Cuvintele
Cuvintele sunt sângele meu adevărat, am toate batistele pătate de sânge sunt un ftizic nevindecabil
cineva a spus: „lumina apartine celor ce o privesc”, s-ar putea să aibă dreptate s-ar putea să fie adevărat
cuvintele ca lumină hieratică coborând de sub frunte pulsând în sufletul împreună cu care sufăr
cineva a spus: „iubirea perfectă nu există doar căutarea ei ne salvează” s-ar putea să nu însele s-ar putea să aibă dreptate
cuvintele ca sânge al lumii prelingându-se înrosind hârtia pe care scriu.
Lăsați-le
strig către voi surzilor, lăsați cuvintele să vină la mine, lăsați-le…
la Veneția, Vivaldi se plimbă încă prin piețe, are perucă si pantofi rosii cu funde la Veneția am trăit si eu în alt secol dacă nu credeți întrebați acolo lumea de mine
numai în somn poți rămâne tânăr numai în moarte, strig către voi surzilor, lăsați cuvintele să vină la mine, lăsați-le…
Mai stii?
Iubesc tot ce te doare, afară adevărul umblă desculț, a auzit si el că mersul prin iarbă e sănătos
mai stii când ascultam Romeo si Julieta în teatrul „La Fenice”? iubesc tot ce te îngrijorează bunăoară apropierea perfidă a bătrâneții, spaimele zilnice si cosmarul care te însoțeste mai stii când ploua la Veneția?
Încăpățânare
Ce încăpățânare: să trăiesti până mori, să nu fi mort înainte de moarte, asa cum li se întâmplă atâtora
să-ți fluturi brațele prin aer ca niste cioburi de aripi, să-ți legeni capul în mâini ca un craniu din laboratoarele de anatomie
să fi viu atât cât se poate: cu mâna dreaptă să te închini si să scrii poeme si tot cu ea să mângâi sânul imaginar al iubitei
si toate astea în timp ce trece masina salvării pe stradă cine stie pentru cine, cine stie
ce încăpățânare: să ai un nume când pe plante le cheamă mult mai frumos decât pe tine si plantele nu se plâng de nimic, Doamne, plantele nu se plâng de nimic…
Cum zbor
Ce densitate are aerul sub aripa păsării ca s-o ridice pre ea la cer
la subsuoara mea tot aer este dar eu pironit pământului rămân când mâinile acestea se întind către tine prelungi si albe cum aripile condorului
numai iubirea nu ajunge, orice s-ar spune, uită-te la mine cum zbor pe pământ.
Viața
Viața care ne-a fost hărăzită de bunul nostru Dumnezeu e o taină fără sfârsit, chiar dacă vi se pare că sunteți atotcunoscători
n-ai înțeles niciodată cursul destinului tu, om fără minte care ți-ai pus pe față masca lui Dumnezeu
puterea e mai trecătoare decât adierea de aripă a păsării călătoare, mai instabilă decât tremurul apei la țărmuri
puterea ta, omule, e doar nisipul el e regatul tău atotstiutorule, atâta meriți!
Post festum
El avea armură de zale, părea o oglindă Mergătoare în lumina amiezii si chiar a fost întâmpinat cu urale
Fața îi era acoperită de vizieră, prin tăieturile înguste nu i se vedeau ochii, dar mulțimea urla în delir
Era nerăbdător, bătea cu degetele înmănusate în coama calului, se pregătea să ucidă
Eu venisem pe jos, în cămasă albă cu fața descoperită, nu purtam nicio armă
Eram calm, te căutam, iubito, cu privirea atunci m-a lovit miseleste, nedreaptă luptă am dus cu Timpul.
Ultimul carnaval
Cu viziera trasă, acoperit de zale ucis sunt de-un secol si tu nu ai stiut că vechea armură din noptile tale e doar un sicriu pentru suflet si-atât.
la ora de scrimă cobor în saloane si mor înc-odată asa cum stă scris, rănit de lumina teribilei toamne în care cu mâna pe pieptu-ti am nins.
un doge mă iartă, un abur mă cerne Venetiei triste, sub vechiul portal, armura de carne firavă-i, pe semne de-o sfarmă chiar visul-ciudat animal.
port mască de diavol cucernic si straniu trecând prin palate cu doamne iubind, coloana din piată-i un paj fără craniu în urmele mele pe vârfuri păsind
când zorii ridică picturi fastuoase obloanele albe începi să deschizi si masca îmi cade, atât cât să lase, un loc pentru spadă, să mă ucizi.
Urbis
Iubito răspunde-mi când mielul zăpezii ne-adulmecă tandru, ce va fi după noi, spăla-vor de sânge cămasa amiezii căzută-n orasul cu hoți si eroi ?
tot surzi vor fi zeii cântărilor tale, tot strâmb o s-arate înaltul cântar plimbat prin sinistre si reci tribunale cu vieti irosite, pierdute la zar?
cuvintele răni sunt în gurile noastre si ziua-i spitalul aproape pustiu în care splendide, fecioare albastre cu pletele blonde zâmbesc din sicriu
tu taci, n-ai răspunsul, sau e prea fierbinte cum sângele negru din gâtul tăiat al timpului-taur ce moare cuminte în mijlocul urbei, căzut pe asfalt.
La umbra cărtilor ...
Trăsura care plimbă timpul pe strada veche se preumblă, si viata mea se scurge simplu la umbra cărtilor, la umbră ...
imaginând femei destepte, prea tinere să le iubesc, în casa mea cu multe trepte ca un conac împărătesc
trăsura e afară, parcă a mai trecut un an, ca multi, e dreptul timpului să treacă, si-al tău iubito să nu uiți
pe caldarâmuri bat copite sau sunt pendulele-n salon, trăsura-i doar la mine-n minte sau chiar a tras lângă peron?
Spovedanie
Câtă grandoare în tristetea din jur, câtă muzică în linistea absolută, copilul frizerului s-a spânzurat cu un snur în podul casei, joia trecută
azi plouă molcom peste curtile verzi în care toamna se roagă la rându-i si sângele curge din trupuri de iezi pe mâinile mele cu care te mângâi
Doamne, e timpul să stii pentru cine înalt mănăstirea poemului viu, am iubit o femeie mai mult ca pe tine păcatul meu ultim si foarte târziu.
Autoportret
Viesparul dă miere si stupii otravă lumina afară e numai extaz, o vară ciudată ca o fată bolnavă pozează pe scaun, cu un brat la obraz
pe umeri port păsări ca haine prea strâmte, pe buze am sânge de la cuvânt, ca formă a mortii iubirea ascute simtirile toate, pumnal nevăzut
femei de hârtie sunt coalele albe cu coapse deschise pe masa-mi, în vis si sufletul bietul se dă pe tarabe alături de ceapa cu ochiul deschis
se-amestecă toate în creier fierbinte, dar trupul refuză stupide comenzi trădarea din aer el o presimte precum pogorârea unei zăpezi.
|
Mihai Dutescu 4/23/2012 |
Contact: |
|
|