Scaunelul lui Danil Sihastru
Inima, spune Grigore Palamas, este cel mai reprezentativ organ al intelectului. Acest părinte al Bisericii Ortodoxe din veacul al XIV-lea (1296-1359) care a echilibrat rationalismului sfântului Augustin (majoritatea intelectualilor ortodocsi au devenit augustinologi fără a fi si palamasologi), mai spune (urmând pe sf. Macarie): inima este locul unde stă sufletul, iar sufletul este o complexitate universală la fel de veche ca si Universul, dar mereu nouă, liberă, întreită de Nous, Logos si Pneuma. Sufletul a fost dăruit omului de către Dumnezeu prin harul lui energetic si cuprinde întreaga totalitate a manifestărilor fenomenului uman, inclusiv violenta, mânia, nesatul, invidia, ignoranta, ateismul etc. Omul, unitate-trinitate (trup, suflet, trup si suflet, ca la Platon), este liber să aleagă între reabsorbirea sa de către archetypul divin care l-a născut si neant, iar inima, sălas al sufletului, joacă poate cel mai important rol în realizarea acestei divine libertăti omenesti.
După opinia noastră revelatiile sfântului Grigore Palamas deschid surprinzătore posibilităti de cercetare stiintifică a întrebării arheologice cu privire la aparitia inimii pe ceramica colorată a dacilor, dar si la cea impusă de cercetătorii civilizatiilor primordiale, care au descoperit simbolul geometric la baza primelor constructuri ale lui homo sapiens sapiens (realizate mult înainte de idealismului geometric al lui Platon). Simbolul inimii, însă, mai poate fi cercetat si pe vesmintele lui Stefan cel Mare din tabloul votiv de la Pătrăuti, si pe unele pietre de mormânt din epoca lui si, astfel, traditia localizării inimii ca sălas al sufletului (si al sufletului ca primă calitate a omului) este încă viabilă si impune omului de stiintă destule spatii fundamentale de cercetare.
Ceramică dacică cu inimă, după A. Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, 1998, Chisinău.
O fi considerat si dacii, ca si părintii ortodoxiei, ca si alte sofii arhaice si antice, că inima este sălasul sufletului si că sufletul este principalul coordonator al manifestărilor omenesti, în special al celor orientate spre nemurire? Cercetarea arheologică are răspuns pozitiv la această întrebare, fiindcă s-au descoperit destule artefacte dacice pictate sau încrustate cu inimi (vezi Andrei Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, Chisinău, 1998). Din altă parte, atât relatarea lui Herodot despre credinta getilor în nemurire, cât si cea a lui Platon (din Charmides), si, colateral, cele ce ne sunt povestite tot de greci despre Anacharsis (prietenul lui Solon despre care se spune că era initiat în misterele Eleusine si că ar fi venit la Athena de la agatârsii de pe Mures) sunt mărturii istoriografice ale faptului că geto-dacii credeau si în existenta sufletului, si în nemurirea lui (în conditiile practicării unor canoane stricte de mentinere în puritate si a sufletului, si a trupului), si în localizarea lui anume în inimă. Fiind cunoscute ritualurile dacice de trimitere a mesagerilor la Zalmoxis (odată la 5 ani se arunca cu pieptul în suliti unul din cei mai buni bărbati ai lor, tras la sorti, spune Herodot) de ce nu am considera inima pictată pe ceramica dacică colorată drept un intermediar sau o secanta pe care sufletul omului poate ajunge în lumea paralelă a Zeului?
De la inimă ca sălas al sufletului ajungem la rugăciunea inimii, cea mai importantă rugăciune a isihastilor ortodoxi, inclusiv a frătiilor de schivnici români din timpul lui Daniil Sihastrul (?1405-1495?). Or, aparitia inimii pe ceramica dacică impune, cel putin metodic, o întrebare simplă: nu s-ar putea ca această rugăciune misterioasă a inimii să aibă la bază o mult mai veche traditie mistică, practicată si de anahoretii daci, dar, poate, si de anahoretii dinaintea lor, adică dinaintea nominalizării de către greci a lui Zalmoxis ca rege si zeu al getilor? Un detaliu al practicării isihasmului de către călugării români din Evul Mediu ne permite să răspundem afirmativ la această întrebare - Daniil Sihastrul practica rugăciunea inimii sezînd pe un scăunel mic în chilioara sa paradoxală (ciolpită cu dalta dint-un urias bloc de piatră) de lângă Putna (vezi A. Vartic, Un mister arhitectonic al Sfantului Daniil Sihastrul, in Dava International nr. 10, Chisinău, 2004). Si Grigore Palamas cere isihastului să se aseze dimineata pe un scăunel mic (de o palmă de la pământ), să-si concentreze toată atentia spre inimă (până simpte o zvâcnire puternică a ei) si să repete de sute, chiar de mii de ori, micul text al rugăciunii: Doamne, Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul! (Unele surse isihastice sustin că este de ajuns să practici rugăciunea inimii repetând doar un singur cuvânt: Iisuse!) O fi stiut de această rugăciune si Brâncusi, atunci când a sculptat „Cumintenia pământului”? O fi stiut de puterea acestei rugăciuni mesterii populari din Gorj, Maramures sau Basarabia, când au sculptat omuleti ghemuiti pe verticală, scufundati în veneratia/meditarea (theosis-ul) tainelor Divinului? O fi existat la popoarele antice o diferentiere a poziitilor de meditatie, unii meditând pe scăunele, altii sezând direct pe pământ (dar pe un covoras, totusi), în cunoscuta pozite a yoginilor? Nu putem, încă, răspunde la această întrebare, dar, cu certitudine, scăunasele pe care sed zeitele cucuteniene si precucuteniene nu pot fi trecute cu vederea în această cercetare. (Despre implicarea verbului românesc „a sedea” în catalizarea fenomenului meditatiei, legătura lui upanisadică cu radicalul „sad” (întelept) din substratul indo-european si hidronimicul Sad din muntii Cibinului am discutat în „Divina comedie a limbii române”, vezi A. Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, Chisinău, 1998).
Iată, însă, că si în filosofia mistică a lui Alexandru Hâjdău (vezi eseurile „Despre originea poeziei divine” si „Despre scopul filosofiei /aforisme/”, publicate în anul 1830 în revista moscovită „Vestnik Evropy” si incluse recent în cartea Alexandru Hâjdău, Clipe de inspiratie, Litera, 2004, Chisinău) „mintea este ochiul sufletului” (op. cit. p. 190), „este un mit simbolic triplu luminat” (op. cit. p. 189), iar „mostenirea lăsată fiintei gînditoare” (op. cit. p. 190) este „unirea fericită” cu Prototypul Primar, reabsorbirea fiintei omenesti (prin dezvoltarea si curătirea deplinătătii capacitătilor sale) de către acel Prototip. Tot Al. Hâjdău mai sustine că originile poeziei divine premerg existenta omului si sunt o dovadă a existentei acelui Prototyp („Prin începuturile sale, mintea omului este un mit simbolic triplu luminat de niste conturi, drept o reflectare a acelei atotcprinzătoare Minti primare, după planul Căreia a avut loc facerea lumii, ca o glăsuire-ecou a acelui Cuvânt atotînsufletitor, prin Care îsi face efectul Dragostea Eternă în evolutia cosmoeconomiei, ca o răsfrângere a acelui Soare atoatestrălucitor, în care se concentreză razele întregului Univers”, op. cit. p. 189). Al. Hâjdău nu ne spune dacă „unirea fericită cu Prototypul Primar” duce si la o reînnoire/actualizare a Prototypului cu ceasul cosmic, la un „alt Dumnezeu”, cum afirmă Grigorie Palamas. Dar mitul reînnoirii zeului suprem, regenerării, actualizării esentei divine („întunecimea sacră”, spune acelasi Grigore Palamas, urmând pe Pesudo-Dionisie Areopagitul care sustinea în veacul V AD „imposibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu”) prin sacrificiul avatarilor săi pământesti pare a fi în viziunea filosofului basarabean din prima jumătate a secolului XIX cel mai important mit al omului, cea mai importantă parte a fiintării omenesti.
Dar Al. Hâjdău, proaspăt absolvent al seminarului teologic din Chisinău, nu face trimiteri la Grigore Palamas (sufletul este o unitate-trinitate de Nous, Logos si Pneuma) sau Pseudo-Dionisie (autorul sintagmei ta teia onomata - numirile dumnezeiesti, diferentiate de el în pozitive, catafatice, si negative, apofatice), ci la Socrate, la tehnicile mistice ale dacilor („credinta în nemurire a lui Zalmoxis”, vezi sonetul 18, Muntele Ceahlău, op.cit. p.36) si la cele anahoretice ale vechilor moldoveni (vezi sonetul 57, op. cit.. p. 88, dar si „Sfat celui care merge la războiu”, comentat magistral de Mircea Eliade, Fragmentarium, p. 77-81, Humanitas, Bucuresti, 1994). Tânărul Al. Hâjdău urmează pe Socrate si în metoda cercetării fenomenului uman ca „întreg” de trup si suflet, metodă care se regăseste si în filosofia ortodoxă a lui Grigore Palamas (ortodoxia a urmat misticismul lui Platon, pe când biserica apuseană rationalismul lui Aristotel). Interesant e că această filosofie a omului întregit prin trup si suflet, a întregului pur care lecuiste partea, a rationamentului divin care face posibilă întelegerea unitătii omenesti de trup si suflet, a sofrosinei, dar si a rolului sufletului în constituirea totului sănătos al omului (vezi la Platon dialogurile de tinerete „Charmides” si „Alcibiade I”) nu apartine nici lui Socrate, nici daimonului său (despre care vorbeste în „Theages”, alt dialog de „tinerete”), ci unui misterios „medic al lui Zalmoxis” pe care tânărul Socrate s-a întâlnit în bătalia de la Potidea (432 BC), medic care i-ar fi vorbit despre „mestesugul de a deveni nemuritor”, dar si despre rostirea bună, descântecul, rugăciunea, mantra care îl poate ajuta pe om (în conditii de puritate a sufletului, despre care Socrate a discutat si în „Alcibiade II”, si nu în baza la careva cunostinte acumulate de om, fapt sesizat si de Al. Hâjdău) ca să descopere acest mestesug (amintim aici că si Socrate a obtinut dreptul de a folosi descântecul zalmoxian numai după ce a fost, probabil, initiat în zalmoxism prin a) participare curajoasă la război, b) cedarea meritelor acelui curaj unui alt ostas, c) veghea pe o apă înghetată timp de o noapte, descult, d) o rugăciune specială adresată soarelui la răsărit după acea noapte de sederea descult pe ghetă si e) credinta într-un singur zeu, care ia si adus lui Socrate condamnarea la moarte) .
Acum să revenim la micile statuiete de lut ale zeitelor din Vechea Europă, adică din spatiul balcanic, carpato-dunărean si nistrean. S-au descoperit sute de mii de asemenea zeite, dar mai ales cele cucuteniene, majoritatea fără cap, ce se roagă sezând pe mici scăunele de lut, de o palmă de la pământ (dar si din culturi mai vechi, precucuteniene, vezi mult mediatizata perechea de „gânditori” de la Hamangia) formează uneori adevărate soboare de zeite (vezi soborul de zeite de la Poduri-Dealul-Ghindaru, publicat si de Marija Gimbutas în The Language of the Goddess, HarperSanFrancisco, 1991, plate 9) (zeite si zei neolitici din Vechea Europă, sezând în pozitii de rugăciune si meditatie pe mici scăunele vezi încă la Marija Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe, fig. 2, 10, 11, 12, 20, 26, 33, 47, 92, 94, 96, 206, 207, 209, 210, 211, 212, 231, 232, 248, 250, 251, 252 Universyty of California Press, Berkeley, Los Angeles, 1996). Câtă traditie, câte tehnici de meditare a Divinului, de apropiere a omului de harul Divin, asadar, a preluat ortodoxia de la populatiile vechii Europe, în special de la geto-daci? Cât de mult venerarea Maicii Domnului de către crestini este tributară vechilor traditii matriarhale din leagănul civilizatiei europene? Traditia mai sustine (iar traditia impune continuitatea, vezi tezele ortodoxe despre „traditia vie”, inclusiv cele pentru docementare „theosis-ului”, la George Florensky, St. Gregory Palamas and the Tradition of the Father) că sf. Daniil Sihastrul, unul din cei mai consecventi practicanti ai Rugăciunii Inimii, sedea de multe ori zile si nopti pe un mic scăunel si se ruga necontenit (împletind cosuri, iar cosul, prin unirea elementelor verticale cu cele orizontale, este un simbol complet al Crucii, adică al unirii esentei divine cu harul ei pământesc si cosul, rogojina, gardul de nuiele, casa de nuiele împletite fac parte din primile artefacte ale omului, iar acest lucru noi îl analizăm în „Misterul musterianului denticulat”, în Dava nr. 11).
Omul este facut „după chipul” lui Dumnezeu, mai spune Grigore Palamas. Rostul său final este de a se reuni cu arhetypul divin care l-a creat. Dar ce ne interesează aici nu este problema „contopirii cu substanta divină”, ci lămurirea primelor constructuri ale omului (din paleolitic) care sunt, în totalitatea lor, zidiri, picturi, încrustări de simboluri geometrice, inclusiv de simboluri a crucii. Nu cumva simbolurile geometrice construite de omul primordial au fost o încercare de arhivare, memorare si divinizare a formei arhetypului divin din care s-au născut primii oameni? Or, când noi spuneam câtiva ani în urmă că „omul s-a născut la Mitoc” (în studiul cu acelasi titlu), aveam în vedere tocmai faptul că omul modern s-a născut într-un loc sacru si acel loc ar putea fi Ripiceni-Izvor sau Mitoc-Dealul Galben, locatiile unor foarte vechi asezări ale lui homo sapiens sapiens la începutul paleoliticului superior (mitoc, termen vechi românesc si slavon care înseamnă schit, loc sfânt). Nu cumva anume în acele locuri omului primordial i s-au revelat si formele arhetypului divin care l-a „zidit” (cum zice poporul român), forme pe care el le-a multiplicat în constructiile sale sacre (românii si azi mai numesc rombul „tâtână a universului”)? Nu cumva si formele oarecum sferice sau în formă de inimă, ale grotelor paleolitice de la Buzdujeni, Trinca, Brânzeni etc de pe râuletele ce curg în stânga Prutului de mijloc au legătură cu aceste mistere primordiale? Or unica metodă recunoscută de cei vechi (si urmată de cei contemporani) de a vizualiza acel arhetyp este meditarea, veneratia, rugăciunea, theosis-ul lui, cum zice Grigore Palamas, (concentrarea, luarea aminte a cugetului fără a împrumuta careva argumente din scrierile omenesti, zice tânărul Al. Hâjdău; op. cit. p. 182, iar Grigore Palamas mai spune: „concentrarea totală a intelectului” trebuie să fie sustinută si de „rugăciunea mentală neîntreruptă”).
S-ar putea, asadar, ca primul construct al omului să fie o rezonantă a arhetypului divin în sufletul (inima) omului, iar surparea acelui construct si rezidirea lui necontenită să semnifice destinul dihotomic, catafatic si apofatic, al devenirii omenesti, reînoirea continuă a arhetypului (cum zice Grigore Palamas), întelegerea ratională a fiintării omenesti alături sau împreună cu esenta necreată, misteriosă, necuprinsă, imposibil de cunoscut, a lui Dumnezeu (ca în vechiul cântec românesc „Monastirea Argesului”). Rezidirea ritualică a aceluiasi loc sacru risipit de o fortă misterioasă, loc unde o fi avut loc prima revelatie a prototypului primar, poate fi urmărită arheologic la Ripiceni-Izvor (vezi Al. Păunescu, Paleoliticul si mezoliticul de pe teritoriul Moldovei cuprins între Siret si Prut, editura Satya SAI, Bucuresti, 1999, p. 175-176), dar si în alte locuri theosis-ice ale omului. Fiindcă, probabil, asa cum si copilul îsi venerează mama, tot asa si umanitatea îsi caută, zideste, rezideste si îsi venerează locurile sacre unde i s-a revelat pentru prima dată arhetipul primar din care s-a născut.
Arheologia demonstreză cu destule argumente stiintifice că omul actual a apărut pe pământ pe la 36.00-40.000 BC. Cel putin asa de veche este mandibula celui mai vechi homo sapiens sapiens european descoperită recent în România (mandibilă a fost cercetată de o prestigioasă echipă internatională condusă de profesorul american Erik Trinkaus si cercetătoarea clujeană Oana Moldovan, vezi articlolul lor si în Dava International nr. 9). Dar si mai vechi sunt primele zidiri geometrice de piatră ale omului, una din ele fiind cea de la Ripiceni-Izvor, de pe Prut, din România de Est (vezi Alexandru Păunescu, op. cit. referintele la paravanul din primul strat musterian, de peste 60.000 de ani). Unii arheologi consideră, însă, că actualul om, denumit de ei homos archaecus, s-ar putea să fie mult mai vechi, de peste 60.000-100.000 de ani, si că habitatul lui să se regăsească în tot musterianul, mai ales în statiunile atribuite omului de neanderthal (vezi Vasile Chirica, Ilie Borziac, Nicolae Chetrau, Gisements du Paleolithique superior ancien entr le Dniestr et la Tissa, p. 175-200, Helios, Iasi, 1996, dar si studiul nostru „ paravanului de la Ripiceni-Izvor, Museum, Chisinău, 2003 unde se invocă prezenta instrumentelor litice din paleoliticul superior în multe statiuni musteriene si chiar de la începutul musterianului). Însă principala urmă a acestui habitat este viata sacră a omului arhaic, credinta lui în energia divină care ia dat viată, dar si în posibilitatea de a se reîntoarce la sânul acelei Divinităti (căre nu o poate cunoaste pe Pământ) pe calea purificării sufletului prin zidirea si rezidirea simbolurilor sacre revelate de Divinitate. O fi aceste constructii sacre o dovadă a faptului că omul a crezut din timpurile sale primordiale în Dumnezeu, creatorul unic al spatiului si timpului, al sufletului universal, dar si al fiintei omenesti? O fi risipirea acelor constructii sacre („un zid părăsit si neisprăvit” unde „câinii latr-a pustiu si urlă a mortiu”) o dovadă a imposibilitătii cunoasterii lui Dumnezeu, a sederii lui tainice, misterioase, infinite, apofatice, dincolo de existentă, si chiar dincolo de nonexistentă, de timp, vid si neant, de suflet, iubire si vointă (cum sustine si Pseudo-Dionisie: Dumnzeu este Întelept, dar El nu este numai întelepciune; Dumnezeu este Iubire, dar el nu este numai Iubire; Dumnezeu este Vointă, dar el nu este numai Vointă; etc)?
Se spune: nu putem vorbi stiintific nici de necreatul Dumnezeu, nici de timpul când el a fost constientizat de om ca Divinitate supremă, nici de puterea Lui colosală (a se vedea absorbirea „recentă”, observată în decembrie 2004, a celor peste 300 milioane de stele de mărimea Soarelui de către o gaură neagră. Nu o fi imensul tsunami din 26 decembrie 2004 ecoul fin al acelei absorbiri?), nici de esenta Lui tainică, desi rostul nostru în lume nu doar ca „microcosmos” ci, mai ales, ca „microtheos”, ca unitate de necontenită experientă ratională si mistică reclamă măcar apropierea isihastică de El. Academiile de stiintă si Universitătile contemporane nu iau în cercetările lor misterele nelămurite ale Creatiei, nu mai lasă sufletului si alte domenii de timp si spatiu decât cel pământesc, nu mai leagă de taina necreatului sansele morale (să le zicem socratice) de supravetuire ale omului într-o lume tot mai pragmatică si mai lipsită de sacru (Dumnezeu nu se mai naste atăt de aproape de noi, în ieslea boilor de lângă casă, sărbătoarea Nasterii lui Iisus, a lui Dumnezeu care s-a sacrificat pentru mântuirea noastră – „si a spălat astfel păcatul adamic”, spune Grigore Palamas - este tot mai des înlocuită în lumea euro-atlantică de către un Santa Claus ateist, îmbrăcat într-un caftan rosu aprins care nu are nici o legătură cu taina nastererii lui Iisus si care nici nu pomeneste de Iisus în pelerinajul său comercial, când împarte numai cadouri copiilor, cadouri pe care părintii trebuie să le cumpere de la cei care investesc în acest Santa Claus).
Faptul că experienta pământească a omului are libertate, că de om depinde dacă se reîntoarce în arhetypul care l-a născut sau nu, că omul participă astfel la dumnezeirea necontenită a cosmosului (care o fi avut, vorba lui Platon, destule probleme cu acel „consum de sine al sinelui”, vezi dialogul „Thimaios”, poate cel mai misterios dialog al lui Platon), că suntem copii ai lui Dumnezeu (despre „microtheos” scrie si Alexandru Hâjdău în eseul citat mai sus, vezi op. cit. p. 192, dar si studiul nostru „Enigmile adânci ale lui Alexandru Hâjdău”, publicat la 3ianuarie 2005 pe www.observatorul.com) ne dezvăluie cea mai remarcabilă parte a sufletului nostru, partea sa mistică, cea pe care, cu atâta insistentă, înteleptii antici ne chiamă să o cunoastem.
Al Hâjdău scrie în finalul de la „Despre scopul filosofiei” că există un punct unde încep misterele universului. Iubirea de Întelepciune, mai spune el, îl poate descoperi. Întelepciunea, însă, e obligată să-l respecte (op. cit. p.190). Să respecte esenta misterioasă, necreată a lui Dumnezeu pe care omul nu o poate cunoaste, desi îi poate cunoaste har-ul, energia divină, lumina creată din care suntem ziditi. „Întunericul sacru”, taina apofatică care risipeste zidirile omului pentru a le reânnoi tot omul prin sacrificiu catafatic, taină despre care vorbesc părintii ortodoxiei (dar si arhetipalul cântec bâtrânesc al românilor „Monastirea Argesului”, vezi si cunoscutul eseu al lui Mircea Eliade despre Monastirea Argesului), se regăseste în primele zidiri pământesti ale lui homo sapiens sapiens si acest phenomen numai împuterniceste theosis-ul depsre care vorbeste Grigore Palamas. Dar nu putem trece cu vederea nici câmpul de zeite de lut ale cucutenienilor si precucutenienilor (adevărate oglindiri, reflectări, copii ale arhetypului divin) care-si venerează Divinitatea sezînd pe mici scăunele de lut, „de o palmă de la pământ”. Venerarea Divinitătii Supreme, relevarea, prin veneratie, a arhetipului divin sau primar care l-a născut pe om, zidirea sacră a acestui arhetip, traditia rezidirii continuie a acelui arhetyp ca „făcut după chipul Domnului”, ca o perpetuă dumnezeire a Universului, este poate cea mai importantă manifestare a omului, apărută chiar din clipa constientizării sale ca suflet trăitor si muritor pe pământ.
Că o regăsim în formele misterioase ale chiliei lui Daniil Sihastrul (chilia se poate vedea pe Dava International nr. 10, la www.iatp.md-dava), în scăunelul lui de o palmă de la pământ, în împletitul cosurilor, în post si tăcere, în rugăciunea inimii, în simbolul inimii de pe ceramica sacră a dacilor, în sanctuarele lor numerologice orientate spre punctele cardinale ale cerului înstelat, în scăunelul zeitelor cucuteniene, turdasiene sau hamanginiene, în primele simboluri geometrice zidite sau încrustate de om pe artefactele din paleolitic, apropierea de Dumnzeu (prin participarea întregului de trup si suflet la actul de veneratie) este vie si dătătoare de noi energii sederii omului pe Pământ. Adânca semnificatie a risipirii misterioase si a rezidirii necontenite a primei zidiri sacre, păstrătoare a celei mai vechi amintiri a archetypului divin (geometric), dar si a posibilitătii reabsorbirii omului de către acelasi archetip ca adevărat sens, rost, destin, „unire fericită lăsată mostenire fiintei gânditoare”, rezultă din toată experienta unicală a omului si inima, rugăciunea inimii, practicarea acestei rugăciuni sezând pe in scăunel mic, de o palmă de la pământ, lasă pentru locatia sufletului în inimă tot atâta viitor cât, probabil, are scris si omul de misteriosul său ceas cosmic.
|
Observator 4/9/2012 |
Contact: |
|
|
