preludiu la minunata perioadã de varã ce va veni, când îsi vor petrece acolo concediile si aventurile. Excursia de douã-trei zile la mare, în perioada de repaus oferitã de „ziua oamenilor muncii”, se poate asemãna cu acel buchetel de cirese primavãratice, care ne mângâiau dulce cerul gurii, sau care ne împodobeau urechile cu cerceii fantezisti ai copilãriei.
Si eu, ca orice bucurestean care se respecta, fãceam tot posibilul, ca de 1 Mai, sã dau o fugã la mare. De obicei trãgeam la Mamaia. Îmi aduc aminte de o întâmplare veselã petrecutã în aceastã perioadã de timp, la Complexul Sat-Vacantã, situat la intrarea, dinspre Constanta, în faimoasa statiune. Nu stiu dacã mai existã si acum, dar în urmã cu ma bine de treizeci si cinci de ani era á la mode pentru cei veniti pe litoral în cãutarea unei cazãri mai ieftine.
Deci, de 1 Mai, având la dispozitie câteva zile libere, împreuna cu un bun prieten, poreclit Tãticu, ne-am fãcut planuri sã plecãm la mare. Dar cine nu-l stia Tãticu în Bucuresti? Numele lui adevãrat era de fapt Florin Ciorcilã, sportiv de performantã, vice-campion mondial la lupte greco-romane. Toti îi ziceau Tãticu, deoarece avea o statura de urias, depãsind doi metri în înãltime, cu o masã muscularã de-l bãga în buzunarul de la piept pe Tarzan, alias timisoreanul Johnny Weissmüller, cu care semãna foarte bine, si fatã de care, noi restul lumii, pãream niste copii, sau pardon, niste pitici. Poate din cauza rãspândirii în timp a vedetonimului bulevardier a lui Florin, devenit celebru, multi bucuresteni isi mai întâmpinã si azi prietenii cu: „Ce faci tãticu?”. Iar acestia rãspund cu: „Bine tãticu!”. Povestea apelativului Tãticu’ am mai disecat-o într-o carte a sa si faimosul dramaturg francez de origine românã, George Astalos (Pe muche de suriu, Editura Tritonic, Bucuresti, 2002, pag. 228).
Dar tãticul tãticilor rãmâne totusi regretatul Florin Ciorcilã, dispãrut dintre noi de tânãr, tãtic si rege neîncoronat al saltelelor de lupte greco-romane si a barului de zi „La Chinezu”, local situat pe bulevardul Magheru, în gangul de lângã magazinul Unic, vis á vis de cofetãria Scala. Barul era celebru la sfârsitul anilor ’60 si începutul anilor ’70 deorece era frecventat de elita sportivilor si artistilor boemi.
Deci sã revenim la unumaiul nostru! Zis si fãcut! Eu si Tãticu facem planuri sã plecãm pe litoral! Ambii fiind burlaci, invitãm sã ne acompanieze douã zâne-cadâne, dansatoare la un teatru de revistã, dupã care, de trãznet cum arãtau, întorcea toatã lumea capul! Cãlãtoria cu trenul spre Constanta a decurs pe nesimtite. Din garã, ajungem la Mamaia cu troleibuzul, ne dãm jos la barul Melody si începem sã cãutãm un hotel unde sã ne cazãm. Dupã douã ore de cãutare, nimic! Cazare ioc! Ocupat totul! Unde sã dormim? Fetele frumoase, artiste, elegante, finute, si mai ales simandicoase, nu dormeau pe unde-apucã! În dreptul hotelului Perla, dãm nas în nas cu un amic din Bucuresti, si el tot turist de unu mai, care ne vinde o poantã precum cã ar mai fi niscaiva locuri libere la satul de vacantã.
O luam atã într-acolo, dar din pãcate nu gãsim nimic vacant. Stiind cã aceasta este o stratagemã a receptionerilor, ca sã-i facã pe fraieri sã le dea bacsis, bag mâna în buzunar si strecor în palma cerberozaurului o bancnotã de-o sutã de lei. Acesta îsi dã cu palma peste frunte, aducâdu-si subit aminte cã parcã ar mai fi liberã o casutã cu douã paturi, jurându-se pe toti sfintii cã e ultima. Nouã de fapt ne trebuiau doua casute, deoarece eram douã cupluri de douã persoane, douã fete si doi flãcãi tineri, sãnãtosi, dorinici de dragoste si aventuri. Fetele le lasãserãm afarã, pentru a nu fi vãzute de cei de la receptie care, stiindu-i snapani si ciubucari, ne-ar fi putut cere biroul populatiei sã se convingã cã avem acelasi nume sau chiar certificatele de cãsãtorie si... neavându-le ne-ar fi costat triplu spaga. Am mai avut noi experiente de genul acesta! Pânã la urmã neavând succes total, adicã obtinând doar o singurã cãsuta, ne-am înteles cu Tãticu sã o împãrtim frãteste pe cea disponibilã.
Luãm cheia si plecãm spre „castel”. Cãsuta, drãgutã, simpaticã, curatã, dar foarte micutã, croitã doar pentru douã persoane si acelea cu deficiente de greutate! În partea din fata un pridvoras, înãuntru o încãpere cam doi metri pe doi si jumatate. Douã paturi înguste cu un culoar între ele. Deasupra paturilor niste polite pentru bagaje, asemãnãtoare celor din tren.
De cum am intrat, Florin a început sã bombãne, fiind nemultumit deoarece la gabaritul sãu de sportiv bine dezvoltat si plin de muschi, încãpea cu greu în pat. Si apoi mai trebuia sã facã loc si fetei. Dar ce sã mai comentãm, eram tineri, veseli si optimisti, asa ca nu ne pãsa prea tare de cum vom trage pe dreapta. Ne îmbrãcãm la sapte ace si de toartã cu frumoasele dudui, mergem sã cinãm la restaurantul unui hotel din apropiere. Dans, antren, bãuturã si mâncare bunã, stãm acolo pânã la dupã miezul noptii, când ne întoarcem la „palatul” noastru. Ne bãgãm în pat, înghesuindu-ne cum putem, eu cu baletista mea în brate, iar papá Florin, cu a lui pe burtã, deoarece nu încãpeau unul langã altul în pat. Cu chiu cu vai adormim, si peste vreo juma' de orã mã trezesc cu o mãciucã-n cap!!! Parcã cãzuse un avion peste mine!
Fetele tipau mai tare decât gâstele care au salvat Capitoliul, Tãticu înjura de mama focului si se plângea cã are spatele rupt. În fine, mã dezmeticesc putin si îmi dau seama cã mã apasã ceva rigid pe umeri, pe piept si pe picioare. Ceva ca o pãturã de scânduri. Nu prea grea, dar totusi apãsãtoare, ceva care mã tinea imobilizat. Mã strecor cu greu de sub aceea greutate necunoscutã mie pânã atunci, aterizând pe iarba din spatele cãsutei! Eram acolo toti patru, fãrã lipsã la inventar, destul de întregi, fãrã rãni grave, doar cu câteva cucuie si dureri de oase. Mai întâi am crezut cu totii ca a fost un cutremur. Soc total! Casuta noastrã era dãrâmatã morman la pãmânt!
De fapt ce se întâmplase! Ciorcilã, lunganul, ne dã o explicatie cusutã cu ata albã. Cicã ar fi visat cã participase la un campionat modial de lupte unde s-ar fi luptat cu o tigroaicã, ba cã în timpul somnului, ca sã nu cadã din pat, s-ar fi proptit cu tãlpile si cu mâinile de peretii cãsutei, punând presiune pe acestia. Cert este cã unul dintre pereti s-a desprins din cuie si a cãzut, iar acoperisul din sindrilã a luat-o si dânsul la vale, cãzând peste oaspetii aflati sub mirajul lui Morfeu. Noroc cã am scapat cu totii aproape nevãtãmati. Tãticu era singurul care avea ceva zgârieturi pe pãrtile dorsale, cu toate cã sustinea sus si tare cã el adormise cu fata în sus. Fetele erau tefere, dar speriate! Multumim lui Dumnezeu, cã altfel ar fi trebuit sã le plãtim ca noi teatrului „Tãnase” din Bucuresti de unde le luaserãm cu inventar! Ne-am linistit destul de repede... dar totusi alte necazuri ne asteptau dupã colt!
Ce sã ne facem? Cum sã iesim din încurcãturã? Dacã aflã cei de la receptie cã le-am dãrâmat casuta, suntem buni de platã, ba cheamã si militia sã ne aresteze pentru cã am distrus un bun public! Auleo, mai era si ziua de Unu Mai si poate se interpreteazã actiunea ca un sabotaj politic împotriva oamenilor muncii! Si colac peste pupãzã mai dormiseram si patru persoane în loc de douã, fãrã sã avem biroul populatiei pe acelasi nume! Ce-o sã zicã parintii fetitelor? Dar colegii de la teatru? Sutã la sutã cã vor fi date afarã de la teatru si vor ajunge muncitoare în fabricã la Apaca!
În fine, ne reculegem si prindem putin curaj, ne luam hangaralele de sub dãrâmãturi si o stergem pe plajã. Noapte, vânt, frig ca la Polul Nord. Facem cuie. Fetele supãrate, nu vroiau nici în ruptul capului sã stea mãcar în bratele noastre sã le încãlzim. Auleo! Îmi aduc aminte cã atât eu cât si luptãtorul ne lãsaserãm buletinele de identitate la receptie. Asa cã, nu puteam sã ne luam valea cã ne dibuiau dupã acte. Ce sã facem? Ce ne faaaceeem? Trebuia sã fim bãrbati! Ne luãm inima-n dinti, lãsãm fetele ascunse intr-un tufis si ne întoarcem la satul de vacantã! Batem curajosi la usa receptiei! Cu ochii umflati de somn, ne deschide acelasi receptioner spertozaur care ne cazase cu câteva ore înainte, mai sã ne ia la bãtaie cã îl deranjãm la ore atât de matinale. Îi spunem necãjiti ce s-a întâmplat cu cãsuta, cum s-a dãrâmat, lovindu-ne de parcã am fost cãlcati de buldozer. De fete nu am suflat nici o vorbã. A început sã tipe la noi amenintându-ne ca ne dã pe mâna militiei, cã vom fi buni de platã toatã viata, cã vom ajunge sigur la puscãrie... „Pãi militia e aici!” spune Tãticu supãrat si îi bagã sub nas o legitimatie din care reiesea cã are grad de ofiter al Ministerului Afacerilor Interne. De fapt nu era ofiter activ, ci doar angajat la o unitate militarã, de unde îsi lua salariul. Acelasi regim îl aveau pe atunci toti sportivii de la cluburile Dimamo si Steaua.
Când dã cu ochii de legitimatie, receptionerul se face galben la fatã. Dar Florin nu se lasã: „Pãi bine, bãi nea Caisã, cãsute d-astea dati voi oamenilor muncii care vin sã îsi petreacã ziua de întâi mai pe litoral? Sã stii cã te arestez! Chem operativul si vã arestez pe toti, inclusiv femeile de serviciu!”. Tupeu total pe nea Tãticu! Pe mine mã umfla râsul dar mã abtineam. Receptionerul tremurând de frica, dãdea din colt în colt, umplându-ne de scuze si respect si nemaiscotându-ne din „toa’se-n sus si ... toa’se-n jos”. Mergem împreunã la locul accidentului. La reîntoarcere spre receptie scoate din buzunar douã sute de lei si ni-i dã, cerându-si scuze cã a îndrãznit sã ne ia spagã. Noi îi dãdusem doar o sutã, dar vezi-doamne, ca sã ne îmbuneze ne cumpãra si el cu o sutã în plus. Cã vorba aceea a lu’ mosu: „Asta-i moda în Balcani, mostenire de la turci, peschesul sã trãiascã!”. Noi abia ne mai puteam abtine de râs, cu toate ca ne clãntãneu dintii de frig si mai eram si cu gâdul la fetele din tufis, de fricã sã nu ni le fure cineva, sau sã nu le gãsim înghetate statuie acolo unde le lãsaserãm!
Îl întrebãm pe receptioner dacã nu stie un alt hotel unde sã tragem la aceea orã rãcoroasã de dimineatã. Încrezãtor cã poate sã scape cu pielea curatã, ne propune sã ne cazeze în una din casele de protocol ale satului de vacantã. Si uite asa ne trezim într-o micã vilã, cu douã dormitoare cu paturi enorme, sufragerie, baie, radiatoare electrice, radio si alte facilitãti de lux. Plus douã sute de lei în buzunar! Traiascã ai nostri! Ce mai, ne pusese Dumnezeu mâna-n cap! Dupã întristare, vine bucurie, vorba moralei de la una din mini-fabulele lui Topârceanu!
Dupã ce ne luãm în primire noului loc de cazare, îl urmãrim pe receptioner si când vedem cã a stins lumina si a tras-o pe dreapta, tusti la tufisul cu fete înghetate, luãm odoarele în brate si le ducem la „palat”. Cãmin plãcut, bucurie mare, fetele îmbunate si dezghetate, ce mai, totul ca într-un film american cu sfârsit frumos.
Dimineata, pe la zece, le spunem domnisoarelor sã meargã la plaja pentru a-si mai încãlzi putin oasele înghetate prin tufisurile mamaieze, iar noi flãcãii o luam cãtre receptie sã vedem ce surprize ne mai asteaptã. Gãsim la datorie, un alt receptioner. Câd îi spunem cine suntem, ne trateazã cu respect si scuze pentru ceea ce s-a întamplat în noaptea precedentã. Stia tot! Avusese grijã sã-l informeze Nea Caisã! Ca sã ne îmbuneze, ne oferã un ness rece si recunoaste cã nu suntem primii clienti ai satului de vacantã care au patit-o la fel ca noi! Dã vina pe constructori, care au fãcut economie de material lemnos si care nu au asamblat cum trebuie unele casute. Ne spune mieros cã putem sã mai rãmânem în vila de protocol, pe gratis, încã douã nopti, întrucât „tovarãsul de la Bucale” care trebuia sã o ocupe, a dat telefon cã nu mai vine, preferând sã îsi petreacã unumaiulmuncitoresc la socrii. Fãcand pe niznaiu, acceptãm cu o jumãtate de gurã, ba culmea tupeului îl mai si întrebãm dacã putem fi vizitati de prieteni sau... prietene. El ne face cu ochiul si dã afirmativ din cap, dându-ne de înteles ca ne putem simti ca în sânul lui Avram si dacã vrem putem invita la noi chiar si fanfara din Constanta.
Si astfel intrãm în legalitate si cu cazarea fetelor. Luni la prânz, când am pãrãsit, cu pãrere de rãu, locul de aventurã, acel cuibusor de nebunii de la satul de vancantã din Mamaia, ale acelor zile rãcoroase de inceput de mai, eram bine dispusi si râdeam toti patru cu gura pâna la urechi! Fetele ne-au declarat dragoste eternã, promitându-ne cã vor petrece, toatã viata cu noi si... numai cu noi, toate sãrbãtorile de unu mai. Pe tot parcusul cãlãtoriei cu trenul de la Constanta pânã la Bucuresti, fiind singuri în compartiment la clasa întâia, deoarece unsesem nasu cu doi poli, ne sculam pe rând în picioare de pe canapelele de plus si strigam veseli: „Asta-i viatã, ãsta-i trai, sã trãiascã unu mai!”.
Si uite asa am avut parte de cel mai minunat întâi de mai muncitoresc din tineretile mele.
George ROCA
Sydney, Australia 1 mai
|
George ROCA 4/30/2012 |
Contact: |
|
|
