Experientza Canadiană ( 25 ) : Colonizarea Canadei - Noua Frantză, “Upper Canada” (Ontario) si Preriile
Cincizeci de ani după ce Samuel de Champlain a fondat-o în 1608, Noua Frantă, cu mai putzin de 300 colonizati, era doar o colectie de avantposturi în comertzul de blănuri. Preocupată de războaiele din Europa, Frantza n-a fost prea interesată în colonizare. Colonizarea a luat forma unui sistem feudal senioral, care oferea apărarea împotriva prădăciunii “Iroqois” si un important consens de comunitate stabilă în sălbăticie. Practic, terenul abundent si societatea fără frontieră a asigurat acestui sistem o viatză mai usoară pentru colonisti decât o aveau tzăranii în Frantza. Încetul cu încetul a apărut o societate agrară care se baza pe ea însăsi. Dar, chiar si asa, importantele subsidiare pentru a promova căsătoriile si familiile numeroase au fost cele care au salvat Noa Frantză- în timpul existentzei sale, 90% din reînnoirea populatiei provenind prin nasteri, nu din imigratie.
Dintre cei care au imigrat, multi au fost dintre ce recrutati pentru a onora contracte fixe cu Noua Frantză ca lucrători si comercianti si care apoi au rămas. Un descendent al lui Étienne Trudeau, unul din acesti lucrători cu contract, va deveni un viitor prim ministru al Canadei. Pentru cei 10,000 de colonisti care au venit pe cont propriu, motivatia pare a fi fost aventura si dorintza de a fi de sine stătători, nu sărăcia sau persecutziile. În 1760, când Noua Frantză a căzut în mâinile britanicilor, populatia era de aproape 70.000, dar sociatatea canadiană (si micile comunităti de acadieni din “Maritimes”) dezvoltaseră deja un puternic sens al indentitătii culturale.
Britanicii au înfiintzat Upper Canada (devenită apoi Ontario) în 1791 ca refugiu pentru exilatii care li se alăturaseră în timpul revolutiei americane. Valul initial de 8,000 de Loyalisti - incluzând unii scalvi negri si “Iroqois”- au căpătat teren pe gratis si subsidiare generoase pentru a se stabili în regiunile sălbatice din nordul lacurilor Ontario si Erie. Au urmat imediat si multi americani obisnuiti, numiti “Loyalisti târzii”, atrasi de perspectiva obtinerii de teren gratuit numai prin jurământ de credintză regelui. În primele decenii ale colonizării, serioasele eforturi de a construi o societate bazată pe clasa agrară, ca cea din Anglia, au avut numai un succes partial. Totusi, amintirile amare ale Loyalistilor, amplificate de invazia Statelor Unite si ocupatia din timpul războiului din 1812, au asigurat aparitia anti-americanismului crescând.
Americanii fiind foarte descurajati după război, imigrantii din insulele britanice au invadat Canada. Încurajările guvernului nu mai erau necesare, faptul de a scăpa de sărăcie, mizerie industrială si opresiune a fost suficient. Marea majoritate din cei un milion de emigranti din Anglia, Scotia si Irlanda care au venit în “British North America” în prima jumătate a secolului 19 s-au dus în “Upper Canada”. Cei mai săraci, inclusiv irlandezii faminei din 1840, au venit cu greutate în corăbii de cherestea, aducând cu ei sperantza pentru o viatză mai bună, dar si boli, ca holera si febra tifoidă.
Tăierea pădurilor era o muncă ce distrugea spatele. Prima “recoltă” a celor mai multi colonisti a fost potasa, extrasă prin arderea copacilor tăiati. “Roughing It in the Bush” (Durităti printre arbusti), titlul unei povesti contemporane de Susannah Moodie, ilustreză veridic viatza celor stabiliti la frontiera “Upper Canada”. Totusi, în anii 1850, bogătia cerealelor a făcut colonia prosperă si populatia a crescut de la 95,000 în 1815 la peste 500,000.
Visul unei Confederatii, uniune a coloniilor britanice nord-americane, a depins de viteza colonizarii vestului si dezvoltarea sa ca grânar al imperiului britanic. Copierea succesului deplin al modelului American, — căi ferate si teren gratuit — ar fi trebuit să garanteze imigratia necesară, dar la sfârsitul secolului 19, numai o mână de oameni au venit.
Curând însă, prosperitatea mondială, cererea (si pretzul) ridicat al grâului si practicile fermiere mai potrivite câmpiilor uscate si sesonului scurt de crestere au înlocuit terenurile gratuite americane. Au fost recrutati în mod viguros canadieni din est, ca si imigranti din Statele Unite, Anglia si Europa. Ottawa a ajutat ca să se depăsească teama că în vestul Canadei terenul ar fi nefertil, utilizând cuvintele “învigorare” pentru “înghetz” si “precipitatii” pentru “zăpadă” în publicitatea pentru ceea ce ei numeu “Last, Best West.” (Ultimul, cel mai bun vest). Chiar si est- europenii nepopulari erau bineveniti ca “tzărani viteji, în haină de piele de oaie, născuti pe pământ”. În final, guvernul canadian a avut grijă doar ca cei care se stabileau să fie albi si să aibă sanse de succes.
Stimulati de atractia obisnuită a terenurilor gratuite, independentză si o viatză mai bună, imigrantii au început să vină. Au fost numai 10,000 de locuitori până în 1897, dar în 1914 numărul lor ajunsese 150,000 numai în Saskatchewan. Preriile erau acuma casa a 710,000 de oameni cu descendentză britanică, 140,000 germani, 144,000 slavi and 78,000 scandinavici. Asimilarea la modelul anglo-canadian, nu modelul multicultural de azi, a fost încurajat si numai pesimistii au observant că jumătate din cei veniti n-au reusit si că a fost luat prea mult teren marginal. Primul război mondial a întrerupt temporar imigratia, dar dezvoltarea colonizării si cresterea “regelui grâu” a fost, aproape peste noapte, un succes al construirii Canadei de vest.
Episodul următor: Imigrantii au construit Canada
Traducere VPL
|
by Patrick Brennan 4/17/2012 |
Contact: |
|
|
