Demoazelã la Scoala Centralã de Fete
În fiecare an pe 19 martie, Scoala Centralã de Fete din Bucuresti îsi sãrbãtoreste ziua de nastere. Cu aceastã ocazie, foste si actuale cadre didactice ale Scolii Centrale, precum si elevi si absolventi ai acestei institutii de învãtãmânt îsi dau întâlnire la o orã dinainte stabilitã în sala Amfiteatru a asezãmântului, pentru a participa la serbarea de aniversare.
Scoala Centralã existã din 19 martie 1851 când domnitorul Barbu Stirbey aprobã prin edict regal înfiintarea unui "Pensionat Domnesc de Demoazele" la Bucuresti.
Amintiri, amintiri...
Am trecut prima datã pragul Scolii Centrale în luna iunie 1981, când m-am înscris la examenul de treapta întâia. Nu voi uita niciodatã cât de puternic îmi bãtea inima de emotie, intrând în clãdirea liceului, la gândul cã as putea deveni eleva acestei faimoase scoli. Am luat examenul de treapta întâia, apoi pe cel de treapta a doua si Bacalaureatul. Cei patru ani pe care i-am petrecut ca învãtãcel aici, la profilul filologie-istorie mi-au marcat în mod pozitiv întreaga viatã. Tot ce am trãit atunci m-a modelat în asa fel încât nu am uitat niciodatã cã am apartinut Scolii Centrale. Pe lângã cunostintele acumulate, am luat cu mine din Scoala Centralã si nenumãrate amintiri.
Amintiri, amintiri...: primii mei pantofi cu toc, pe care mama mi i-a cumparat pe 18 martie 1982 de la un magazin de lux de pe Calea Victoriei, pentru a-i încãlta a doua zi la cea dintâi serbare a liceului la care participam, lampadarele în formã de floare de crin ce luminau difuz, odatã cu venirea serii lungile coridoare zugrãvite în rosu pompeian ale Scolii, umbra deasã a ciresilor japonezi, „ningând” primãvarã de primãvarã în curtea interioarã a liceului o horbotã de petale roz satinate, scaunele solemne si înalte, îmbrãcate în piele de Cordoba din cancelarie si câte altele.
„Sunt cea mai micã fatã a lumii între rândunelele ei”
Însã cel mai frumos „suvenir” legat de liceul unde am învãtat este întâlnirea cu Lorelei. Romanul scris de Ionel Teodoreanu, „Lorelei”, ne-a adunat pe aproape toate elevele din clasa în care eram eu, în jurul unei povesti de dragoste fermecãtoare si triste: aceea dintre Lorelei si profesorul si scriitorul de renume Catul Bogdan. Îmi amintesc cã romanul acesta a circulat din mânã în mânã în clasa mea, uneori fiind rãsfoit chiar pe furis, în timpul orelor. Eu cel putin, acoperisem ultimele file ale maculatoarelor de românã cu o multime de citate din acel volum. Iatã unul dintre ele: „Nu mã tem nici de zâmbetul tãu. Deci nu mã tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odãii tale: depãrtarea. Sunt cea mai micã fatã a lumii între rândunelele ei fiindcã mã înfãsor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mã va gãsi nicãieri. Amintirea ta nu are unde sã mã afle. Glasul tãu nu poate sã mã strige si nu stie unde. Sunt între cele patru zãri rãspântia lor.”
„Cânt cu mâna întinsã sub cer, ca odinioarã cei neîmpãcati la rãspântii de drum”
La o rãspântie de drumuri simteam si eu cã ma aflam, cãci adolescenta este un moment hotãrâtor al existentei. Cãutam lucruri noi si armonioase, iar „Lorelei” corespundea idealului meu. În fiecare zi, eu citeam si reciteam cu nesat aceastã carte, mã identificam cu personajul ei feminin, vorbeam cu oricine numai despre Lorelei, uitam sã mai învãt, sã îmi mai pregãtesc lectiile, îi dãdeam de furcã mamei care îngrijoratã nu stia ce sã mai creadã si se întreba de cine mã îndrãgostisem atât de pe neasteptate, de nu îmi mai stãtea gândul la scoalã. Îndr-adevãr cã mã îndrãgostisem, dar nu de un june în carne si oase, ci de o carte. Câteodatã, în momentele mele de singurãtate, cu ochii închisi, cu inima revãrsându-se de prea multã emotie esteticã, repetam în soaptã, ca pe o incantatie, ca pe o mantrã izbãvitoare, aceste cuvinte din romanul „Lorelei”: „Cânt rãgusit pe sub ferestrele casei tale, cum cântã copiii italieni pe strãzile oraselor noastre, în mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni. Cânt cu mâna întinsã sub cer, ca odinioarã cei neîmpãcati la rãspântii de drum: Ascultati, voi toti, bucuria si durerea mea.” Sau: „Ti-aduci aminte? Ca sã-l cunoascã pe Cezar, Cleopatra însotitã de un singur credincios a trecut marea cu barca înfruntând-o, s-a lãsat înfãsuratã într-un sac ordinar si dusã pe umeri pânã în palatul lui Cezar fãrã ca nimeni sã-si închipuie cã într-un tol purtat pe umeri regina Egiptului vine sã-l vadã pe Cezar.”
„Am trecut cu dragostea de mânã pe lângã ei”
Probabil cã putini îsi închipuiau cã de nimeni, niciodatã nu a fost Lorelei aceasta mai adulatã, mai cunoscutã si mai înteleasã decât de noi, elevele de la Scoala Centralã. Pânã la urmã, o întâmplare hazlie a pus capãt pasiunii pentru „Lorelei”, fãcând ca atentia noastrã sã se îndrepte spre alte cãrti. O colegã de-a mea de clasã, mai visãtoare si mai romanticã decât noi toate celelalte la un loc, s-a trezit într-o dupã-amiazã interpelatã de o doamnã controloare, în troleibuzul care o ducea de la scoalã spre casã:
- Biletul sau abonamentul la control, i-a spus aceasta colegei mele.
Si cum ea, când apãruse controloarea, citea de zor „Lorelei”, fiind transpusã cu totul de întâmplãrile din roman, cererea acesteia a luat-o cum era si firesc, prin surprindere. Asadar, nedumeritã, parcã în transã, colega mea a ridicat ochii din carte, a privit prin controloarea care astepta în fata ei si neîntelegând pe moment despre ce e vorba, în loc sã scoatã biletul sau abonamentul sã i-l prezinte, a început seninã, sã îi „recite” pe dinafarã angajatei ITB, punându-i nervii la încercare, un mic pasaj din romanul lui Ionel Teodoreanu: “Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut cu dragostea de mânã pe lângã ei si am rãmas cu mâna întinsã ca a regelui Lear.”
- Carnetul dvs. de note vã rog, sã vã scriu amenda, a izbucnit în acel moment femeia, abia stãpânindu-si furia, gândindu-se cã eleva pe care o abordase îsi bãtea joc de ea. La ce liceu învãtati?
Din fericire, totul e bine când se terminã cu bine. Admiratoarea lui Lorelei s-a trezit la realitate, si-a cerut respectuos scuze pentru gafa ei si i-a întins controloarei abonamentul. A doua zi, înainte sã înceapã orele, ea ne-a povestit celor care ne aflam în clasã prin ce trecuse. Râdea si ea, râdeam si noi ascultând-o si cred cã si Lorelei, care aproape cã devenise elevã la Scoala Centralã, se amuza alãturi de noi. Asa s-a încheiat episodul „Lorelei”.
„Sunt pe acolo si într-acele, fãrã fiintã, o apropiere si o îndepãrtare în preajma ta”
Dupã „Lorelei”, au urmat alte si alte lecturi pentru noi toate. În ceea ce mã priveste, am trãit pasiuni intense împreunã cu noi personaje, am iubit si am urât alãturi de ele, am râs si am plâns de bucuriile si amãgirile lor, dar pe Lorelei n-am uitat-o niciodatã. Uneori, rãsfoind caietele de românã mai vechi, în cãutarea unei anumite idei, dãdeam peste câte o însemnare din acest roman: „Stii sã asculti? Auzi vântul la fereastrã? Auzi pãsãrile care pleacã si se întorc, ducând si aducând primãvara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastrã fãrã sã vezi nimic? Sunt pe acolo si într-acele, fãrã fiintã, o apropiere si o îndepãrtare în preajma ta.”
“Pe harfa rãsturnatã a ierburilor tale, varã”
Am terminat liceul în 1985 si am intrat în acelasi an la facultate. Era mijlocul lui iulie când s-au afisat rezultatele la admitere. Fericitã de nota obtinutã, am pornit de una singurã în plimbare pânã la Scoala Centralã. Linistea vacantei mari luase în stãpânire curtea si clãdirea liceului. Privirea mea a îmbrãtisat acel loc si cerul ce îl strãjuia deasupra. Fusesem si eu o demoazelã la Scoala Centralã si întelegeam cã sosise momentul despãrtirii, cã un capitol din viata mea se închidea acum. Sã îmi iau la revedere de la Scoalã? Ce sã îi spun? Mã simteam pãrãsitã. În acel moment, din zidurile încãrcate de ani ale liceului, o umbrã s-a desprins s-a apropiat de mine: Lorelei. Zâmbetul ei familiar mi-a dat curaj. Era adevãrat, ceva se terminase, dar un nou drum se deschidea înaintea mea. Si atunci, Lorelei si cu mine am rostit împreunã nu un rãmas bun, ci cuvinte pline de sperantã: “Pe harfa rãsturnatã a ierburilor tale,varã, trupul si sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec si tremurul mîinii care-l cautã.”
La multi ani, Scoala Centralã de Fete!
|
Corina Diamanta Lupu 3/22/2012 |
Contact: |
|
|
