Cãrarea pierdutã
Am pierdut o rimã în primãvara asta
când mi-ai aruncat printre amintiri nãpasta
si am vãzut cãrarea unde împreunã
am plâns cuvinte triste sub clarul de lunã.
Si îmi spuneai odatã cuvinte care tac,
cerându-mi statuia de iubire sã o fac,
apoi ai pus în certificatul meu de domn
si somnul fãrã vise si vise fãrã somn.
Dar degeaba mai vrem sã ascundem simptome
în viitorul ce va alunga fantome,
eu mã ascund în nordul noptilor polare
însã tu obosesti nisipul stând la soare.
Nu-ntelegi c-ai fãcut bogatã doar o clipã,
astãzi uitatã între umbre si risipã
si pe cãrarea pierdutã în flori albastre
ai dãrâmat o statuie printre dezastre.
Poteca greierilor
Norii uitati pe-o luminã destrãmatã,
prin visele din privirile vecine,
au adus un zbucium unui gând uitat
în teama eventualelor rãspunsuri.
Noi nu colectionãm paginile triste,
dorim adevãrul dincolo de minciuni
si strigãtele toate devin tãcerea
ascunsã-n emotiile petalelor.
Luna vrea sã ascundã întunericul
pus în noapte de mistere anonime
ce nu adorã nasterea bucuriei,
dar fãrã luminã nu vezi spânzuratii.
Numai soarele încãlzeste iubirea,
iar cu flãcãri se naste numai cenusa,
asa cã stau pe poteca greierilor
sub acordul corului de privighetori.
O cãlãtorie
Erai tristã cu inima plângând în tãcere,
nimeni nu-ti vedea a suspinului adiere,
pe chipul de femeie ce-l tineai o comoarã
ai deschis fereastra spre uitarea de afarã.
Spuneai uneori cã esti o fântânã adâncã,
cu un izvor adormit pãrãsit într-o stâncã
si cauti un strop de bucurie în univers
cu idei pe-un amalgam de vise puse în vers.
Uitatã într-o primãvarã când frunza creste
erai dezamãgitã de-un crin ce nu-nfloreste
si-ai visat un paradis cu lumini si petale
trecând pasaje triste pe drumurile tale.
Si azi când tema de vers este realitatea,
dar norocul parcã si-a pierdut abilitatea,
când cãrãrile pierdute sunt o reverie,
simti cã ai pierdut biletul de cãlãtorie.
Doar un val de mare
Spre searã stau cu privirea mea la sfat,
iar timpul îmi face ziua mai întinsã
trezind bucurii pe care le-am uitat
între sensurile de sperantã stinsã.
Doream multã luminã, însã aveam
nisipul lacrimii aduse de gheatã
cu lumânãrile de amurg lângã geam
aprinse de fulgerele fãrã sperantã.
Astern prin albe culori pe o pânzã
iarba aplecatã de pasul cerbului.
Doar cersetorii nu cântã din frunzã
si mã las mângâiat de frunza nucului.
Norocul din abis nu se culege,
însã timpul pierde totul în uitare,
dar dacã m-ar obliga eu as alege
între mister þi bani doar un val de mare.
|
Constantin Rusu 4/8/2012 |
Contact: |
|
|
