Focul păcatului si apa curată a virtutii
„Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneala.”
Constantin Brâncusi
Citim în ziarele acestei săptămâni: „Cel mai căutat infractor al momentului”. „Magistratii Înaltei Curti de Casatie şi Justitie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsă a unui deputat acuzat de mai multe înşelăciuni imobiliare…” Iată o nouă temă de reflectie care m-a determinat să astern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morală, existenta ei nefiind posibilă fără libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputati Sfinti Părinti ai Bisericii – Origene (185-254).
Se poate vorbi de mai multe virtuti, despre virtuti religioase şi virtuti morale.
Virtutile religioase sunt considerate a fi suprafireşti sau insuflate - daruri puse de Dumnezeu în inima omului - care îi orientează viata spre fapte bune. Aceste virtuti sunt: dragostea, credinta şi speranta. Opusul lor: ura, lipsa de credintă şi disperarea.
Dragostea este puterea, energia trăirii spirituale manifestată prin sentiment, ratiune si vointă fată de sine, de lume si fată de Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credinta este un dar de la Dumnezeu, prin care primim si păstrăm ca adevăruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi si muri, viu va fi”; speranta este asteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor, „Hristos în voi, nădejdea slavei" (Col. 1:26-27).
Virtutile morale sunt deprinderi dobândite în practica vietii. Ele exprimă esenta şi perfectiunea morală; controlează toate actele, faptele şi atitudinile noastre, modelează şi structurează întreaga noastră viată. Ele sunt: întelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuti si pe ele se reazemă viata cinstită. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slăbiciunea.
Întelepciunea este cea care ajută echilibrului vietii noastre, înfăptuirii de lucruri cinstite, prin prudentă, prevedere; dreptatea presupune raportarea activitătilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) si a normelor de drept juridic (stabilite de conducătorii tărilor); cumpătarea presupune stăpânirea poftelor, măsură în toate actele şi faptele vietii (în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe, avutie şi în tot comportamentul); tăria este virtutea morală care întăreşte sufletul şi cugetul în urmărirea binelui; ne face capabili să depăşim toate greutătile vietii.
Sf. Macarie cel Mare spunea că toate virtutile sunt legate între ele, formând un lant duhovnicesc, una atârnând de cealaltă. Fiinta tuturor virtutilor este însusi Iisus Hristos si El trebuie să fie etalonul comportamentului nostru.
În alt eseu afirmam că cinstea nu este o vocatie (atractie înnăscută), dar este o optiune dobândită prin educatie sau autoeducatie si prin vointă. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru că în ea se adună si se sintetizează multe alte virtuti, este o calitate morală care include: întelepciunea, dreptatea, cumpătarea, sentimentul demnitătii, corectitudinii si serveste drept călăuză în conduita omului. Opusul cinstei este coruptia. Un om cinstit luptă în viată pentru biruinta binelui, pentru fericire. Orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă si prosperă, atunci când se află în ea o majoritate de oameni cinstiti. „Nu există mostenire mai pretioasă decât cinstea” scria William Shakespeare.
Coruptia, acest mare păcat omenesc, este definită ca fiind: decădere, depravare, desfrânare, destrăbălare, dezmăt, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricăciune, viciu, desăntare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) spunea că focul păcatului se stinge doar prin apa curată a virtutii. Se pare că în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.
Politicienii definesc coruptia ca fiind „abuz de putere săvârşit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.
Majoritatea oamenilor privesc coruptia ca fiind determinată de legi prost făcute şi încălcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui să vegheze la aplicarea lor; clientelism şi clici în competitie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, netinând seamă de moralitatea necesară unui om care intră în afaceri si trag probabil după ei în mocirlă si pe alti oameni, profitând de lăcomia sau de naivitatea lor. Mă tot întreb, când si cum au dobândit acesti oameni o atât de bogată cultură infractională? Cum de s-au putut perfectiona într-un timp atât de scurt? Băieti destepti, nu glumă! Bine sesiza cineva că astăzi „bisericile si mănăstirile sunt aproape goale, în timp ce sălile tribunalelor, puscăriile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar mă întreb unde or încăpea atâtia nemernici? Dar au grijă judecătorii să le dea condamnări cu suspendări! Plătesc, fiindcă au de unde si stau bine-mersi acasă. Cam asta înseamnă, nu? Câte ore de muncă ar putea presta toti acesti inculpati în schimbul acestor procese tergiversate, plimbări prin tribunale? Câtă energie pierd toti acesti tineri în discoteci si bordeluri, în loc să practice diverse sporturi, să viziteze muzee, să caute săli de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau să creeze ceva folositor prin munca lor?
Filozofii vremurilor au fost preocupati de integritatea morală a oamenilor, pentru binele societătii în care trăiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa că oamenii nu sunt virtuosi de la natură, virtutea nu e chibzuintă, adică judecata cumpănită, logică, ea nu se poate învăta, ci e dată oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi călăuzeste însă spre virtute este părerea adevărată.
Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de două feluri: o virtute a ratiunii si o virtute morală; prima se dezvoltă prin învătătură si are nevoie de experientă si de timp, virtutea morală însă, se capătă prin obisnuintă. Astfel trage concluzia că nici una din virtutile etice nu este dată de natură, căci nimic din ce apartine naturii nu poate fi schimbat prin obisnuintă. Avem doar o dispozitie naturală să le primim în noi. Această dispozitie nu poate deveni realitate decât prin obisnuintă: „construind, devii un constructor, cântând la chitară devii un chitarist, tot asa prin actiunea dreaptă devenim drepti, prin observarea măsurii devenim măsurati, prin actiuni de curaj – curajosi.”
Virtutea morală a caracterului este însă un habitus, adică o deprindere care rămâne sub formă de dispozitie activă. „Ea nu se învată!”, este răspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toată filozofia greacă, anume de a sti dacă virtutea se poate învăta, căpăta prin stiintă. „Cunoaste-te pe tine însuti” spusese Socrate, fiindcă răul este făcut când nu cunosti binele; nu este o cunostintă căpătată, cât o deprindere, un stil al actiunilor noastre obtinut prin exercitiu.
Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie să te depărtezi de rău, de ispite. Cineva sfătuia: „Acolo tine-ti căruta, departe de apa care clocoteste si de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtutilor, cinstea s-ar putea cuprinde în cele două: justitie si prudentă, iar necinstea: profit bazat pe înselăciune. Ratiunea omului îi serveste pentru a distinge si a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viata trebuie condusă de ratiune, întrucât ratiunea apartine numai omului si cu ajutorul ei viata poate fi fericită pentru el.
Teologul, filozoful crestin, Fericitul Augustin (354-430) considera că sufletul care este de esentă spirituală si nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, această contemplare formând întelepciunea, dar el poate contempla în el si adevărurile morale, aceasta însemnând că si adevărurile morale au o origine transcendentă; de origine divină fiind, ele sunt eterne, exprimă iubirea si calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relatiile dintre oameni. Răul nu poate fiinta definitiv, el fiind numai „o lipsă”, „o neîmplinire”, asa cum mai târziu avea să spună si Einstein.
Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent si ne avertizează în scrierile lui: „Nu aripi trebuie să se pună spiritului omenesc, ci plumb, căci cu prea mare usurintă se avântă în cele mai înalte abstractiuni, pierzând orice contact cu experienta.”
René Descartes, filozof si matematician francez (1596-1650), sustinea că nu este necesar ca ratiunea noastră să nu se însele; este de ajuns constiinta noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea, vointa si virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune si în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiti în viata aceasta, fiindcă virtutea când nu este luminată îndeajuns de intelect, poate fi falsă, poate să ne ducă pe drumul răului, ori tocmai ratiunea împiedică falsitatea ratiunii, considerând totodată că Seneca - considerat un mare moralist - nu a dat toate principalele adevăruri pentru cunoasterea mai usoară a virtutii, pentru reglementarea dorintelor si pasiunilor noastre. Fac o paranteză amintind o îndrumare pretioasă a lui Seneca: „Să exprimăm ceea ce simtim, să simtim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta”.
Pe de altă parte, matematicianul, fizicianul si filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune să nu căutam sigurantă si certitudine în ratiunea noastră; ea va fi totdeauna înselată de inconstanta aparentelor. Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară: pasiunile ne împing în afară, obiectele din afară ne tentează si ne cheamă si astfel filozofii ar propovădui în zadar „Intrati în voi însivă!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastră este divertismentul si el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, căci el ne împiedică să ne gândim la noi si ne duce spre pierzanie. A avut oscilatii între rationalism si scepticism (era si foarte tânăr pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vietii alegând credinta. Din punctul lui de vedere, gândirea determină măretia omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie care gândeste.” Concluzia lui este să evităm excesele - atât excluderea ratiunii cât si neadmiterea ei. Despre inimă, Pascal spunea că „Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste”. Tot el amintea că în lumea noastră „Iisus a venit cu strălucirea ordinei sale.”
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar că virtutea - întelegându-se acel ansamblu de calităti umane printre care si cinstea - poate fi dobândită, ea nu e născută, acest fapt ar reiesi chiar din notiunea ei fără a fi nevoie să ne raportăm la cunostinte antropologice din experientă, căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinări contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul ratiunii practice pure, întrucât aceasta în cunostinta superioritătii sale, din libertate câstigă predominanta asupra înclinărilor.”
Kant, cel căruia două lucruri îi umpleau mintea cu o vesnic înnoită si sporită admiratie si veneratie: „Cerul înstelat deasupra mea si legea morală din mine” al cărei scop, spunea, nu se opreste la hotarele acestei vieti, ci se întinde spre infinit (Critica ratiunii practice).
Raleigh, NC
|
Vavila Popovici 4/1/2012 |
Contact: |
|
|
