Jianu Liviu-Florian, Amintiri asomate, volum aflat sub tipar
Jianu Liviu-Florian, descendent din spita Sorescului Marin, A Musatescului si a lui Ion Băiesu, a ales să zugrăvească în felul său mucalit, meleagul si oamenii care au ajuns să-l definească plenar ca om si ca scriitor.
Cadrul de desfăsurare al prozelor sale care trădează poetul, scrise cu un lirism-sarcastic rar întâlnit în literatura actuală este tinutul numit Calicia, iar locuitorii ei, calicieni. De fapt, este vorba de Iovacra, anagramarea denominatiunii Craiova. Autorul practică un umor destul de fin, în registru ironic si autoironic si nu unul grotesc, de situatie, de limbaj ori de caracter. Nici nu foloseste băscălia, mistoul de gang, în limbaj argotic. Ca orice bun român, el face haz din orice situatie, cu alte cuvinte, face haz de necaz. Dar râsul autorului este cu gust de migdală, putin sui, pentru că stie că situatia, în orice domeniu, în loc să fie roz-bombon, e cam…albastră. Degeaba umblă unii sus-pusi cu cioara vopsită în culorile curcubeului, contactul cu contemporanitatea demonstrează că cioara-i cioară si tot: Cra! strigă de dimineată pînă seara, când îsi laudă puii ca fiind cei mai frumosi.
Jianu Liviu-Florian, istet si mucalit, ca un proverb, ca să-l parafrazez pe marele clasic, are un condei exersat în aproape toate domeniile scrisului, dar, prozele scurte prezente în acest volum sunt suculente, ironice, hazoase, au o doză de burlesc, sunt inteligente si oferă un bun prilej de meditatie, adică au tot ce le trebuie unor scrieri umoristice de înaltă tinută. Mai ales că, de scriitori umoristi, cam ducem lipsă. Nici măcar bancurile nu mai suscită umorul de altădată.
Autorul este un nume si o voce puternică în peisajul literaturii, nu numai craiovene, dar a cucerit spatii imense nationale si internationale, în plan virtual, făcându-se cunoscut si îndrăgit pentru scrierile sale în reviste, site-uri, antologii, culegeri si volume proprii.
În sfârsit, românul face tot ceea ce poate: râde atunci când cade cineva pe scări, pe gheată sau pur si simplu, din picioare, se hlizeste atunci când cineva e bâlbâit sau prezintă un alt defect fizic sau psihic major.
E altceva, umorul fin, englezesc, a cărui exterioritate se lasă asteptată si când iese la iveală provoacă zâmbete subtiri, ironie. Si altul e umorul sănătos, viguros, calm, fără ifose.
Umorul practicat în scrieri de către acest autor este unul original, cu totul special, pentru că el se implică de multe ori în actiune si vocea auctorială se face auzită si chiar trage concluziile, cu alte cuvinte, este moralizator.
Observatia atentă a situatiilor stranii, complet răsturnate fată de firesc, din jur, ca niste posibile Legi ale lui Murphy, îl face pe autor să-si noteze cu malitie orice deviere de la starea de normalitate si să facă din ea, un subiect cu tentă comică sau cel putin ironică.
Cu totii întâlnim anomalii si chiar grozăvii în cotidian, dar putini sunt aceia care fac din ele artă. Se stie că râsul îndreaptă moravurile, asa cum sună dictonul latin. De asemenea, e sănătos si-ti oferă o oglindă. Si după ce ai râs de n-ai mai putut, începi să te scarpini pe cap ca Păcală si te trezesti cu dusul rece pregătit de autor ca morală. Hopa! Aici trebuie îndreptat ceva.
Dar până să se sinchisească si să îndrepte ceva cei ce au de îndreptat, trece situatia, trece viata si lucrurile rămân la fel. Cum, nimeni nu învată nimic, de la nimeni?
Ba da. Prozele de fată demonstrează că se poate îndrepta ceva pur si simplu din citirea acestor scrieri literare si atunci, “Amintirile asomate” ale lui Jianu Liviu-Florian îsi vor fi atins scopul. Autorul produce râsul la modul cel mai serios, în genul umorului negru al englezilor. Umor care atinge uneori cote alarmante, ajungând să demaste realităti sinistre.
Jianu Liviu Florian practică si un comic de limbaj pe care-l subliniază cu alt font, spre delimitare. El îi ironizează pe cei în functii importante în Iovacra si nu numai – chiar pe cei din fruntea tării – ale căror greseli gramaticale au devenit proverbiale. De asemenea, el inventează cuvinte – cele mai multe compuse – care stârnesc hazul si ironia. Si se stie că umorul oltenesc a fost si este cea mai firească stare de spirit, o emblemă si un brand de tară arhicunoscut.
De fapt, autorul este un fin analist al societătii actuale, cu toate năzbâtiile Statului “Calic” si al Marilor Puteri. Si neiertător. Pentru că aici, nu prea e loc de iertare, desi crestinismul ne învată invers. Dar până când? Si răbdarea calicului are o limită.
Stilul folosit este cel panseistic, cu tentă umoristică, direct, dialogurile sunt dinamice, vioaie, care conduc către paroxismul ideii.
Seria de “Panselute” este edificatoare prin ironia, sarcasmul si umorul negru pe care le scoate în evidentă, sub formă panseistică, aforistică, apoftegmică, pilduitoare.
Dar ironia atinge apogeul în scurta proză intitulată: “CUVÂNTARE DE 5 MINUTE ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN, A UNUI EURODEPUTAT CALICIAN: “Poporul calic sunt buni si frumoasă. / Ea duc mai departe trecutul gloriosi ai neam româneste. / Votezi partidul noastră, si vei trăiti minunată. / Cei care vă vorbeste este cel mai bune vlăstari ale patrie nostri. / Avet încrederuri în lideri voastre. / Multuri succese!”
Cât despre temele abordate, autorul este atent la principalele probleme arzătoare, la ordinea zilei în politică, economie, industrie, agricultură, cultură, artă, sănătate s.a. Unele teme sunt livresti, cum e cea din proza “Nasul la purtare” după “Revizorul” de N. V. Gogol, pe care autorul o leagă de situatii similare din zilele noastre.
Autorul se dovedeste a fi si un încercat cronicar teatral, analizând cu mult discernământ si pricepere, spectacolele Nationalului craiovean si interpretarea actorilor în piesele rusesti ale lui Gogol. De multe ori el foloseste tuseul autoironic.
Monologând, Jianu Liviu-Florian transmite subliminal mesaje alarmante. Oameni buni, încotro? Unde vă îndreptati, spre ce? Luati aminte pe unde călcati, pentru ca nu cumva să vă afundati piciorul în noroi sau în nisipuri miscătoare.
Oamenii, îndeobste, îsi fac urechea toacă. Asa cum se zice: “Câinii latră, caravana trece”. Si totusi, caravana nu se abate din drumul său, ba mai clopoteste pentru cei care au urechi de auzit. Trâmbita sună si pentru babele surde.
Suita de reflectii filozofice intitulată “Tocană de legume” este foarte suculentă si plină de învătăminte. Autorul încearcă si definitii în stil musatinian:
“Mi-as da si viata pentru o idée. Dar nu am niciuna.
Sinceritate: Viata, pe fată, arată ca întoarsă pe dos.
Cum as putea fi fidel lui Dumnezeu, când nu îmi pot fi fidel nici măcar mie?
Cei mai umili, fideli, si credinciosi robi, mi-au fost bunicii si părintii. La rândul meu, le-am fost cel mai semet, rătăcitor, si nerecunoscător Rege.
Buna crestere este ca memoria: te lasă, dacă o lasi.
Viata este o oglindă în care, privind, este imposibil să nu rosesti.
Primul cuvânt rostit de un copil este numele celui care l-a creat: mama.
Autobiografie: Viata scrisă în masină.
Automobil: Ceva care este mobil chiar si atunci când stă pe loc.
Reforma este un parastas de la care sunt dati afară cei care nu se grăbesc să fure agoniseala celui decedat.
Viata este un ocean care se varsă într-un izvor.
Politetea este fair-play-ul de a-ti ceda locul celui care te calcă în picioare”
Universul spiritual este foarte bine reprezentat prin scrierea: “Iisus în celulă” – cu trimitere la poemul cu acelasi titlu al lui Radu Gyr, o scriere tulburătoare despre crestinismul practicat de un om obisnuit care nu-si afisează sentimentele si nu-si trâmbitează credinta:
“Viitorul meu este, în cel mai preafericit caz, o asteptare. A anotimpurilor condamnării mele. A anotimpurilor eliberării tale. Cândva, vei iesi poate din carcera catapeteasmei, si mă vei întreba: Ce ai făcut pentru libertatea mea? Si eu voi ridica din umeri, si voi răspunde: atât am stiut să fac pentru tine, Doamne. Să intru dimineata în Biserică, în drum spre serviciu. Să aprind o lumânare. Să mă întrebe o bătrână ce nume de sfânt am. Să îi spun. Să îmi spună că are cancer. Să îmi arate un ciot de mână operat care, necurătat de medic la timp, a prins coajă de sânge închegat. Să îi urez sănătate în noul an. Să las o pâine pe masă altei bătrâne. Să îmi spună prima bătrână că mă va pomeni, că ea pomeneste un om, asa, de fericire că mai stă cineva de vorbă cu ea. Să îi spun că mai bine l-ar pomeni pe părintele Cleopa Ilie. Să ies afară. Să ajung la serviciu, unde stau, si îmi aduc aminte”.
Aceste scrieri ultrascurte sunt niste tablete confesive în care autorul îsi derulează gândurile, mai mult pentru sine decât pentru altii. Există întrebări la care nu a găsit încă răspuns. Există situatii paradoxale care te lasă perplex. Există multă minciună si multă trufie. Smerenie nu mai găsesti nicăieri, nici să tragi cu pusca. Cine să se mai încingă cu un sort si să mai spele picioarele ucenicilor?
Jianu Liviu-Florian inventează caractere, tipologii foarte bine conturate si plasate în peisajul actual, asa încât, comicul se naste firesc, răspunzând trăsăturilor celui mai autentic humor neaos, cu tentă oltenească. Si personajele, aidoma celor soresciene, sunt unicate în literatura română, devenite proverbiale, aidoma lui Nea Mărin si Sucă, aidoma Vetei ori lui Lungu, căruia i s-a arătat Dumnezeu în pătulul vitelor, din poezia “Vedenia” – aflată în volumul “La lilieci”. Marii scriitori olteni ar fi mândri de un asemenea descendent, care să le ducă opera mai departe. De fapt, aceste mici tablete sunt scene dintr-o frescă socială amplă, numită viată postrevolutionară si vizează omul comun, omul de rând cu sperantele destrămate, cu planurile prăbusite, care se vede marginalizat, strivit de sistemul căruia nu-i poate face fată. Si de aici, suferinta, alienarea, înstrăinarea de sine si de oameni. Aplecarea autorului spre cei smeriti, spre cei marginalizati si umiliti ai societătii - este evidentă.
Până si autobiografia intitulată “Stare a vietii” –este de o ironie muscătoare. De asemenea, autoironia străluceste si în “De pe Caracalului la scoala oltenească, în politică si înapoi” – proză umoristică având character autobiografic.
Autorul are un simt al naratiunii si al amănuntului cotidian demn de remarcat.
Umorul atinge cota maximă în reflectiile intitulate: “Ciozvârte de pecie”. Redăm doar câteva spre exemplificare:
Aruncă, totusi, mărgaritare, măcar cele ale cuvintelor bune si frumoase, si la porci. Sunt si ei, oameni.
Trăim vremuri în care a spune NU înseamnă să risti să nu îti asculte nimeni argumentatia. Atunci nu spune, măcar, nici da. Spune asemeni motilor: Ie…
Dacă obrazul subtire, cu cheltuială se tine, un obraz gros nu este, mai ales în conditii de criza, mai eficient si mai economicos?
Nu călca peste cadavre! Calcă peste muribunzi!
Nu este numaidecat adevărat că fiecare angajat poartă în ranită bastonul de pensionar…
Pornind de la ideea că numai boul este consecvent, întelegem de ce consecventii sunt priviti ca niste boi…
Dacă cel mai destept cedează primul, se pare că toate războaiele au fost câstigate de prosti…
Când ti se propune ceva, nu accepta sau refuza imediat. Spune: mă mai gândesc…
Un întelept nu va arunca niciodată o piatră în baltă, pentru că dacă o face, ar sări alti zece întelepti si nu ar putea să o scoată. Si asa, rationează înteleptul, generalizând până la în pietre aruncate, balta s-ar revărsa si ar produce inundatii…
La fel de suculente sunt si aforismele din “Piure de corcoduse” si “Ciulama de mere pădurete” sau “Tochitură de mosmoane”; “Pastramă de lobodă”; “Sote de barabule”; “Saramură de păducele”; “Sarmale cu sifon”; “Orez cu soapte”; “Ciorbă de vorbă”; “Fidea cu perdea”; “Calmant cu calmar”; “Surcel la protap”; „Salată de vânturi”;”Prune mălăiete”; „Rasol de sâmburi” ; „Salău cu garnitură de cartofi” – din ciclul „Prostia care ne seduce”; “Iahnie de urzici” - în ultima suită de reflectii aflându-se: “definitii”, “culmi” si “urări” – foarte ironice care stârnesc zâmbete strâmbe – eu le-as numi, în stilul “musatismelor” – jianisme, de un umor aporoape dureros, acrisor, care-ti face gura pungă si-ti strânge inima pentru că fiecare cuvânt este adevărat. Si se stie că adevărul este adeseori incomod. Un ciclu, pe cât de original, pe atât de spumos. Fie si numai din titlurile acestor mănunchiuri de reflectii, reiese un comic de limbaj absolut încântător. Eu le-as numi bijuterii, diamante de limbaj si de gândire.
Jianu Liviu-Florian este o voce distinctă în peisajul literaturii umoristice contemporane, descendent, asa cum am amintit, din Musatescu si Sorescu, un scriitor atent la maladiile veacului, cât si ale omului, cu un spirit ascutit de observatie a tuturor molimelor sociale si morale, încercând, prin condeiul său virulent să-si atentioneze, în chip pedagogic, semenul, pentru a nu cădea în capcanele lăcomiei, invidiei, celorlalte vicii. Sursele lui de umor sunt inepuizabile, asa cum inepuizabilă este prostia omenească.
Motive comice mai vechi sunt aduse la zi si prelucrate cu mijloacele prozei moderne. Onomastica personajelor din schitele umoristice, este demnă de Caragiale. Astfel, în schita “Mon chien” apare Boboroc bin Sărăntoc de pe planeta Calicia, cu vădită tentă politico-socială si moralizatoare, o schită antologică, demnă de pus în scenă. De asemenea, schitele cu tentă spirituală au un pronuntat caracter didactic si moral, asa cum este “Un detinut pe cruce, pentru sufletul tău”.
Printre scrierile acestui volum îsi fac loc si unele evocări ale unor întâmplări personale, asa cum este: “Multumim, Vasile Voiculescu” având ca temă un concurs national de literatură “Vasile Voiculescu” la care este premiat un copil de 13 ani, “un iconar al cuvântului” – asa cum îl numeste cu simpatie maximă, autorul.
Jianu Liviu-Florian nu ocoleste problele spinoase ale existentei românesti din ultimele decenii pe care le împleteste cu dibăcie cu cele din copilăria, tineretea sa, având acest dar rarissim de a aduce la zi – aggiornamento – unele teme fundamentale care preocupă lumea. Desigur, problemele nu vor fi rezolvate doar cu o singură schită. Fie si cu mai multe. Dar, cel putin el a tras semnalul. A aprins luminita. Ceea ce nu e putin.
O astfel de scriere – magistrală – este si “Fără griji” – cu tentă electorală, de un umor amar, care are un final neasteptat.
Cu o vădită tentă autobiografică sunt si schitele: “Mărirea si decăderea domnului Normalu’” si “Omul de legătură”.
Nu lipsit de o doză de sarcasm muscător este si textul tabletei “Paradisul”. La fel si schita “Jan”, cu accente satirice remarcabile. Multe, multe ar fi de spus despre acest gen de proze satirice.
La fel de virulent este si textul “Pilda decibelilor” în care este înfierată profanarea bisericii si agresiunea sonoră cu manele în loc de psalmi, fată de cei care vin să se roage si să-si găsească linistea în Casa Domnului.
În schitele sale satirice, Jianu Liviu-Florian relevă faptul că e foarte greu să fii si să rămâi crestin într-o lume desacralizată, bazată pe alte valori care nu au de-a face nimic cu sufletul. A-ti păstra sufletul curat în aceste conditii, în care totul în jur te îndeamnă la pierzanie, este cu adevărat o artă. Arta sacrificiului, a jertfei de sine, a măretiei smereniei, care e poate, cea mai grea. A întoarce si celălalt obraz, celui ce te-a pălmuit sau scuipat, este, de asemenea, o piatră de încercare pentru crestin. Autorul stie aceste lucruri si ne oferă unele retete în care putem să rămânem oameni chiar si printre fiare. Ceea ce nu e deloc lesne.
Dar si răsplata va fi pe potriva strădaniei.
|
Cezarina Adamescu 3/28/2012 |
Contact: |
|
|
