Discover the word : Paris - Arc de triomphe
De fiecare dată când am ocazia să călătoresc în străinătate, am obiceiul de a viziona programele de televiziune nationale, inclusiv cele de stiri, cu scopul de a surprinde specificul locului. Bineînteles, acest lucru presupune o relativă cunoastere a limbii vorbite în tara respectivă si o familiarizare cu problemele caracteristice regiunii în cauză, ceea ce presupune o minimă pregătire prealabilă. De aceea, înainte de a pleca în directia respectivă obisnuiesc să mă „blindez” cu informatii legate de istoria si obiceiurile zonei în care îmi voi petrece mai multe sau mai putine zile de expunere la o cultură „străină”, lucru fascinant si obositor, deopotrivă.
Astfel, am avut ocazia de a mă afla în Paris în plină campanie electorală pentru alegerile prezidentiale în care candidatii diferitelor partide aveau ocazia de a-si expune „oferta” politică si de a discuta „fată în fată” în cadrul emisiunilor de televiziune dedicate acestui eveniment. Mă asteptam la ceva în genul discutiilor în contradictoriu de la noi sau eventual la „show-ul” american, însă, în mod surprinzător, dezbaterile erau civilizate, fără elemente teatrale si serioase cu privire la subiectele puse în discutie. Chiar dacă uneori discursul electoral devenea usor bombastic, totusi se putea observa faptul că „temele” erau riguros pregătite înainte de a se intra în platoul de emisie si de a începe lupta argumentelor si contraargumentelor.
Acest lucru m-a determinat să reflectez mai atent la specificul politicii franceze interne si internationale, fapt care involuntar m-a condus la amintirea „creatorului” celei de-a Cincea Republici în cursul anului 1958, mai precis a generalului Charles de Gaulle. Desi acest sistem de guvernare, cu atributii extinse acordate presedintelui republicii, a fost amplu criticat peste hotare, totusi, a permis iesirea din criza războiului din Algeria si lansarea Frantei ca putere mondială independentă, devenind un actor important international si permitând lansarea proiectului „Uniunii Europene”.
În ceea ce mă priveste, sunt un profund admirator al Generalului, care a reusit să relanseze Franta ca mare putere, oprind căderea aparent iremediabilă produsă de înfrângerea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial si de ascensiunea puterilor din afara Europei, mai precis a Statelor Unite ale Americii si a Rusiei. De multe ori, citind si recitind documente cu privire la viata sa, am trăit un sentiment de apreciere sinceră a unui om care niciodată nu s-a lăsat descurajat, indiferent cât de neprielnice ar fi fost împrejurările. Motivat de un profund patriotism si de viziunea unei Frante puternice, demne de trecutul său regal, Charles de Gaulle a reusit să concentreze energiile dispersate ale natiunii si să redea strălucirea pe care acest spatiu cultural unic îl merită. Tocmai de aceea, în mod personal, mi-as dori ca persoanele care ajung să ocupe scaunul prezidential de la Palatul Elysee, să fie animate de aceeasi viziune si să demonstreze o pasiune similară cu a marelui General în promovarea spatiului politic si cultural francez.
Dar înainte de a vorbi mai multe despre Charles de Gaulle, mă voi întoarce „la pas de promenadă” pe bulevardele Parisului, acest oras fascinant, pentru a merge în piata care poartă numele acestui mare erou al natiunii. Mai precis, avansând pe Boulevard des Batignolles, urmat de Boulevard de Courcelles, trecând pe lângă Parcul Monceau, un fel de Parc Cismigiu în stil parizian, si făcând „stânga” pe Avenue de Wagram am ajuns în cunoscuta Piată Charles de Gaulle – Etoile. De fapt, cred că nu mai există ceva similar pe mapamond din punctul de vedere al constructiei urbanistice. Practic, din această piată pleacă făcând unghiuri relativ egale douăsprezece mari bulevarde către toate directiile din interiorul orasului Paris. Din această cauză, această piată a ajuns să poarte denumirea de „Etoile”, adică de stea, având douăsprezece raze, cu nume care amintesc de evenimente sau personalităti marcante din istoria Frantei moderne.
Creatorul acestei piete a fost Georges-Eugčne Haussmann, cunoscut si ca baronul Haussmann, o personalitate puternică si un bun planificator de arhitectură urbană, însărcinat de către Napoleon al III-lea să initieze un amplu proiect de modernizare a Parisului începând cu anul 1860. De fapt, ceea ce noi admirăm astăzi în Paris reflectă în mare măsură viziunea pe care acest om plin de talent si rafinament a avut-o cu privire la aspectul pe care urma să îl aibă una dintre cele mai mari metropole ale lumii la început de epocă modernă. Dar despre ceea ce a realizat baronul Haussman voi reveni cu o altă ocazie, fiindcă de data aceasta mă voi mărgini să admir Piata Etoile si să mă „învârt” în jurul centrului ei, care găzduieste cel mai cunoscut monument al Frantei, mai precis Arcul de Triumf.
Dorinta de a avea un arc de triumf pe sub care să defileze cu onoare trupele franceze biruitoare a avut-o nimeni altul decât Napoleon Bonaparte, care a comandat realizarea sa încă din cursul anului 1806, la scurt timp după victoria de la Austelitz asupra trupelor austriece. Însă durata executiei a fost mai lungă decât s-a estimat initial, finalizarea lucrărilor realizându-se în anul 1836, în timpul domniei regelui Ludovic-Filip, rămăsitele initiatorului proiectului, adică ale lui Napoleon Bonaparte, trecând pe sub arcada Arcului pe un ultim drum înainte de a fi depuse la Domul Invalizilor.
Ideea de a avea un arc de triumf în Paris i-a fost inspirată lui Napoleon Bonaparte de traditia cezarilor romani de a ridica astfel de constructii cu ocazia finalizării cu succes a diferitelor campanii militare. De exemplu, Arcul lui Titus din Roma a fost utilizat ca model pentru cel care avea să fie realizat în capitala Frantei, scopul fiind de a servi ca monument de aducere aminte, precum si pentru defilarea trupelor învingătoare cu mult fast si sub privirile admiratoare ale multimii. Tocmai de aceea, Arcul de Triumf din Paris a fost dedicat în principal victoriilor din timpul războaielor napoleoniene si ale Revolutiei Franceze. Si astfel, stând sub arcada imensă a Arcului de Triumf, am putut descifra o multime de locuri de bătălie unde trupele franceze au repurtat biruinte răsunătoare, precum si numele generalilor care l-au servit pe „împărat” de-a lungul campaniilor sale din Europa sau din Egipt.
Înăltimea de 50 de metri a acestui monument oferă o imagine impresionantă indiferent de unghiul din care privesti, fiind de două ori mai mare decât cel din Bucuresti în această privintă, putând să fie admirat de-a lungul întregului bulevard Champs-Elysees. De mai multe ori, privind din dreptul portii de acces în Grădina Tuileries, îmi închipuiam cât de frumos trebuie să fi fost când trupele franceze au defilat dinspre Arcul de Triumf ori de câte ori au fost învingătoare în diferitele conflagratii la care au luat parte. Din nefericire, nu doar francezii au defilat prin dreptul acestui monument, ci si adversarii lor istorici, mai precis trupele germane din timpul primului cancelar de „fier”, Otto von Bismarck, adică în anul 1871 după înfrângerea Frantei, sau cele ale celui de-al doilea cancelar tot de „fier”, Adolf Hitler, în anul de tristă amintire 1940.
Cu toate acestea, Arcul de Triumf străluceste prin amintirea victoriei din Primul Război Mondial gravată prin inscriptii comemorative, dar mai ales prin Mormântul Soldatului Necunoscut, unde se află depuse rămăsitele unui soldat francez anonim mort pentru apărarea patriei în decursul acestei mari conflagratii. De fapt, o dată cu plasarea acestui mormânt s-a interzis în mod simbolic defilarea pe sub Arc, această regulă fiind respectată de către toti cei care au defilat prin acest loc după anul 1919, când a fost acesta realizat. Pe mormânt este aprinsă o flacără continuă menită să nu se stingă niciodată, ca o amintire vesnică a sacrificiului oferit pentru supravietuirea Frantei de către nenumăratii eroi „anonimi”. Privind acest monument, nu am putut să îmi stăpânesc lacrimile gândindu-mă la toti acei eroi necunoscuti care si-au dat viata pentru ca Mica Românie să devină România Mare, în linii mari cea pe care o avem în momentul de fată, în decursul aprigelor lupte din Transilvania, Muntenia si Moldova în timpul Primului Război Mondial.
Dar ultima mare defilare istorică a fost realizată de către trupele franceze după eliberarea Parisului în cursul anului 1944, sub comanda directă a generalului Charles de Gaulle, care a dorit ca acest gest simbolic să marcheze renasterea natiunii franceze după ocupatia germană de tristă amintire. Desi criticate de către aliatii anglo-americani pentru acest lucru, Parisul nefiind în întregime curătat de trupele inamice, ba chiar aflat încă sub focurile de armă ale militiilor paramilitare ale colaborationistilor, trupele Frantei Libere, conduse de către generalul Charles de Gaulle au trecut prin dreptul Arcului de Triumf pe Champs-Elysees până la Piata Concorde, asemenea unui fluviu ce nu poate fi oprit de nimic si nimeni. Îmi pare rău că nu am avut cum să fiu martor la acel eveniment istoric din 26 august 1944, dar prin fotografiile de epocă si prin exercitiul imaginatiei am căutat să retrăiesc ceva din măretia acelor clipe.
De fapt, geniul lui Charles de Gaulle a fost acela de a avea curajul conferit de viziunea unui destin cu totul deosebit acordat natiunii franceze, inclusiv acela de a renaste din propria sa cenusă si de a merge înainte în ciuda vitregiei conditiilor istorice. Această dârzenie „celtică” l-a făcut respectat chiar de către adversarii săi, nu putini la număr, care din diferite ratiuni sau din lipsă de viziune nu l-au putut accepta sau întelege. Spre deosebire de generalul Francisco Franco din Spania, Charles de Gaulle nu a instaurat o dictatură, cum poate multi s-ar fi asteptat, ci a crezut într-o constructie democratică autentică a Frantei si a Europei. Din acest punct de vedere, el a fost o exceptie de la regula generalilor care ajung dictatori, asa cum s-a întâmplat în multe alte locuri din lume.
Pentru a avea o minimă întelegere a perioadei sale, este nevoie să citesti mai multe informatii despre viata sa, care a început în orasul Lille, din Flandra franceză, în anul 1890, plasat într-o regiune caracterizată de interferenta culturilor franceză, flamandă si germană, din partea de nord-est a Frantei. Influenta educatiei din familie a fost importantă pentru cariera sa ulterioară, aceasta urmând o linie nationalist-progresistă, tatăl fiind descendent al unei linii aristocratice din Normandia si Burgundia. Astfel, simtul nobletei si onoarei a devenit o caracteristică definitorie a personalitătii sale, împreună cu dorinta intensă de renastere a Frantei, recent înfrântă în cursul anului 1870. Acest lucru s-a împletit si cu o bună cunoastere a istoriei Frantei, a momentelor de apogeu atinse de-a lungul nenumăratelor veacuri pornind din perioada celtică.
Alegerea carierei militare a fost continuarea logică a intentiei sale de a contribui la redobândirea demnitătii nationale de către o Frantă înfrântă si tratată cu superioritate de către marile puteri ale vremii. Era o perioadă tulbure din timpul celei de-a Treia Republici Franceze, când disensiunea, neîncrederea si promovarea non-valorii erau la ordinea zilei. Trăind în acea perioadă istorică dificilă, Charles de Gaulle s-a decis ca dacă va avea ocazia, să schimbe chipul Frantei, pentru a-i reda demnitatea sa de odinioară. Ca militar, nu a fost un soldat „docil”, ci dimpotrivă, a criticat plin de curaj regimul dezumanizant, demodat si lipsit de eficientă al instruirii recrutilor. Cu toate acestea, s-a distins prin comportament, inteligentă, caracter si însusirea artei militare.
A participat la Primul Război Mondial, având curajul să ia atitudine împotriva strategiei învechite adoptate de către comandamentul militar francez, fapt care a condus la pierderi umane inutile si la prelungirea ostilitătilor pe un termen foarte lung, dus chiar dincolo de limita suportabilitătii. A fost rănit de mai multe ori, iar în final luat prizonier, dovedind un eroism exemplar pe câmpul de luptă. După război, a insistat asupra modernizării armatei franceze prin introducerea tancurilor si a vehiculelor blindate, precum si prin schimbarea tacticilor de luptă, având în vedere iminenta începerii unui nou conflict cu Germania.
Neînteles, chiar marginalizat, a fost totusi chemat să ocupe o pozitie importantă în armata franceză, fiind avansat ca general de brigadă în timpul bătăliei pentru Franta împotriva invaziei armatei germane din cursul anului 1940. Fiind adeptul continuării luptei si al necapitulării, a fost fortat să se retragă în Anglia, de unde a continuat să organizeze fortele Frantei Libere si să transmită prin intermediul emisiunilor radio ale BBC-ului mesaje de încurajare către cei rămasi în tară.
Implicat activ în operatiunile militare din nordul Africii si din sudul Frantei, va participa si la marea debarcare din Normandia din vara anului 1944, pentru ca ulterior să organizeze eliberarea Parisului si a întregii Frante de sub ocupatia germană. Astfel, trupele Frantei Libere aveau să participe activ alături de aliatii anglo-american în înfrângerea Germaniei naziste. Între anii 1944-1946 a ocupat functia de prim-ministru în cea de-a Patra Republică, însă după aceea s-a retras brusc din politică din cauza neîntelegerilor politice, fiind rechemat în anul 1958 să preia conducerea tării, inaugurându-se astfel cea de-a Cincea Republică cu o formă de guvernare ce a adus un prestigiu incontestabil Frantei la nivel international. S-a retras din politică în cursul anului 1969 si a trecut în nefiintă în 1970, cu putin timp înainte de a împlini vârsta de 80 de ani.
De ce am făcut această trecere în revistă a vietii lui Charles de Gaulle? De ce am acordat un spatiu atât de larg personalitătii sale? Răspunsul este relativ simplu, fiindcă plimbându-mă în jurul Arcului de Triumf am înteles că adevărata grandoare revine nu atât celor care initiază războaie de cucerire trans-continentale, asa cum a fost Napoleon, ci eroului anonim, cum este cel înmormântat sub arcada renumitului Arc, precum si „anonimului” născut în Lille, care a urmărit de-a lungul întregii sale vieti nobilul scop de a reda demnitatea si onoarea pierdute pentru una dintre cele mai nobile natiuni de pe pământ.
De aceea, pentru mine Arcul de Triumf reprezintă în final victoria renasterii în ciuda conditiilor vitrege ale istoriei, triumful sacrificiului anonim si gloria unei vieti închinate realizării operei de refacere din temelii a chipului colectivitătii din care faci parte. Iar imaginea trupelor franceze defilând în acea zi de august din 1940 este cea mai triumfătoare ilustratie a ceea ce înseamnă hotărârea, curajul si sacrificiul. Aceasta este de fapt amintirea cea mai importantă pe care o port în urma vizitării Arcului de Triumf si a Pietei Charles de Gaulle – Etoile.
Lăsând aceste gânduri în urmă, m-am întors, tot pe jos, pe drumul pe care îl făcusem către Piata Etoile, având în suflet sentimentul că mă aflu într-un fel de sanctuar viu, în care impresiile diferitelor epoci continuă să se proiecteze cu putere pentru cine este dispus să le primească si să le descifreze. Deschizând din nou televizorul si urmărind canalele de stiri nu am mai fost mirat să constat că trecutul reprezintă deschizătorul de drum al prezentului către orizontul viitorului. Există însă o conditie, si anume să existe persoane care să fi întrezărit prin inspiratie si viziune chipul a ceea ce va fi sau a ceea ce ar trebui să fie. Numai atunci destinul poate să îsi găsească împlinirea, sau sensul, punându-si definitiv o amprentă distinctă în „lutul” istoriei.
|
Octavian Lupu 4/28/2012 |
Contact: |
|
|
