Rânduieli : Complicat si să trăiesti, complicat să si mori!
Încet, încet, ne-am apropiat de biserica asezată, parcă anume, pe un deal.
- Bă tataie!...
- Ce să fac, fata mea? Când vine unul, când vine altul... Fiecare, doar să ia. Acum, în ceasul de pe urmă, încă vreo câtiva ani, traditia! Nu sunt însă toti asa, dar... Asta e, dai până si-n ceasul al nouzeci si nouălea.
- După mine, urci si coasta asta tot cam de-aiurea!
- Văd si eu. Si află că, de-a lungul vietii, am tot suit multe altele asemenea. M-am ostenit degeaba! Când omul, regim nenorocit, când altul, cică tot om, mai sclivisit, mi-au frânt, când oasele, când sufletul. Puslamale în haite, spoieli, din istorii care mai de care, la orice colt, ca toti tâlharii iesiti de-acum si în postmodern, la drumul mare. Să tii minte: cel mai usor te fură prostindu-te cu grija omului fată de om si mestesugul vorbelor. În `89, domnilor tovarăsi, în democrat-ură, parcă-i aud si acum: boborul-i bobor! Suveran! Un drac băltat! Doamne, iartă-mă! Hotia-i, ehe, meserie, din primordii! Astăzi, doar găinarii mai stau pe după gratii. Desteptii fură ,,cinstit’’, cu legea în mână, picurând în ea halca ce vor să o înfaste mâine. Nu te iartă nici dac-ai crăpa. Ce bine era pe vremea lui Avram! Doar zeciuiala! Acum, ea nu mai ajunge. Sunt mult prea multi si mult prea lacomi să-si mai facă fiecare partea. Nu mai departe, acum peste vreo jumătate de ceas, să-l vezi si pe părinte: ,,păi, maică Ioană, eu am venit! Masina, benzina, acum nota! A mea, parc-o aud: ,,ho, si dumneata, că nu dau turcii! Lasă-mă mai ieftin! Că doar mă vezi, cu văduvia, si orbetele ăsta al meu, în loc să pună un ban deoparte, una două, la Rătana, la...’’, iar el, om cu morală: ,,babă Ioană, păcatele mele, Dumnezeu!... Lumânările din candelabru, rugăciunile, tăciunii din oală, datul din cădelnită, fumul de tămâie, gâtlejul meu si ar mai fi...’’ Dar fie, pentru dumneata, chiar dacă nu mai esti ca altă dată, atâta...’’ ,,Aoleu, părinte!... Mai bine îti las tot ce mi-a rămas după ce o iau din loc si eu!’’ Nu se poate, maică Ioană, acum e acum! Pentru viitorul drum, ne mai tocmim!’’
Toată viata, bălmăjeli, un fel de fum, si fum o să plătesti si tu, la rându-ti, multora! Din păcate! Lumea, dacă ar fi măcar juma-juma, adică unul să ducă doar pe un altul în spinarea lui, tot ar mai fi ceva. Măcar atunci când îti doarme păduchele, ai pune jos si-ai odihni. Uite că am ajuns! Of! După atâtea cazne, în lume, să mai stau asa, teapăn, în mijlocul ăstora, turmă, din urma mea. Merg ca vitele! Ăsta da, ultimul drum! Bă tată, bă, fata mea, nu te mai osteni până la cimitir, prin bolovanii ăstia! De-ai sti cum deja mănâncă alti viermi, din mine, pe dinăuntru, singură tu te-ai lipsi. Ne luăm aici, rămas bun. Fii fără grijă, voi veni în visul tău. Ne-om auzi si ne-om vedea! Cât despre lumea în care tu rămâi, ai grijă, fii cu ochii în patru! Rămas bun, fata mosului! Nu te lăsa si fii!
***
După ce l-au asezat în fata altarului si preotul a început, ritualnic, slujba, mos Gheorghe parcă mi-a zâmbit, mi-a făcut cu ochiul, apoi cu mâna. M-au trecut fiorii, dar,
totusi, m-am strecurat printre oamenii adunati în Biserică si am plecat. Am simtit că nu îi convenea să-l văd în postura aceea. Dorinta sa era alta. El, în inima mea, trebuia să fie asa cum a fost el.
- Asa va fi! – au fost ultimele cuvinte soptite lui când am trecut pe lângă cosciug.
- Cu bine! Si nu uita!...
La iesirea din curtea Bisericii, m-am închinat si m-am rugat cerului.
- Înger, îngerasul meu, roagă-l tu pe Dumnezeu, să-l odihnească pe tataie al meu acolo, în împărătia Lui, iar aici, pe pământ, deasupra lumii si-n sufletul meu. Mai spune-i, te rog, că e bătrân si ostenit, si că... Nu! Mai bine doar atât! În rest, o să-l ierte că a fost tataie pentru mine si om pentru oameni, aici, pe acest pământ. M-ai auzit? Ai grijă să nu uiti! ...Că o fi si pentru tine cine mai stie ce drum?!
***
De cum am ajuns acasă, am căutat cheile de la pivnită. Le-am găsit în firida în care tinea, de rezervă, si chibriturile, si lampa cu petrol. M-am dus direct la butoi si la damigeana cu tuică. Am scos din fiecare, în două sticle, cam cât să umplu cele două pahare despre care îmi amintise, la despărtire, tataie. După ce am închis si am pus cheile la locul lor, m-am strecurat în camera dinspre drum si le-am umplut. Le-am asezat apoi după perdea, în fereastră. Restul băuturii rămase am vărsat-o lângă prispa casei.
- Pentru sufletul său! – mi-am zis, apoi am zâmbit. Lacrimile însă îmi jucau între gene si sufletul îmi era, clipă de clipă, din ce în ce mai gol.
- Bă tataie! Ceva mă revoltă... Îmi vine să-l trag acum de mustăti chiar pe... Păi, bine, mă, de ce nu o fi lăsat El, în lume, omul om?! Tu, eu, să fim mereu. De ce să tot ard si apoi să mor? Că ,,asa trebuie!’ nu mă linisteste. Îmi dă fiori, iar într-o zi, probabil, n-am să mai pot să dorm. Of, of, of! Mă uit în sus. Mi se pare că albastrul este doar pentru o clipă... În rest, când cerul negru, când gol. În el, mai nimic! Fum si foc! Amestec, aburi... Nu tu om, nu tu Dumnezeu?! După ce te duci la El, te lămuresti, vii în vis, că ai promis, si îmi spui. Hai, te rog, vreau să stiu! Măcar eu!
***
Desi nu eram prea obosită, m-am gândit să stau în pat câteva minute. Voiam chiar să adorm si să mă întâlnesc în vis cu mos Gheorghe. M-am băgat sub asternut si am închis ochii. O clipă am avut sentimentul că somnul chiar îmi dă târcoale, însă pustiul din curtea lui tataie parcă gemea. O vreme, am rămas totusi cu capul cufundat în pernă si am lăcrimat. Când i-am auzit pe cei ce se întorseseră deja de la cimitir, m-am ridicat. M-am dus iarăsi în spatele casei si am vrut să trec, însă m-am oprit lângă spărtura din gard. Gaura prin care ani de-a rândul trecusem, dintr-o dată, mi s-a părut că s-a strâmtat. M-am oprit locului si am privit. Dincolo, în curtea lui mos Gheorghe, un fel de forfotă. Oamenii se spălau pe mâini, aruncau cu apă peste umeri, în spatele lor, apoi se asezau la mesele improvizate prin fata casei. Dintr-o dată, liniste. Preotul a început slujba. Pomenea bucatele si-l ruga pe Dumnezeu să-l, primească alături, Lui si pe tataie. La mijloc, oarecum între ei, însirati, colacii. Pe ei, pâlpâiau lumânările înfipte în cocolosul de colivă. După ce a tămâiat si de jur împrejurul ceaoanelor cu mâncare, dintr-o dată, o adiere. ca o suflare, ce vesteau toamna dinsprea Gura Glăvanului, le-a stins pe toate.
- Mos Gheorghe! Vrea să ne dea mai repede pe poartă afară! – le-a zis unul, Păsat, venit cu Goage, tocmai de dincolo de păduri, din alt sat.
- E, săracul! I-o părea rău! Dar asta e! Ce să mai facă?! Acum, să aibă răbdare că si el a mâncat pomană de la altul... – le-a zis Ghita, adunată si ea de pe drum, în urma mortului, spre cimitir.
- Cum s-ar zice, ne mâncăm unul pe altul si sătui tot nu suntem. – s-a amestecat
în vorbă si Foltea.
- Lasă-ne, bă nene, dracu cu mâncatul! Dacă nu ne-am mânca, moartea cu ce s-ar mai ocupa? Pe de altă parte, acum nu e cazul!... – i-a retezat-o Florea.
- Adevărul e că varză cu jumări, la cazan, ca la pomană, mai rar! Din mirosul ei se satură toti mortii! Si cei rătăciti pe aci si ăi de pe lumea ailaltă! – le-a cântat în strună Tanta.
- Pe la noi, dincolo de deal, varza se mânâncă din oală de pământ zmăltuit, cu lingură de lemn, în cimitir, la capul mortului. Să simtă si el...
- Cine stie dacă o fi ce o mai fi?! Bă Goage, voi, ăstia din Picături, sunteti dati dracului! Dar cum ati auzit, mă, că Gheorghe a murit?
- După dangătul clopotului!
- Mde! Cu o asa ureche, trebuia să te faci tambalagiu! Ioană, hai, fă, cu tuica aia, că se răceste varza!... Ori te faci că uiti de ea? – a îndemnat-o Ciocea.
- Aoleo, fir-ati ai focului, Doamne, iartă-mă, că rău vă mai arde gâtul!– le-a răspuns femeia.
- Păi, află! În plus, turta asta, mălai, cum îi zice lumea, cu un pahar de rachiu, are alt gust. Iar Gheorghe, stiu eu, a pus deoparte, pentru moarte, tuică nu glumă,! Să nu fi adăpat-o că...
- Te pomenesti că nu o să-ti mai ardă beregata?!...
- Fă, nu de alta, dar te pomenesti cu el înapoi moroi, călare pe butoi... Că tot e proaspăt dus si usor de întors.
- Ptiu, bătă-te să te bată! Spune rugăciunea... Părinte, miruieste-l si pe blestematul ăsta că... Dă-i să pupe crucea!
- Maică Ioană, eu aci sunt, dar vezi dumneata, chestii, socoteli...
- Ho, gata! Lasă-l, că abia dacă o să mă descurc si asa... Că vezi dumneata, cheltuieli peste cheltuieli...
- Care, fă? Că varza o ai tocmai din toamna ailaltă. Dacă nu murea ăsta, tot se strica în putină si oricum o aruncai. Curcile si cinci sase pui... au fost si munca lui! Coliva din grâu... Te tot vaieti de când te stiu! Mai bine roagă-te să fie primit si mai pune-mi un rachiu că abia mi se deschise pofta!
- Varză mai vrea careva? – a întrebat în jurul mesei mamaie.
- Goage, hai, ce mai stai, umple gamela! Ori nu ai venit cu ea?!
- E, cum nu?! O am de la tata, iar el de pe vremea războiului. Mă gândeam la friptură cu pilaf si la colivă.
- Fi-ti-ar burta a dracului! Cozonaci n-ai vrea? Ia când îti dă Mitra, că odată se suceste si asta si mai vezi când o să-mi văd eu ceafa! Ori nu o stii?!
Bă, fratilor, lăsând gluma, femeia l-a rânduit si petrecut si ea cum a putut! – i-a mai domolit Păsat.
- Nu, că n-ai ce zice, de făcut i-a făcut... Pomană, uite! Cât e pe mese, e destul! Vorba ce e de ea... Zice că tot a zis toată viata... De a dracului, uite asa!
- Dacă ar pune aci pe mijlocul ei si sticlele cu vin, mi-as schimba părerea... – a revenit Ciocea.
- Prea multe ai vrea! – a intrat în vorbă si Oaca.
- Fă Leno, tu unde dracu ai fi fost până acum, că nici la priveghi nu prea te-am văzut?
- Cu cosul cu mâncare, la cimitir...
- Ei, da! Cineva trebuia să o facă si pe asta! Cu groparii si tu ceva, ceva?
- Bă, fir-ai al dracu de nărod! Spurci pomana!
- Uită-te, lume, ce zic eu si unde o duce mintea? Fă, mă gândeam la chestia cu gaura... Să ti-o fi croit-o si pe a ta că mult printre noi, nu prea... Te-ai gălbejit dracului definitiv! Vezi dacă bei de la mat? De vină e tuica! Ehe! Bă fratilor, asta se crede ca la douăzeci de ani când dădea cu ea de-a dura... Fă, năroada dracu, s-a dus vremea aia! Dacă îti ridică unul, acum, fusta, se duce unde si-a întărcat mutu iapa...
- Aoleu, băiete! Din câte văd eu, esti dus rău, mai decât unul al lui Căpete. Măcar ăla e cu acte...
- Dacă mai apuc ziua de mâine, o să-mi iau si eu... Nu de alta, dar în vremurile de acum, nebunii au crezare si stau pe picior mare... Bă fratilor, mai glumesc si eu că lui Gheorghe îi plăcea... E, cam asta e viata de după moarte... Dacă sunteti în stare deschideti-vă inima, sufletul... Dacă nu, uite aici, pe fiecare colac, e o lumânare... Îl ei, te duci si dus esti! Mare pagubă în ciuperci! După mine, cel mai greu va fi de ăla care o să moară ultimul! Vă dati voi seama? Nu tu pomană, nu tu unul altul...
- Si dacă o să fii tu?
- Ferească Dumnezeu! Să văd moartea lumii? Un fel de moarte a mortii? Vai de capul meu! Eu cel mai blestemat om?! Fratilor, asta chiar ar fi de rău!
***
Când pomana era pe sfârsite, acel spectacol, viată-moarte, si-a văzut de drum. O clipă mai târziu, m-am retras si eu. M-am oprit direct în pat, sub asternut. De data asta, nu am mai putut să plâng. Mă tot gândeam când la ce zisese Ciocea, când la tataie.
- Dincolo, în lumea ailaltă, iadul, raiul? – m-am întrebat, simtindu-mă, cumva, când niciunde, când între două lumi, de-aiurea. Si să ti se dea caznă, între ele zi de zi , naveta. Prin zid, am auzit, în spatele casei, oalele si farfuriile trăncănind. Mamaie si femeile de prin jurul casei lui tataie, le spălau, iar baba Ioana le rânduia din nou în pod.
- Fă Ioană, să le fi lăsat, aici, pe prispă, la îndemână, că acum se fac sase săptămâni si o luăm de la început. Atunci, pomană mare! Trebuie să-i dai pat, masă, toale...
- Păi o să-i dau că altfel mă vorbeste satul... Dar pe lumea ailaltă, unde să pui tu lucrurile astea, câtă vreme popa vorbeste doar de un loc cu verdeată si nimic altceva?!
- E, pe acolo, pe undeva... Cine stie?! – i-a zis mamaie.
- Gheorghe al meu nu cred că o să mai aibă cine stie ce nevoie. El dormea si-n fân. Zicea că iarba uscată cu flori amestecată mirosea a sfânt. ,,Fă!’’ - îmi zicea el mie - ,,vezi, de-aia are grijă de mine Cel de sus! Tu, când iesi din asternut, puti a stătut de parcă ai fi esit din nămol!’’ Taci, mă! – îl repezeam eu – că în loc să nimeresti, beat, în noaptea trecută, casa, te-ai suit în soprul oilor. ,,Fă, zăpăcito!’’ – mi-o reteza el – ,,acolo îmi stă alături chiar si Dumnezeu. Asta e! Strâmbă cum esti, nici ăl din baltă nu te mai îndreaptă. Altceva era dacă deschideai Biblia si tu măcar odată în viată’’.
- Ioană, vrei, nu vrei, trebuie să faci ce au făcut si altii!
- Altii? Păi aud că pe la unii, chiar mai bogati decât noi, se duc la biserică, apoi la cimitir, ce-i drept la capătul mortului. Citeste popa, apoi împart cu lingura coliva. Ia si tu, ia si dumneata!... Si gata! Scapă! Cheltuieli nu prea!
- Scapi, nimic de zis, însă mira-m-as să poti închide ochii când stii că la noi rânduielile sunt rânduieli. Iar tu, undeva, în afara lor! Ascultă-mă, nu e bine să iesi din lume din zgârcenie si de dragul zvonurilor. Tu nu vezi că în viată, cu o mână dai si în alta ai?! Dacă o fi si pe dincolo la fel? Mâine, poimâine, ajungi si atunci, e atunci!
- Of, Doamne! - mi-am zis în gând – Complicat să tot fii călător! Complicat si să trăiesti, complicat să si să mori!
|
