Traditii răstălmăcite
PASTELE BLAJINILOR SI SEMNELE NATURII RENĂSCUTE
Mult asteptata domnisoară Primăvară a poposit, în sfârsit si pe strada noastră. La răscrucea curentilor fluviali, aflată pe malul Dunării , la Mila 80, strada se lungeste, se lăteste, se întortochează, coteste spre largul Bulevard Brăilei, care taie fără milă, orice strădută perpendiculară. Primăvara a venit, spuneam, cu surle si tobe, zorită si capricioasă, schimbătoare si cât se poate de încântătoare, asa cum îi stă bine unei femei adevărate, misterioase si seducătoare. A trimis copacii–solii s-o vestească. Ei s-au si grăbit să-si împodobească falnicele coroane. Plopi, tei, artari, molizi, tisa si tuia si, prin preajma blocurilor, în grădinitele amenajate de locatari si de edili, pomi fructiferi: visini, ciresi, caisi, pruni, nuci, piersici. Colturi de paradis.
O încântare. O explozie de ninsoare albă, parfumată.
Nimic nu i-a mai stat în cale de astă dată: nici furtuni, nici aerul rece de la munte, unde au căzut iar ninsori, nici ploile reci, cu iz autumnal, mărunte si dese.
Cu cât orgoliu a învins natura si s-a instalat, confortabil, sigură de sine!
Semnele naturii renăscute sunt certe.
Primăvara a venit cu Lumină, cu ÎNVIEREA DOMNULUI, cu bujori explodând în căldările tigăncilor. Cu lăcrimioare. Cu multe lalele în toate nuantele, dar si împestritate, precum ouăle rosii, fierte în foi de ceapă, într-un ciorap de nylon, cu frunze de pătrunjel sau rostopască, asa, ca să rămână modelul. Fala gospodinelor care s-au si grăbit, de Pastele Blajinilor să le aseze pios, în cosul de răchită, alături de cozonac, pască, sticle cu vin si fructe, acoperite cu un mileu brodat, alb, scrobit ca hârtia. Ofrandă celor plecati în ceea lume, care vor să guste si ei, împreună cu noi, Sfintele Paste.
Prin cimitirele orasului, preotii sunt căutati precum sfintii de altădată. Să citească la morminte bucatele.
Puradeii se bulucesc să „apuce” si ei câte o felie de cozonac si câte un ou. Fac colectie de ouă. De cozonac s-au săturat si-l aruncă printre morminte.
Doar banii îi mai tentează pe micii proprietari de castele cu turnulete colorate, de mâine.
Mai nou, în cimitir, se încing dansuri îndrăcite pe muzica desăntată a manelelor. Printre morminte, balaoachesii frig mititei, pulpe si fleici si fumul îti ia nările din loc si-ti umezeste ochii. Se distrează, rromii. Principala lor îndeletnicire. Nici urmă de cruce, de mătănii, de curătat morminte. Vin la cimitir cu lăutari, să mai petreacă o zi. Chiar dacă alături, tocmai se îngroapă un mort si familia aruncă pumni de tărână pe sicriu. „Tatăl nostru carele esti în ceruri”...se aude Cântarea Domnească, printre frânturile de melodii lăutăresti: „Cu lăutarii după mine/ iar mi-e bine iar mă-mbăt/ iar o iau de la-nceput!” Sau: „Of, viata mea!”
Se cântă, se boceste, se dansează, se împarte pomana, cine mai tine cont? O dată intrat în horă, trebuie să joci. Chiar si tigăneste.
Stau si mă întreb: s-au schimbat într-atât traditiile religioase? Nu se mai tine cont de pietate, de reculegere în cimitir. Cimitirul, mormântul, crucea, sunt sacramentalii. Parte din sfintele sacramente. O continuare a Sfintei Liturghii. O formă de evlavie populară, izvorâtă dintr-una din legile Bisericii, aceea de a-i cinsti pe cei morti!
Cum? Dându-le băutură? Chiuind si dansând? Încingând certuri si uneori bătăi în toată regula? Fiindcă tiganii îsi aduc si arsenalele complete: cutite, săbii, iatagane. Să fie, în caz de nevoie.
Cine se duce în cimitir de Pastele Blajinilor are parte de spectacole gratuite, pe cinste.
Poate ca să nu-si mai aducă aminte de cei dragi, cu ochii căscati la circul care se desfăsoară, fără precedent, sub ochii lor, încă îndurerati de pierderea fiintelor iubite?
Eu cred că ar trebui, măcar în biserică si în cimitir, să se păstreze o anume decentă si pietate. Asa se cuvine. Asa am apucat din strămosi, din părinti, care ne luau de mici, în zilele însorite, la mormintele bunicilor si ale străbunicilor, să le curătăm, să le îngrijim. Mama ne învăta, cu literă de lege, să nu luăm nici măcar o floricică de cires din cimitir, că e mare, mare păcat. Nici măcar o floricică de liliac care te îmbăta cu parfumul si culoarea. Noi ne jucam cu melcii, aflati din belsug sub tufele de liliac. Mai strângeam si buburuze si fluturi si le dădeam apoi drumul. Ne era frică să nu păcătuim, dacă le prindeam în cimitir, pe o crengută răsfirată.
Cel mai mult îmi plăcea primăvara să merg. Atunci toate florile se trezeau la viată. Răsădeam panselute, crăite, flori de gheată pe marginea mormântului bunicii. Intram în curticica făcută dintr-un grilaj de fier forjat, vopsit în alb, atât cât se întindeau două morminte, ne asezam pe băncuta de lemn, fără să ne murdărim pe hăinute si ne jucam cu melcii, buburuzele si fluturii. Mama ne spunea, mie si fratelui meu, să nu facem gălăgie si să-i deranjăm pe răposati. Asa că vorbeam în soaptă. Si să călcăm doar pe cărărui. Nu aveam voie să păsim pe morminte. Aveam o frică tainică si evlavioasă, să ating un mormânt cu piciorul. Mi se părea că-l pângăresc. Mergeam pe de lături si uneori, aproape că baletam, de la un mormânt la altul.
Mi-era tare drag să merg în cimitir, dar nu ca într-un loc de joacă, de distractie, de circ, ci într-unul de taină, unde dormea bunica si noi trebuia să facem liniste. Era un cer atât de înalt si limpede, un parfum suav de iasomie si liliac, florile de pe morminte surâdeau proaspăt udate, noi priveam cu drag la cruce unde bunica, într-o fotografie ovală, sepia, ne zâmbea sters, cu întelegere.
Plecam acasă bucurosi.
Pe drum, mama împărtea pachete si covrigei cui se întâmpla să-i întâlnească. Toti ziceau cuviincios: „Bogdaproste!”
„Să fie de sufletul Olimpiei, al Alexandrei, al lui Filip si al Leonidei! Dumnezeu să-i ierte! Să fie primit”...
Poate le era si lor foame. Asa gândeam eu.
Mama nu gusta nimic din bucate, niciodată, mai înainte de a da de pomană. Nici din primele fructe: cirese, visine, caise. Iesea pe poartă si dăruia primului drumet un pumn de cirese sau de zarzăre coapte. Apoi ne dădea nouă si la urmă, gusta si ea.
Până si aerul se sfintea, atunci când dădea mama de pomană, de sufletul mortilor.
Astăzi îi dau eu Ariondei de pomană, dar aerul nu mai e atât de înmiresmat, florile nu mai sunt atât de intens colorate, vinul nu mai are acelasi gust. De ce oare? Ce s-a pierdut si ce s-a câstigat în toti acesti cincizeci de ani, de când mergeam la mormântul bunicii?
Crucea mamei e cea mai înaltă de pe Parcela 17. Se vede de la distantă. Mormântul pietruit, cu crucea de marmură, e îngrijit. Grilajul s-a furat. Banca a putrezit. Din ghivecele de piatră, zâmbesc panselute. În felinarul de la capul mamei, arde o candelă. Are trei îngerasi de bronz pe ea. Mama si-a scris singură epitaful. Cu vreo 30 de ani înainte. Ca să fie.
Doar dorul de bunica si mai cu seamă de mama, a rămas, la fel de intens, de atroce.
În fine, cu trecerea anilor, nimic nu mai e la fel.
Numai somnul mortilor e acelasi. Vesnic.
Dumnezeu să-i aibă în paza Lui dreaptă.
Amin!
De Pastele Blajinilor, 2012
|
Cezarina Adamescu 4/23/2012 |
Contact: |
|
|
