Spectator : Onoarea, fotbalizarea spatiului politic si lectia cimerienilor
Motto: “Dar nici multimea nu dorea să asculte de regi si nici regii nu au dorit să dea ascultare multimii.” – Herodot
De trădători, spre deosebire de morti, numai de rău. Nu cred sa existe pe fata pământului o categorie de oameni mai decăzută decat cea a trădătorilor. Mortul, dacă a fost un om bun, desi petrecut până la groapa, măcar pleacă singur unde o pleca, in raiul crestin sau în lumea umbrelor cum îi spunea Homer vieţii de după.
Trădătorul în schimb, desi nu moare de-a binelea, pe lângă că isi ucide ireversibil propria onoare, fata lui către lume, dă cu barda adânc in relatia intimă cu celălalt, fata trădatului si a trădătorului deopotrivă către lume. Ne-mort cum e nici viu nu mai e, e mai degrabă un nimic; un om de nimic cum i se mai spune in popor. Tragedia lui e că nu mai are nici unde pleca. Unde să se mai ducă săracul asa, nici mort nici viu, că nici Bunul nici Răul nu stiu cum si de unde să-l ia.
Suspendat intre lumi, nu-i ramâne sărmanului proditor decat asteptarea unei sentinte izbăvitoare care să-l elibereze din starea de nimic in care a ajuns. Insă uitarea si iertarea – inclusiv cea inaltă, dostoievskiană – anevoie lucrează in acest caz.
Oricată bunăvointă si iubire ar fi investite ulterior actului trădării, relatia dintre cele doua persoane nu se mai poate reclădi: fata trădătorului si fata relatiei dintre trădător si trădat vor rămâne mereu brăzdate de cicatricea trădarii.
Cam asa s-ar scrie, succint, despre tradator intr-un spatiu al firescului, acolo unde, zic eu, onoarea si loialitatea ocupa, sau ar trebui sa ocupe, un loc de cinste.
Cand trecem insa la spatiul politic, care si el ar trebui sa apartina firescului, adica acelui loc unde distinctia dintre adevar si minciuna, dreptate si nedreptate, bine si rau s.am.d. sunt limpezi (stiu, de multa vreme firescul a devenit doar un loc ideal; bun si asa, macar avem la ce ne raporta), lucrurile se schimba fundamental. In arena politica tradarea a ajuns o cutuma, deloc de invidiat, practicata ad nauseam si ad infinitum de conducatorii de meserie care fac din bascularea dintr-o tabara intr-alta o dovada a iscusintei lor politice.
Aceasta iscusinta nu ramane insa decat o simpla tradare – chiar daca pana si mie mi se pare cam crud acest cuvant. Atunci cand pleci din partidul cu care ti-ai unit idealurile – si ideologia – si crezurile o buna perioada de timp, atunci cand iti lasi de izbeliste colegul de banca din Parlament, si, probabil, prietenii pe care ai resusit sa-i aduni in jurul tau, numai din dorinta de a ramane dregator peste vulg fara vreun merit anume, numai un om loial nu poti fi numit: nici macar om, daramite loial; mai degraba, cum spuneam, nimic.
Spatiul politic de dinaintea alegerilor seamana al naibii de bine cu piata de fotbalisti din timpul sezonului transferurilor, cu diferenta ca daca fotbalistii primesc bani pentru a fi transferati de la o echipa la alta, politicienii transferabili primesc promisiuni de la gruparea care-i vrea in barca: portofolii in aparatul guvernamental, bugete mai mari si alte peschesuri indirecte.
Negustorii de politicieni (alias partidele), alti politicieni de altfel, sunt la fel de vinovati precum dezonorantii politicieni autodeclarati transferabili. Este de neinteles cum asemenea infideli sunt adoptati cu atata usurinta in urma unui singur criteriu: “numerologia” electorala.
Statura politicianului, morala si valorile sale, doctrina in care crede, adica criteriile esentiale de judecare a verticalitatii unui politician, sunt aruncate la gunoi fara jena. Nici partidele si nici politicienii transferabili (fotbalizati) nu inteleg ca prin aceste transferuri se indeparteaza tot mai mult de forta care ii sustine, de oameni, de popor.
Asa, mai ne-intelectual cum e, poporul (sau electoratul in termeni stiintifici) isi da seama usor ca cine a tradat o data o poate face de mai multe ori si ca, asa cum transferabilii si-au parasit colegii de partid, asa poate fi parasit si el.
Crevasa creata intre politicieni si tara se regaseste in limbajul popular in expresiile “alegem raul cel mai mic” (tragic, nu? in loc de “binele cel mai mare”), sau “nu mai votez ca n-am cu cine”. In asemenea conditii de divort intre natiune si conducatorii sai, calea unei impacari este nevoielnica. Si cum nu multe sunt noi sub soare, divortul popor-conducatori nu e nici el nou.
Cimerienii, de exemplu, un popor pare-se de sorginte geto-tracă (sau traco-ilirică) localizat in nord-vestul Mării Negre incepand cu secolul al XIV-lea i.Hr., amenintati de invazia iminenta a scitilor si realizand ca nu se pot opune fortei lor colplesitoare, s-au separate in doua. Pe de o parte, conducătorii (aristocratia, regii) sustineau lupta pentru neatarnare si moartea dacă era cazul. Poporul sustinea ideea plecării din fata vijeliei scitice.
“Dar nici multimea nu dorea să asculte de regi si nici regii nu au dorit să dea ascultare multimii.” (Herodot).
Asa se face că regii au ales hăis iar poporul cea, consfiintind divortul irevocabil dintre cele două tabere. Tâlcul acestei istorioare vine de-abia acum.
Conducătorii cimerieni s-au impărtit in două cete egale si s-au căsăpit pană la ultimul, fiind ingropati de popor pe malurile Nistrului (Tyrasului). Poporul cimerian, decapitat, a făcut ce-a vrut lundu-si tălpăsita spre alte zări. N-a ajuns insa prea departe, dispărand din istorie secole mai tarziu.
Chiar dacă, sper, România nu este supusă azi unui pericol existential, povestea cimerienilor seamănă binisor cu cea a românilor de azi in ceea ce priveste divortul popor-conducători.
Cu diferenta insă că poporul român vrea să prospere si să se afirme in lume, iar conducătorii nu: asteaptă, ca de obicei, “transferul” câstigător...
Nădajduiesc, da, iarăsi, că o altă clasă politică, sinceră, iubitoare de onoare, ne-fotbalizată, si cununată cu tara, bate deja la usa istoriei. Cioc-cioc…
Toronto/ 27 aprilie
|
Cristian Medelean 4/27/2012 |
Contact: |
|
|
