O lumânare...
Stăteam în rând pentru a lua sfânta împărtăsanie. Mi-am aprins lumânarea de la o doamnă care era în preajmă. Cu greu. Îmi sugerase chiar s-o tin aplecată, să se aprindă mai usor. Mai erau doar două persoane până ca eu să ajung în fata celor sfinte din mânile preotului, când lumânarea s-a stins din nou. Iarăsi am aprins-o de la vecină. Dar, m-am trezit inaintea fetei bisericesti cu lumânarea tot... stinsă. Nu mai puteam să mă întorc cu spatele, s-o aprind. Asa că pentru prima oară în viată m-am împărtăsit cu o lumânare neaprinsă si .. m-am panicat.
Aproape că nici n-am simtit gustul împărtăsaniei din cauza emotiei ce m-a cuprins.Transpirată toată! De spaimă, frică, confuzie?! Nu stiu. Am pus cele două bucătele de anafură în gură si mi-am apropiat buzele de paharul cu vin sfintit. Toate... într-o absentă totală. Apoi am mers, vlăguită, într-un colt de biserică să particip, în continuare, la cele ce urmau. Dar eram mai mult... lipsă.
De ce mi s-a făcut frică ? De ce m-a cuprins panica ? Îmi venise un gând că dacă mi s-a stins lumânarea, mi se termină zilele pe Pământ !
”Ei si ?! Odată si odată tot voi muri. Am 62 de ani. Oricum veacul fiecăruia nu depinde de noi, totul este în puterea Celui de Sus”- îmi spunea o voce din mine. Aceasta era vorba ”înteleptului”, dar glasul persoanei fricoase si lase dinăuntrul meu mă tot sâcâia: stingerea lumânării într-un asa moment este un semn rău.
Omul din noi! De ce se teme de moarte ?
Toti se tem. Să nu-i credeti pe cei ce spun că nu se tem de ea si care se dau mari si tari.
Mă încurajam singură cu gândul că înainte de a intra la slujbă, am pus o lumânare pentru sănătatea mea. Pentru prima dată în viată. Mereu puneam pentru altii, dar astăzi m-am gandit că, poate, nimeni nu pune pentru mine si am făcut-o.
Nu puteau să ardă două lumânări concomitent, pentru aceeasi persoană si de aceea, imi spuneam, acea din mâna mea, s-a stins!
Era bine să gândesc astfel... Mă linistea !
Când să merg acasă, am mai cumpărat o lumânare si am aprins-o. Am pus-o la ”Vii”, spunând în gând: ”Doamne, facă-se voia Ta!” Am observat că cea pusă dimineata nu mai era. Se terminase sau a fost luată de cei responsabili cu ordinea si curătenia de pe acolo ?
Si totusi am rămas obsedată de lumânarea stinsă...
Acum, bagată sub plapuma caldă, asternând aici aceste rânduri, parcă îmi mai revin.
Ne este foarte greu să recunoastem nimicnicia din noi. Mereu ne străduim să ascundem, cât mai adânc, unii de altii, fricile, slăbiciunile, viciile din noi, afisând adesea o mască ce-o purtăm zi de zi, în dorinta urâtă de a părea altfel de cum suntem cu adevărat. Uităm că este Cineva, care ne stie, orcât ne-am ascunde sub diferite măsti. Acest Cineva este Creatorul, care atunci când ne-a făcut pe fiecare dintre noi, ne-a împărtit si numărul de ani ce-l vom trăi pe Pământ. Spre marea fericire a noastră, nu cunoastem acest număr.
Acum mă uit pe fereastră. Încă nu se simte primăvara, desi e început de aprilie. E frig, vânt si ploaie.
M-am linistit! Până când ?
Sunt atât de mică si înfrântă, Doamne, cu toate că deseori mă dau mare luptătoare si tare curajoasă. Ajută-mă, Te rog, să nu uit Măretia Ta si să constientizez, neîncetat, nimicnicia mea. Numai atunci voi fi eu în persoană-mi...
Îti multumesc că astăzi, în timpul împărtăsaniei din postul Pastelui, mi-ai stins lumânarea. Asa am aplecat urechea la Tine si am înteles multe.
Să aprindem mai des... o lumânare. Să observăm cu atentie, ce ne spune...
|
Nina Coleaghin 4/4/2012 |
Contact: |
|
|
